Am pornit în căutarea unui om: domnul Gheorghe Vasiliu. Însă domnul Vasiliu nu mai trăiește. A plecat dintre noi în 1957. În urma lui au rămas poezii și un nume: Bacovia. Bacovia există și acum. Îl știm cu toții. E încă viu, mai viu decât destui alți poeți pe care îi găsești în manuale. De domnul Vasiliu, însă, nimeni nu mai știe nimic. Așa că, din respect pentru umbre, într-o zi de Martie 2026, într-un autobuz în care se vor­bește despre război și taxe, m-am afundat iarăși în albia de asfalt și trafic a Bucureștiului, cu gândul la cine va fi fost omul ăsta. Am coborât la stația de la Cimitirul Bellu și am luat-o la pas spre strada care astăzi se numește George Bacovia.

Strada „George Bacovia – poet”

Probabil că astăzi, dacă ar mai trăi, dom­nul Vasiliu ar fi acel bărbat micuț, uscat, adus de spate, ascuns sub un palton cenușiu, care se oprește pe trecerea de pie­toni ca să-și aprindă o țigară. Ar rămâne acolo o vreme, mai atent la strălucirea roșiatică a jarului decât la claxoanele ner­voase ale șoferilor, care ar încerca să-l gră­bească. Și-ar purta apoi fumul cu grijă, încet, ca pe un obiect prețios, ca și cum doar așa s-ar putea traversa Șoseaua Olte­niței, de la cimitirul Bellu, la clădirea cu birouri de sticlă de pe Șura Mare. Aici s-ar opri și ar trage adânc din țigară, în timp ce ar citi anunțul de pe panoul video: prețul petrolului urcă peste 110 dolari pe baril, cel mai ridicat nivel de la pandemie. Ar lă­sa fumul să se răs­fire, l-ar însoți cu privirea ca pe un prieten vechi și ar continua să privească, peste șo­sea, mașini și blocuri, urma albă a unui avion, pen­­tru ca apoi să pândească ne­miș­cat cum, în gea­murile de sticlă ale clă­dirii, se oglindesc copacii încă desfrunziți ai ci­mitirului. Ar tuși domnul Vasiliu, pentru că une­le lucruri, indiferent de vre­muri, nu se schimbă nicio­da­tă, și ar păși mai departe, pe lângă tram­vaiul și autobuzul aflate la ca­păt de linie, spre Șoseaua Giur­giu­lui. Cu coada ochiului, o va vedea pe femeia ca­re își scutură așternu­turile la fe­reastra blocului, verdele tramva­iului 4, crucile bătrâne și în­depăr­tate ale cimitirului Evan­ghelic Luteran. Va auzi vrăbiile, uruitul me­talic al roți­lor pe șine, râsul oa­menilor aflați pe terasa blocului de metal și sticlă, vu­ietul orașului. Toate astea l-ar face, pro­babil, să se strângă și mai mult în pal­to­nul cenușiu și tocit și să tu­șeas­că iar.

Apoi, domnul Vasiliu s-ar pre­linge mai depar­te pe Șoseaua Giur­giului, lipit de zidu­rile amestecate – unele noi, de sticlă, al­tele vechi, cu tencuială scorojită –, atent să nu-i deran­jeze pe ceilalți. Va trece de biserica Buna Vestire Belu, de străzile cu case, blocuri și ma­șini ale Cornetului, Ul­metului

și Sălce­tului, apoi, înainte să cotească pe fosta stradă a Frăsinetului, astăzi Strada George Bacovia – poet, se va opri

ca să privească, la fel ca întot­deauna, pe cealaltă parte a drumului. Acolo, chiar vi­zavi de strada pe care locuiește, despăr­țite de o mică trecere de pietoni și de un indicator rutier care arată cerul, va vedea iarăși casa micuță și îmbătrâ­nită pe care stă scris Articole Fu­ne­rare, și ferestrele cu balcon ale bisericii Viața Nouă. Domnul Vasiliu va zâmbi pe dinăuntru, ca un om care cunoaște prea bine felul ironic în care uni­versul glumește cu mu­ritorii săi, își va întoarce spa­tele și va păși pe George Bacovia. Aici se va sim­ți în siguranță și își va aprinde altă țigară, curios să urmărească cu privirea siesta liniștită a unui motan vărgat. Va fi lătrat de câinii din curți, va asculta un croncănit de cioară, bașii înfundați, electrici, ai unei mașini parcate, și va răspunde stins, abia auzit, la salutul vecinului ieșit să cumpere pâine. Apoi, tăcut ca o umbră, va coti mai departe pe strada asta răsu­cită, cu destule case micuțe rămase de atunci, din fo­burgul inter­belic, până se va pierde, odată cu scru­mul și fumul de țigară, în dreptul curții de la nu­mărul 63. Acum, aici, două steaguri fâlfâie încet dea­­supra unei plăci albe pe care stă scris: „Muzeul Me­morial George și Agatha Bacovia”. Poarta de me­tal scârțâie, se aude iarăși croncănitul de cioară. Domnul Vasiliu nu mai locuiește aici. Conform unei alte plăci de marmură, așezate pe fațada de la intra­re, nici nu a locuit vreo­dată: În această casă a trăit și a creiat între anii: 1933 – 1957/ Poetul/ GEOR­GE BACOVIA.

Pustnicul de pe strada Frăsinetului

Aproape un sfert de veac, de la 52 până la 76 de ani, George Bacovia a fost bucureștean. Un bucu­reștean care a locuit la periferia orașului și a vieții, retras aproape cu totul în cămăruța lui de pustnic. Nu într-un muzeu am pășit acum, ci în casa unor oameni: un cămin tăcut, înnobilat de o frumusețe simplă, de distincția aceea demnă pe care o va avea me­reu modestia. Un petec de grădină care își aș­teaptă trandafirii să înflorească, un vestibul cu cărți și manuscrise, un dormitor și o sufragerie po­trivit de spațioase, o odaie minusculă de lucru și, mai ales, patru ferestre mari sunt suficiente ca să ștear­gă ima­ginea aceea de poet sumbru și damnat a lui Geor­ge Bacovia. Lumina filtrată prin perdele s-a așezat discret pe obiecte, ca o mân­gâiere. E o penumbră tihnită aici, o li­niște în adormire, blândețea uitată a unui loc care s-a păstrat și astăzi de­parte de zgomotul orașului.

Despre acești ani târzii din viața lui Bacovia se știu, de fapt, foarte puține lucruri. Cărțile mari, cele care l-au făcut celebru, Plumb (apărută în 1916), Scân­tei galbene (1926), Cu voi (1930) erau de­ja publicate atunci când Agatha, Geor­­ge și fiul lor, Gabriel, s-au mutat, de­finitiv, la București. Versurile din Come­dii în fond (volum tipărit în 1936, în perioada în care deja locuiau pe stra­da Frăsinetului) fuseseră scrise și ele, în ma­rea lor majoritate, la Bacău. Între această carte și următoarea, cea din 1946, Stanțe burgheze, trec nu mai puțin de zece ani. Un deceniu în care, deși faima poetului Baco­via, susținută tenace de soția lui, Agatha, crește în­cet, de la an la an, urma domnului Vasiliu începe să dis­pară aproape cu totul. Orice biografie care po­menește această perioadă se va reduce, invariabil, la câteva date tehnice: un volum de antologie, apărut în 1934, Premiul Național pentru Poezie (împărțit cu Tudor Arghezi), din același an, placheta de ver­suri din 1936, câteva studii despre opera lui, pre­zențe în antologii și traduceri, însă nimic, sau aproa­pe nimic, despre viața lui con­cre­tă: o vacanță la mare în 1935 și o alta la Bușteni, unde poetul se reface după o criză de nevroză. În toți acei ani, însă, în care Româ­nia fusese prinsă și ea în vâltoa­rea și convulsiile care anunțau cel de Al Doilea Război Mon­dial, ani frenetici, complicați și, de multe ori, cumpliți, poetul Baco­via îl va lăsa pe domnul Vasiliu să trăiască liniștit și modest, în colțul lui îndepărtat de oraș, ca soț, tată și pensionar al Societății Scriitorilor Români.

Într-unul dintre puținele inter­viuri pe care le-a acordat în viața sa, Bacovia îi mărturisea, în 1929, la București, lui I. Valerian că „acum scriu rar și public la dumneavoastră (Viața literară n.r). Nu mai am ela­nul și forța de odinioară, nici credința. Sunt loviri de care te saturi să le repeți pe nicovala ta. O strofă ucide mai sigur ca otrava. Vreau să înceteze faza fe­roce. S-a isprăvit. (…) Cu cât simți mai sincer, te descompui mai sigur”. Ani buni de la acel interviu, mutat pe strada Frăsinetului, Bacovia își împlinea dorința atât de bine, încât, în 1941, marele lingvist Alexandru Rosetti îi trimitea Agathei această scri­soare: „Stimată doamnă, vă rugăm să ne trans­mi­teți fotografia decedatului dvs. soț pentru Istoria Literaturii Române”. De la acea scrisoare și până la moartea poetului, aveau să mai treacă însă 16 ani. 16 ani în care ciudatul, posacul și mult prea în­tris­tatul domn Vasiliu avea să răzbească aproape mi­raculos prin viață, încât să-și găsească un fel de li­niș­te târzie și să devină numele de stradă, de muzeu, de plumb, prin care continuă să trăiască și azi.

Umbrele domnului Vasiliu

După toate datele care măsoară succesul în lu­mea asta în care trăim, domnul Vasiliu a fost un învins. Mai întâi a fost Iorguț. O făptură „gingașă, plăpândă, cu ochi albaștri” care trebuia ferită de primejdii și ocrotită cu orice preț. Iorguț și-a trăit copilăria în umbra mamei, a trei surori mai mari și a unui frate care a murit înainte ca el să se nască. Cea din urmă umbră va fi fost, probabil, și cea mai grea: spectrul difuz, întunecat, al unei sufe­rin­țe ne­rostite. În 1888, la 7 ani, se îmbolnă­vește de friguri palustre (denumirea veche pen­tru ma­larie). Apoi de o varicelă care, trata­tă ne­corespunzător, îl va chinui întreaga viață. Elevul Gheorghe Vasiliu avea să termine Școa­la de Băieți nr. 1 din Bacău, cu doi ani întâr­ziere. În liceu, rămâne co­rijent la elină, fran­ceză, istorie, științele naturii și religie, fiind declarat, în 1897, repetent. La îndemnul tată­lui, om prag­matic, un negustor bine ancorat în reali­tate, urmează Școala Militară. După un sin­gur semestru, o abandonează. Va ab­solvi liceul, acel cimitir al vieții lui, abia la 22 de ani. La îndemnul mamei, de data asta, care își visa pentru Iorguț al ei o ca­rieră de procuror, se va înscrie la Facul­tatea de Drept din Bucu­rești. Este exma­triculat trei ani mai târziu. Va absolvi, însă, Facultatea de Drept de la Iași, la 30 de ani. Timp de un deceniu, își va plăti cu regu­laritate taxele la baroul de avocatură. Nu va profesa, însă, niciodată. Va avea slujbe rău plătite, din care, sub diferite pretexte, va evada mereu: funcționar mărunt prin diverse minis­tere, suplinitor și profesor de desen și cali­gra­fie, ajutor de contabil, co­pist, bibliotecar. Va suferi câteva episoade nevrotice, urmate de internări în spitale de psihiatrie. Își va anes­tezia iritările bând vin. Se va căsători târziu, în 1928, la 47 de ani, cu o doamnă cu 14 ani mai tâ­nără de­cât el, Agatha Grigorescu, care va prelua, stoică și demnă, toate frâiele, finanțele și greul gospodăriei. În 1931, vor avea un fiu, pe Gabriel. Familia Vasiliu se va muta, în 1933, la marginea orașului București, pe strada Fră­sinetului, astăzi strada George Bacovia – poet.

Labirintul de secrete

În această casă, astăzi muzeu, mă aflu și eu acum. „E meritul Agathei”, îmi spune Lelia Spires­cu, cea care, din 2015, nu este doar muzeografa casei memoriale, ci persoana care are grijă ca toate obiectele rămase să se însuflețească și să capete o poveste. Doamna Spi­rescu se mișcă ușor prin­tre lu­cruri, ca o călăuză discretă printr-un labi­rint de secrete. E de ajuns să privești un ta­blou, de pildă, pentru ca acea pictură să devină un portal în viața oa­menilor care au locuit aici. „Ea, Agatha, a fost cea care s-a zbătut ca a­ceastă locuință să existe. La în­ceputul secolului XX, toată această parte de Bucu­rești era o zonă viticolă, din comuna Șerban Vodă, aflată, pe atunci, în afara orașului. Când vița de vie a fost afectată de filoxeră, proprietarii au scos la vânzare, cu prețuri modice, mici loturi de pă­mânt. Agatha a cumpărat un astfel de lot, în 1922. În 1933, a făcut un împrumut la Casa Corpului Di­dactic și, timp de o lună, cât a durat construcția, a fost și diriginte de șantier. George Bacovia nu era omul care să schimbe becuri și să bată cuie, deși îndemânarea nu-i lipsea. Există în casă un scaun făcut de el, din pielea unui ghioz­dan al lui Gabriel”, zâmbește cu delicatețe muzeo­grafa. O urmez pe Lelia Spirescu, în timp ce ea continuă să desfacă obiectele în felii din viața acestor oameni. Preț de un ves­tibul, trei ca­mere, patru ferestre și o grădină, încerc să înțe­leg cum, în mijlocul celei mai aride rea­lități, pâl­pâie miraculos lumina dis­cretă, mângâietoa­re a nemuririi: „Câteodată, mă găsesc departe, pe lângă clădiri părăsite; și e spre seară; clădirile în­că mai sunt bune, dar o stăpânire necu­nos­cută le face părăsite; sunt poate pentru cei care iu­besc.

Și nimeni nu poate înțelege tăcerea lu­cru­rilor…

Când mă întorc în oraș noaptea, până târziu, lăutarii cântă jalnici prin crâșme și bieții oa­menii mănâncă și beau pentru uita­rea ne­cazurilor; un pas și realitatea nu vrea să știe de poezie.

Cât de străin mă simt, când aprind lam­pa, în tăcerea odăii care nu spune decât că este și moarte.

Dacă aș putea scrie ceva în noaptea asta ar fi o filosofie religioasă cu cântec de biserică, cu rugă­ciuni care au fost primite în cer, după atâta în­tre­bare asupra celor fără început și fără sfâr­șit…” (George Bacovia, Dintr-un text comun)

Amurg în turnul bisericii

Însă Gheorghe Vasiliu n-a fost nicio­dată un om obișnuit. În el, încă din acea copi­lărie trăită în umbre, s-a aflat mereu și o alta, a lui și doar a lui. Umbra mai mare, mi­raculoasă, a poetului George Bacovia. Ea trebuie să fi fost cea care, așa cum își va aminti mama Zoița despre micul ei Iorguț, îl va face să exclame, în­tr-o zi cu ploaie: „cine plânge pe gea­murile noastre?”. La fel, când lumina unui soare la apus s-ar fi ară­tat la ferestrele casei din Bacău, copilul ar fi strigat, iarăși, emotiv: „Arde grădina!”. Mici metafore și semne că în băiețelul acela plăpând, firav, bol­năvicios și timid, se afla acea forță incan­des­centă a unui alt fel de a privi și a simți lu­mea. Hrănită cu muzică și poezie, umbra aceea se va tot mări și își va cere dreptul la viață. La 13 ani, întors acasă după ce a rămas închis peste noapte în turnul bisericii Precista din Ba­cău, Gheorghe Vasiliu a simțit, probabil, cum o forță ciudată pune stăpânire peste el, vibrează pe dinăuntru și îl face să scrie: Amurg de toam­nă violet…/ Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;/ Străbunii trec în pâlcuri violete,/ Orașul tot e violet. Um­brele nasc umbre. Ale lui au fost mereu co­lorate. Din clipa aceea, Gheorghe Vasiliu îl va ține într-un caiet, ca pe un secret bine as­cuns, pe Geor­ge Bacovia. Câțiva domni – Mi­hai Emi­nescu, Edgar Allan Poe, Paul Ver­laine, Maurice Rollinat, Charles Baudelaire – îi vor fi spus adolescentului Vasiliu că felul lui ciudat de a privi lucrurile poate să existe chiar și într-o „lume leneșă, cochetă”, prag­matică și nepăsătoare. E de ajuns doar să privești și să simți, închis în turnul tău la amurg, iar „mulțimea toată pare violetă”. Scrisul e o putere; înăuntrul lui, chiar și cei mai slabi dintre oameni, cum a fost dom­nul Vasiliu, pot schimba, după vrerea lor, lu­mea. Bacovia, umbra, a tot crescut, im­posibil de stăvilit, a umplut acel caiet secret, până când caietul a dat pe afară.

În 1903, încă student la București, Gheor­ghe Vasiliu, un tânăr de 22 de ani, mic de statură, plăpând, adus de spate, îm­pinge o poartă masivă din fier forjat de pe Calea Do­robanți și, cu voce stinsă, tremu­rată, citește în prezența domnilor Mace­donski, Minu­les­cu, Maniu și Arghezi, două strofe de câte pa­tru versuri, cum nu mai existaseră vreodată în literatura română: Dormeau adânc sicriele de plumb,/ Și flori de plumb și funerar vestmânt –/ Stam sin­gur în cavou… și era vânt…/ Și scârțâiau coroanele de plumb (…)

13 ani mai târziu, cu câteva luni înainte de in­trarea României în Primul Război Mondial, apărea, într-un tiraj minuscul, un volum de versuri care, în contextul zbuciumat al acelor vremuri, avea să treacă aproape neobservat: Plumb. O tânără, an­ga­jată pe atunci la o societate de asi­gurări, orfană de ambii părinți, poetă la rândul ei, avea să se în­drăgostească însă atât de mult de car­tea aceea, încât să-și dorească cu ardoare să-l cu­noască pe omul care a scris-o. Numele ei era Agatha Grigorescu. Gheorghe Vasiliu avea s-o însoțească tot în acel an, cu timiditatea lui înnăscută, într-o plimbare lungă, de pe Calea Victoriei până în Parcul Carol. „O pri­vire senină și dreaptă se fixă asu­pra mea. Apoi plecă ochii parcă jenat de spon­taneitatea cu care mă privise atât de insis­tent”, își va aminti Aga­tha momentul întâlnirii lor. Pe o bancă din parc, însă, la ora umbrelor și a înse­rării, bărbatul acela avea să-i recite o poezie scrisă de el și să îndrăz­nească, pentru o clipă, să-i țină pal­ma în mâinile sale. După două decenii, o că­să­torie, un co­pil, o mu­­­tare la Bucu­rești și un pre­­miu națio­nal de poe­zie, el, Baco­via, poetul plum­bu­lui și al scânteilor gal­bene, avea să publice o poezie numită În fe­ricire: „Iată, sunt clipe când toate le am…/ Viața se duce în șir de cuvinte/ Un cântec de mult… îna­in­te…/ Mo­men­te când toa­te le am…”. Pentru el, veș­­nic tristul și însingu­ratul Bacovia, cel care a evitat aproape o viață să scrie cuvântul „mamă”, ver­su­rile astea însemnau, cu si­guranță, enorm. În­cepu­­tul unei liniști, al unei lumini difuze care avea să tot crească, mai mare și mai mare, până dincolo de întunericul de la sfârșit.

Cerul plumburiu al Bucureștiului

George Bacovia nu a ținut niciodată un jurnal. Viața lui poate fi reconstituită din memoriile celorlalți, din aburii poemelor, din puținele inter­viuri pe care le-a acordat, din notele fugitive ră­mase în urma sa. Poți bănui doar că i-a fost cumplit de greu să-și părăsească locul în care s-a născut. În 1927, doar cu un an înainte de căsătoria care avea să-l aducă la București, îi mărturisea lui I. Valerian: „M-am născut în Bacău, unde, exceptând anii de studii universitare, am trăit mai tot timpul. Nu țin minte să fi avut intenția să mă fi stabilit în alt oraș, și mai ales în capitală, al cărei tumult m-a îngrozit întotdeauna, deși am stat o parte din vreme. Aici m-am simțit la mine acasă. (…) De acest oraș, de această casă îmi sunt legate toate amintirile mele din copilărie, ca și din viața adultă”. Mutat la Bucu­rești, proaspăt căsătorit, are o criză în urma căreia este internat. După câteva luni, în­tors de la sana­toriu, rupe aproape toate ma­nuscrisele, arde corespondența cu Agatha și îi trimite mamei, la Bacău, șuvița de păr, certi­ficatele școlare și coroana primită ca premiu în clasele primare. Ce altceva decât o cumplită sfâ­șiere lăuntrică să fi însemnat gestul ăsta? La­conic ca de obicei, îi spune însă aceluiași Valerian (în 1929 de data asta) că cerul din Bucu­rești „este mai plum­buriu decât la Bacău”.

În 1934, când, în prezența regelui, i se acor­dă Premiul Național de Poezie, dom­nul Vasiliu face cale întoarsă și nu se pre­zintă pe scenă, speriat, se pare, de cordonul și puștile gărzii regale. Vreme de ani, va fi în­duplecat doar cu stăruințe grele de Aga­tha să participe la unele sindrofii culturale. „Portretul acesta al poetului, realizat de Co­man Ardeleanu, a fost schițat pe furiș, pentru că Bacovia a refuzat să pozeze”, îmi spune Lelia Spirescu. E limpede, domnul Vasiliu se hotărâse să ascundă iar umbra lui George Ba­covia: „Ce-i aia artist, scriitor? (…) Din jocul de-a poetul nu poți ieși niciodată teafăr. Mulțimea își trăiește via­ța în felul ei, și face bine. Cine trece dincolo își arde aripile, își scurge tot sângele. Ce-i aceea poet?”.

Și totuși, cumva, anii, soția, copilul, casa asta lu­minoasă, tihnită, îndepărtată de centru, îl vor tot îmblânzi, încet. Domnul Vasiliu va rămâne în că­măruța sa de pe strada Frăsinetului, își va privi co­pilul cum doarme, uimit de miracolul existenței lui, va deprinde liniștea ritualurilor de familie – ca­fea­ua, prânzul, discuțiile cu Agatha – va asculta mu­zică la radio, va cânta, când și când, la vioară, va ju­ca și table, va fuma enorm. „De obicei, stau aproa­pe toată zi­ua în casă. Nu mă plictisesc și nu mă ne­li­niștesc în singură­tate. Din cauza tem­pe­ramentului mi-am croit fatal o astfel de viață. Și apoi n-am fost întotdeauna prea sănătos. Socie­ta­tea ce­re mereu oa­meni ro­buști, care să stră­du­iască cu spor pentru ea, să-i ducă mai de­parte rostul. Melan­co­lia firii mele nu ar fi ni­ciodată în­țeleasă. Unii din prie­tenii mei îmi spun că sunt inadaptabil, că fug de oa­meni. Este o exagerare. Iu­­besc oa­menii și îi privesc cu interes prin geamul din fața casei mele. (…) Evit oa­menii pen­tru că persoana mea ar aduce un fel de um­bri­re pes­te veselia lor spontană. Îi res­pect prea mult ca să le aduc vreo supărare”, își de­scria Ba­co­via viața de la Ba­cău. Din cămăruța sa din Bucu­rești, nici măcar oamenii nu avea cum să-i mai privească, ci doar pomii, trandafirii și vița sălbatică a grădinii.

O nouă viață

Seara, însă, odată ce felinarele puține începeau să-și oglindească lumina în bălțile de ploaie ale străduțelor din mahala, când vântul făcea ca mi­rosul de fum al gunoaielor arse în Valea Plângerii (as­tăzi Parcul Tineretului) să se amestece cu cel de izmă, corcoduși înfloriți și pământ reavăn din gră­dini, ascuns sub borurile întoarse ale pălăriei sale de fetru, înveșmântat ca un prinț uscat al singu­rătății în paltonul său tocit, domnul Vasiliu ieșea să se plimbe. Asculta lătratul câinilor, fluieratul unui birjar, potcoavele cailor pe caldarâmul ud, scâr­țâitul îndepărtat al unui tramvai pe șine, armonia unui claxon pierdut de pe Șoseaua Giurgiului, stri­gătele copiilor alergând după o minge, ultimul cron­cănit al ciorilor înaintea nopții. Apoi pășea mai departe, prin labirintul nesfârșit de case micuțe și garduri de lemn de pe strada Puțul cu Tei, urma o vreme linia dreaptă și lungă a domnului Stoian Mi­li­taru până la întâlnirea sa cu un alt domn devenit stradă, Barbu Păltineanu, iar, de acolo, salutând cu privirea motanul vărgat de pe Anton Colorian, tre­cea pe strada Radului. Abia aici, în dreptul Bu­fe­tului Grîușor, își aprindea o țigară, ca să admire umbra de lumină a chibritului în întuneric, fumul, sclipirea roșiatică a jarului și să asculte o vreme, ascuns, zumzetul vocilor dinăuntru, râsetele, ecoul unei viori la gramofon. Încet, respirând fum din țigară și hornuri, ajungea până la șantierele, lu­minile și firmele de pe Șoseaua Olteniței. Tușind, privea până dincolo, pe cealaltă parte a drumului, acolo unde începea Mărțișorul lui Arghezi și, tăcut, o lua înapoi spre casă.

Gloria amurgului violet

Fără să observe că în lipsa sa o mână de copil și-a scrijelit numele cu briceagul pe dulapul negru aflat în cămăruța lui, se așeza la masa de scris și nota: „Șoseaua Olteniței – Arghezi! Șoseaua Giur­giului – Bacovia; aici începe comparația socia­lă…”. Apoi chibritul îi scăpăra iarăși în întuneric, iar domnul Vasiliu mai rămânea o vreme să pri­vească „luceferii țigării în oglindă”.

La scara mică, cea a istoriilor personale, pentru familia Vasiliu, 1941 n-a fost doar anul în care Ro­mânia a intrat în Al Doilea Război Mondial, ci și momentul în care Agatha a primit acea scrisoare de la Al. Rosetti: clipa în care afli că ai murit, deși te afli încă în viață. Un șoc suficient, probabil, pen­tru ca Gheorghe Vasiliu să-l lase pe George Ba­covia să pășească iar printre cei vii. S-a trezit cre­ierul și a spus: „Eu iubesc viața”, va nota în ca­ie­tul său. În timpul bombardamentelor asupra Bucu­reștiului, Bacovia nu își va însoți soția și copi­lul la Pu­cioasa. Rămâne singur în casa de pe strada Frăsinetului și scrie. Imediat după război, apare un volum de poezie ciudat, Stanțe burgheze. Versurile eliptice, suspendate, uscate ale unei umbre care a fost ținută pentru prea mult timp ascunsă: Orașul seara…/ Din statica uitării, -/ Destul frumos, destul departe. O împăcare târzie cu sine, o acceptare a destinului de poet. Din acea clipă, e rândul dom­nului Vasiliu să se retragă în umbră, bătrân și slăbit, și să-l lase pe Veșnicul Prinț al Ploilor, George Ba­covia, să-și trăiască, în sfârșit, gloria amurgului său violet. Poetul ac­ceptă o sluj­bă, interviuri, ono­ruri, lec­turi, oma­gii. La sfârșitul anului 1956, este sărbă­torit cu fast, în prezența lui Tudor Ar­ghezi, la Casa Scriitorilor. O mână de om, cu ochi strălucitori, albaștri, va nota târziu, în noapte, ajuns în casa sa de la marginea orașului: „Ar­ghe­zi, te iubesc, mă bucură cinstea că ai venit”. Apoi, tre­murat, va de­scrie acea seară festivă, într-un poem sfâșietor de simplu, pe care îl va încheia cu versurile: O, ma­mă,/ Blândă mamă,/ Privește-ți fiul! Domnul Vasiliu înțelesese, în sfârșit, că, în felul lui pieziș, în răspăr cu lumea, a învins.

Pășesc în camera pustnicului de pe strada Frăsinetului. Lumina s-a așezat pe lucruri și le dez­miardă: un pat îngust, acoperit cu o pătură de lână, un dulap pe care stă scrijelit și acum numele Ga­briel, un birou pe care se află pipe, un stilou, două cutii de table și si­lueta în penumbră a unei statuete-veioză, câteva tablouri și fotografii, un ceas oprit la ora 8 și 10, un calendar încremenit la fila de pe 22 Mai. „Mi-aș dori ca cei care ne calcă pragul să nu se simtă ca într-un muzeu. Nu despre obiecte e vor­ba aici, ci despre viața unor oameni”, spune Lelia Spi­rescu.

22 Mai 1957 este ziua în care Gheorghe, fiul Zoiței și al lui Dimitrie Vasiliu, avea să închidă ochii pentru totdeauna. „Vine întunericul” au fost ultimele lui cuvinte. Pentru George Bacovia, însă, urma lumina fără de sfârșit a nemuririi.