Reconstituire la fața locului

La mai bine de un an de când au fost furate de la Muzeul din Assen, Olanda, Coiful de la Coțofenești și două din cele trei brățări de aur au fost găsite și returnate României. La fel ca la data dis­pariției lor, am mers în Țările de Jos, pentru a reconstitui la fața lo­cului jaful arte­fac­telor dacice, ancheta poliției olandeze și procesul celor trei inculpați, acu­zați că au furat comorile aduse din România. Dincolo de vestea en­tuzias­man­tă a descoperirii comorilor, rămân în aer multe întrebări care nu și-au găsit răspuns. Unde e ultima piesă, faimoasa „Brățară 13”? Sunt juste pe­depsele cerute de procurori? Cine se află, de fapt, în spa­tele întregii ope­rațiuni? Are cineva, în Olanda sau România, interesul să se afle ade­vărul până la capăt, sau toată lumea e mulțumită cu des­co­perirea arte­factelor și cu pedepsele – modice – date celor trei complici?

Liniștea dinaintea furtunii

E trecut de miezul nopții, când barmanul blonziu de la sportsbar-ul de pe strada Nieuwe Huizen îmi fa­ce semn că și-a terminat tura și că putem coborî. Vo­cile ultimilor clienți, bă­ieți veseli care jucaseră darts toată noaptea, se aud tot mai stins, înspre canalul ce leagă Assen-ul de mare. În câteva minute, o liniște plăcută, în­tru totul asortată cu deco­rul, se așterne peste elegantul oraș din nordul Olandei. „Fix așa a fost și în noaptea aia. Am fost ul­timul care a tras obloanele în Centru, după care am lu­at-o, în treaba mea, spre casă. A doua zi, când am pornit spre muncă, toată lumea vuia: «Marele jaf de la Muzeu!»”.

Tânărul barman pornește spre casă, eu mă pre­gătesc să dau o tură prin centrul orașului. Am tras de timp până la închiderea pub-ului, tocmai ca să pot re­constitui cât mai bine atmosfera unei nopți obiș­nuite din Assen. De la gara modernă, „păzită” de sta­tuia uriașă a unui câine, în 5 minute ajungi în piața ce găzduiește, în fiecare zi de miercuri, târgul fai­mo­șilor producători locali de brânzeturi. Acolo se află și locul în care m-am cazat, City Hotel de Jonge, Judecătoria orașului și Drents Museum, clădirea jafului, cu cele două corpuri ale sale, legate printr-un spectaculos coridor subteran. Intrarea principală a muzeului n-ai cum s-o ratezi: a apărut în toate re­por­tajele dedicate marelui jaf al aurului dacic, în­tâmplat în urmă cu un an.

Fac câteva fotografii, îmi înti­păresc în minte împrejurimile și ocolesc grădina din spate, pentru a identifica ieșirea de urgență. Un mic canal e obstacolul natural în fața oricui i-ar trece prin cap să se strecoare în curtea muzeului. Dar gar­dul de pe marginea lui servește drept „podeț” ideal pen­tru un aventurier. Aici, pe străduța pe care mă aflu, aveau să-și lase mașina, pe 25 Ianuarie 2025, hoții care au dat marea lovitură de la Drents Mu­seum. Era puțin înainte de ora 3:38 dimineața, când trei „um­bre” au sărit gardul și s-au îndreptat, ajutați de lanterne fron­tale, spre accesul de urgență al clădirii…

Ronduri de noapte

Ca și acum, Assen-ul era și atunci, în Ianuarie 2025, complet adormit. „Oaspeții noștri erau deja de mult la culcare”, îmi spune recepționerul de la Hotel de Jonge, când află că vin din România. „Jurnalist sau detectiv?!”. Un singur martor ocular – o femeie din adăpostul pentru refugiați ucraineni, aflat peste drum, care ieșise să fumeze o țigară, avea să vadă mișcarea precipitată a lanternelor în curtea muzeului. N-a apucat să termine țigara că, după marea bubuitură, a văzut trei indivizi fugind spre ma­șina aflată în drum.

La ora 3:42 dimineața, cei doi polițiști care aveau arondat Centrul Assen-ului primesc o notificare: alarmă la Drents Mu­seum! Până să pornească, hoții fugiseră. Toată ope­rațiunea a durat mai puțin de 4 minute! La fața lo­cului, ofițerii de poliție sunt întâmpinați de an­ga­jații de la Hotel de Jonge, care le confirmă că inci­dentul s-a petrecut la mu­zeu. Câțiva gură-cască, de la centrul de refugiați pentru ucraineni, sunt și ei în preaj­mă, iar un agent de securitate aduce prima pro­bă: un video, cu Volkswagen-ul care tocmai se făcu­se nevăzut. Între timp, pompierii aduc confirmarea pe care nimeni nu voia s-o audă: interiorul muzeului a fost vandalizat!

Zvonurile încep să trezească „rondurile de noapte” ale redacțiilor din Olanda. Mick van Wely, unul dintre cei mai importanți reporteri de investigație, află ști­rea în jur de ora 7 și o îm­părtășește imediat cu colaboratorul său apro­piat, Arthur Brand, ce­lebru detectiv, expert în infracțiuni din sfera artistică. „Wow! Tre­bu­ie să fie vorba despre van Gogh-ul de la Drents Museum!”, se gândește Arthur, care știe pe de rost „țintele” cele mai de preț din instituțiile de artă olandeze. Ipoteza stă în picioare până intră pe fir sursele din sistemul judiciar: „Am aflat, imediat, că era vor­ba despre piese din colecția dacică, aflate în expoziția curentă. Am fost surprinși să aflăm că astfel de piese au fost atât de ușor de furat, dar și de violența operațiunii. Ne-am gândit: dacă acesta e următorul nivel în furtul de artă, să pui explozibili pu­ternici, ca să intri în muzee, atunci lumea cultu­rală are o mare problemă. Nu ai cum să te aperi de așa ceva! Locul artei nu e în buncăre, arta trebuie să fie pe pereți, să circule în lume, să fie accesibilă publicului. Astea au fost primele noastre gânduri”, îmi mărturisește Mick. Cartea sa despre marile jafuri de artă din Olanda, recent lansată, cuprinde un consistent capitol despre furtul de la Drents Museum al Coifului de la Coțofenești și al celor trei brățări dacice. Am găsit-o expusă, la loc de cinste, în vitrina unei librării din centrul Assen-ului.

„O zi incredibil de neagră”

Alertat, la rândul său, jurnalistul Stefan Klomp, de la televiziunea locală RTE Drenthe a fugit la „lo­cul faptei” împreună cu cameramanul său. „La fața locului, nu se vedea nimic. «Ce facem noi aici?». Apoi am văzut niște procurori intrând în clădire și am realizat că e ceva serios. Deja apăruseră zvonuri despre un furt. La conferință, am aflat despre Coif și despre brățările din aur și am înțeles că e vorba despre un dosar excepțional pentru Assen. Genul ăsta de știri sunt mereu le­gate de Amsterdam sau Rot­ter­dam. Dintr-o dată, toată lumea era cu ochii pe Assen. Aveam de-a face cu unul dintre cele mai mari eve­nimente din istorie, în re­giunea Drenthe”, îmi poves­tește Stefan Klomp a doua zi, în timp ce mă ghidează în­tr-un tur prin jurul muze­ului. Știe locul ca-n palmă: a bătut străzile astea zile în șir, în căutare de detalii care să facă lumină în cazul jafului. „Până să apa­ră primii sus­pecți, am strâns toate reac­țiile posibile. Au început a­res­tările, am în­ceput să ve­rificăm dacă cei vizați aveau antecedente, s-au dat publi­cității imaginile cu suspecții, au început să transpire pri­mele probe, s-au găsit «scu­lele» cu care s-a dat spar­ge­rea, s-a găsit mașina pe care o folosiseră hoții. Mul­te informații oficiale, dar și o mulțime de zvonuri ce trebuiau verificate”. TVE Drenthe a fost în prim-planul știrilor despre dosarul „Coiful dacic”, iar aplicația de telefon care traducea automat știrile în limba română a făcut un trafic senzațional!

Odată cu primele știri, presiunea publică devine aproape palpabilă. Directorul Harry Tupan vorbise în fața presei despre „o zi incredibil de neagră” pentru muzeul pe care îl conducea și pentru Muzeul Național de Istorie a României. În 170 de ani, cât are muzeul din Assen, niciodată nu se întâmplase un astfel de incident. „Ce adăuga și mai mult interes era faptul că brățările și Coiful nu erau niște banale piese din aur, ci niște artefacte foarte importante pentru istoria României”, spune Stefan. Are per­fec­tă dreptate: la București, unde liderii politici se pre­găteau pentru o rundă crucială de alegeri, după anu­larea prezidențialelor din Decembrie 2024, scena publică a luat foc. Extremiștii n-au ratat ocazia de a puncta electoral pe seama dispariției unor bunuri „strămoșești”, în vreme ce puterea nu știa cum să scape de responsabilitate. Culmea politicianismului: Ernest Oberlander-Târnoveanu, directorul Muzeu­lui Național de Istorie, de unde proveneau cele patru piese furate, e demis de ministresa Culturii înainte să demareze ancheta administrativă, care ar fi tre­buit, eventual, să îl incrimineze! În schimb, peste omo­logul său din Assen nu s-a băgat niciun poli­tician. Dimpotrivă: Harry Tupan a primit consiliere juridică și psihologică după șocul jafului, iar după ce s-a retras din funcție, a fost decorat de Casa Regală olandeză pentru serviciile aduse culturii.

Tezaurul dacic și „Rondul” lui Rembrand

Dincolo de impactul jafului la un muzeu de calibrul celui din Assen, unul dintre cele mai sigure din Europa, întrebarea esențială în Olanda era cât de importante sunt pentru România piesele furate. Cla­u­dia Marcu, jurnalistă de radio cu mare expe­riență, stabilită în Țările de Jos de 20 de ani, în prezent corespondentă la Amsterdam pentru Radio România Cultural, a avut un șoc triplu când a primit veștile de la Assen – „În primul rând, ca român, apoi ca om care văzuse expoziția și, în fine, ca jurnalist, co­respondent în țara în care s-a întâmplat eveni­men­tul”. Fusese prezentă la vernisajul de la Drents Museum și urmărise îndeaproape receptarea spectaculoasei expoziții de către publicul olandez. „Expoziția de la Assen a fost ab­solut senzațională! Ca jurnalist în străină­tate, te bucuri de orice eveniment pozitiv legat de România, te bucuri când vezi interes pentru patrimoniul românesc. Am mers la Assen fără așteptări deosebite, cum merg la orice eveniment de acest gen, dar am fost impresionată de cum a fost organizată a­ceas­tă expoziție, cu cât de mult respect a fost tratată istoria noastră. Într-o sală uriașă, gazdele au simulat muntele de la Sarmi­ze­getusa! Multă eleganță, multă imaginație, atmosfera, lumina, totul era impecabil! S-au investit mulți bani, a fost o expoziție bine popularizată și foarte vizitată. Curatoarea expoziției, la primul ei contact cu cultura noastră, vorbea atât de frumos despre expe­riența ei!”, spune Claudia. După jaf a fost asaltată din primul moment, atât de presa de la noi, cât și de presa din țara sa adoptivă și de media internaționale. „Reacțiile au fost de empatie și de îngrijorare față de pier­derea suferită de România. Când m-au sunat cei de aici să mă întrebe ce înseamnă jaful din Assen pentru noi, prima mea reacție a fost: «Pentru români e ca și cum Olanda ar fi pierdut capodopera «Rondul de noapte» al lui Rembrandt». Acum, toată lumea fo­losește această comparație și înțelege cât de mare era pierderea noastră”.

„Câinele-detectiv” de pe Pelikaanstraat

Vreme de mai bine de o săptămână, furtul Coi­fului de la Coțofenești și al celor trei brățări dacice a ținut prim-planul în ziarele, în jurnalele TV și în talk-show-urile din Țările de Jos. Discuțiilor inițiale, despre modul de acțiune al hoților, despre valoarea pieselor de patrimoniu și despre presiunea venită dinspre România pentru recuperarea de urgență a artefactelor le-au urmat, firesc, detaliile legate de anchetă, care pe surse, care oficiale. Dosarul de cercetare al echipei speciale de anchetă se îngroașă de la zi la zi. Pe cât de violent și de rapid au operat hoții la locul faptei, pe atât de negli­jenți se dovedesc după ce dau lovi­tura. Stefan Klomp îmi face un tur al probelor-cheie. „Chiar aici, în canal au aruncat ciocanele, câțiva kilo­metri mai încolo au alimentat una dintre mașini, chiar vizavi de sediul poliției! Îți dai seama?! Cum puteau niște tipi atât de «limitați» să dea o lovitură atât de mare?”. E una dintre întrebările pe care le voi auzi, în mod repetat, în timpul anchetei mele din Olanda.

Încă din primul moment, norocul investigatorilor e colosal: în minutele de după jaf, până în ora 4 noaptea, o femeie de pe strada Pelikaan e trezită de lătratul câinelui, care simte miș­ca­re în zonă. Buimacă de somn, femeia aude zgomotul capacului de la tom­beronul din fața casei. A doua zi, ve­rifică, de curiozitate, și găsește acolo o geantă suspectă. O cercetează, iar hainele dinăuntru corespund perfect cu cele purtate de hoți, din descrierea transmisă de poliție imediat după jaf. „Am bătut la 20 de porți până să aflu unde s-a găsit geanta. «Nu la mine!». «Nu la mine!». «Nu la mine, dar știu unde!». «La mine s-a găsit, dar vă rog să nu îmi dați numele în presă, mi-e frică de acei criminali peri­cu­loși»”, îmi descrie Stefan una dintre etapele investigațiilor lui.

Cei trei din Heerhugowaard

Poliția ia probe ADN de pe hai­nele din container și le confruntă cu baza de date a infractorilor. Probele duc spre doi suspecți cu antecedente penale: Bern­hard Z., de 36 de ani, și Douglas W., de 39 de ani, din localitatea Heerhu­gowaard, aflată în nordul țării. După seria de pe geantă, se află de unde a fost cum­părată. În geantă se găsesc, de asemenea, urme de sticlă și de aur, iden­­tice cu cele din expoziție. Cio­ca­nele și răngile „pes­cuite” din canal produc și ele dovezi esențiale. Re­ținuți imediat, pe 29 Ianuarie, primii doi suspecți re­fuză cu încăpățânare să cola­boreze, în ciuda argu­mentelor solide care li se pun în față.

Din fericire, investigatorii își păstraseră un as în mânecă. Al treilea suspect, un tânăr de numai 20 de ani, e identificat drept cel care, cu două zile înainte de jaf, cumpărase „sculele de lucru” de la un ma­ga­zin Praxis. Imagini cu o persoană „cool”, cu șap­că și ochelari, sunt publicate imediat pe site-ul Po­liției. „Tipul de la Praxis” urma să aibă un rol-che­ie în rezolvarea cazului. Deși lasă să se înțeleagă că nu-i poate da nicicum de urmă, echipa de inves­tigație știa despre cine e vorba, urmărind tranzacții cu cardul care conduceau spre colaborarea cu sus­pecții deja arestați. E pusă la cale o ope­rațiune cu agenți sub acoperire, care, pre­tinzând că lu­crea­ză pentru un colecționar din Orientul Mij­lociu, îi oferă bani ca să spună unde sunt Coiful și brățările. Tânărul îl indică pe Douglas W. drept cap al operațiunii și recunoaște furtul. În cele din urmă, Jan B. din Heerhu­gowaard e și el arestat.

Picasso și Matisse, pe urmele aurului dacic

După ce mă conduce, cu toată răbdarea din lume, prin locurile legate de marele jaf de la Assen, jurnalistul Stefan Klomp fuge să mon­teze interviul pe care mi l-a solicitat: presa olandeză e foarte interesată de perspectiva românească asupra furtului de la Assen. Rămas singur, am o după-amiază întreagă să cercetez scena marelui jaf de la Drents Mu­seum. Intru ca un vizitator oarecare, plătesc biletul de 17 euro și caut direct în spațiul expoziției temporare, unde fuseseră găzduite artefactele noastre de patrimoniu. Încă de la intrare, se simte atmosfera de mare muzeu. Vizitatori mulți, la orele după-amiezei, spațiu elegant, concept modern și, în ciuda scan­dalului legat de jaful din 2025, exponate de mare valoare: printre ele, „Sybille” de Pi­casso, „Nature mort avec livres” de Ma­tisse, dar și un portret al Reginei Elisabeta a Ro­mâniei, semnat de bunul său prieten, pictorul Christoffel Bisschop din Haga. Le­gătura cu România continuă să fie prezentă în Drents Museum și după jaful din ianuarie trecut…

Cu ziduri groase, istorice, muzeul dă, într-adevăr, senzația de buncăr. Trebuie să-l vizitezi ca să înțelegi șocul specialiștilor când au aflat că acest loc, unul dintre cele mai sigure din Europa, a putut fi spart de hoți! La finalul turei, trec prin magazinul de la par­ter: urme ale celebrei expoziții cu tezaurul dacic se găsesc și acum: albumul spectaculos al evenimen­tului, cărți poștale cu cele mai frumoase piese și mici podoabe-suvenir.

Proces „pe repede înainte”

Discuția pe care o am a doua zi, cu Mick van Wely, scoate la iveală informațiile cel mai greu ac­cesibile din ancheta Poliției. Dezvăluirile sale ridică întrebări serioase, legate de interpretarea pe care autoritățile olandeze o dau jafului. „I-am întrebat pe cei care lucrează la caz dacă simțeau presiunea publică, și mi-au spus că nu. Eu nu cred: a fost o presiune internațională uriașă! Toată lumea se uita la noi, la olandezi, ca la niște naivi. Până la urmă, in­vestigația a fost foarte reușită. Poate au ajuns prea târziu la locul faptei, dar an­cheta ulterioară a fost bună. E drept, hoții au făcut o groază de greșeli. Cazul arată spectaculos din afară, dar, în realitate, autorii au fost niște kamikaze foarte proști”. „Cum puteau ști niște tipi atât de stu­pizi că artefactele din muzeu sunt atât de valoroase?”, se întreabă Mick. „Eu spun că au fost recrutați de cineva, dar Poliția insistă că nu are probe”.

Ca să pună mâna pe piesele furate, procurorii olandezi au reușit, într-un târziu, chiar înainte de începerea procesului pro­priu-zis, să-i facă pe doi dintre hoți să cola­boreze: le-au oferit o înțelegere prin care, după returnarea Coifului și a celor două brățări, urmau să aibă parte de o reducere semnificativă a pedepsei și de un proces pe „repede înainte”. Zis și făcut! Procurorii au cerut pentru jefuitorii de aur pedepse de doar 3 ani și 8 luni, în vreme ce judecătorii nu s-au arătat deloc interesați de sus­pi­ciunile care planează în jurul eventualilor comanditari ai jafului. S-a mers pe varianta comodă: hoții au acționat pe cont propriu. Doar avocatul lui Bernhard Z., inculpatul care, pentru că nu a acceptat înțelegerea cu autoritățile, riscă 5,5 ani de închisoare, a vorbit la proces despre întâmplări și personaje ignorate de rechizitoriul final al Parchetului olandez.

„Conexiunea românească”, complet ignorată

„Am avut acces la toate rapoartele Poliției și acolo se vede că cineva se afla în muzeu, cu câteva zile înainte de furt, în timp ce expoziția era închisă! Întrebat de gardian ce caută acolo, a spus că a văzut că pe muzeu scrie «Dacia» și a crezut că e o companie auto acolo! După spargere, s-a dovedit că tipul era român, iar din cercetări a reieșit că era conectat cu cineva din Germania, lider al unei ban­de care fură artă prin toată Europa. Personal, am investigat în zona asta, dar n-am aflat mai multe”, spune Mick. „La câteva săptămâni după jaf, Po­liția a făcut o razie într-o casă din orașul în care locuia unul dintre suspecți, iar acolo se găsea o ro­mâncă. Să fi fost o coincidență? Nu cred asta! Cred că e o conexiune românească în jaful de la Drents Mu­seum, dar nu avem probe în acest moment”, adaugă Mick. Un alt aspect trecut cu vederea: „Unul dintre autori a transferat o sumă mare de bani în cont, în jur de 14.000 de euro, în acele zile. Sunt tranzacții cu sume importante în jurul au­torilor jafului și nu e clar de unde proveneau acești bani. În ultimele trei săptămâni, au fost șase atacuri la școli, bănci și instituții legate de comunitatea evre­iască în Olanda. Cei prinși de poliție erau ti­neri de 18-19 ani, recrutați pentru activități tero­riste. E foarte ușor să faci asta pe rețelele sociale. Oricine putea să recruteze niște tipi din Olanda pentru o astfel de operațiune, dacă ea ar fi servit unor interese din România, în contextul alegerilor de acolo. Repet, Poliția a făcut treabă bună, a pus presiune pe suspecți, le-a publicat fotografiile înainte să înceapă procesul, ceva ce nu s-a mai întâmplat în Olanda. Nu știu dacă poliția a avut informații legate de cine e în spatele operațiunii sau a dorit doar să recupereze bunurile”, spune Mick van Wely. Olandezul pregătește deja o ediție actualizată a cărții sale, după descoperirea celor trei artefacte dacice și după finalizarea procesului.

Ancheta paralelă

În România, la mii de kilometri distanță de an­cheta de la Assen, Ernest Oberlander-Târ­no­vea­nu, fostul director al Muzeului Național de Istorie a României, a stat ca pe ghimpi în ultimul an. „Eram convins că piesele vor fi găsite. În fiecare seară când mă culcam și în fiecare dimineață când mă trezeam mă gândeam că aceea e ziua când voi fi anunțat că piesele au fost descoperite”, îmi mărturisește specialistul. Vestea găsirii Coifului de la Coțofenești și a două dintre brățări a primit-o de la una dintre „sursele” din Țările de Jos. „Jurnaliștii din Olanda au fost extrem de empatici și m-au ținut la curent cu fiecare pas al anchetei. Împreună cu fostul meu colaborator din «Dosarul Aurului Da­cic», domnul procuror Augustin Lazăr, am încercat să facem o anchetă paralelă, pe baza informațiilor din Olanda. Am reușit să reconstituim jaful în cele mai fine detalii, până și la reacțiile psihice ale celor trei hoți! Am descoperit scene foarte caraghioase: ciocanul a rămas înfipt în vitrina cu coiful, iar când s-a tras de el a venit jos cu geam cu tot. Geamul ăla are 100 de kilograme, dacă cădea peste hoț nu era bine! Același hoț a crezut că coiful e mult mai greu decât în realitate, iar când l-a smuls, coiful a zbu­rat. Dacă sistemul de ceață artificială ar fi funcționat bine, n-ar mai fi găsit piesa pe jos…”.

„Tot timpul am încercat să înțelegem unde s-a rupt «firul». Expoziția a fost organizată într-o clădire care e ca un buncăr. M-a in­te­resat versiunea neortodoxă a hoților, care au folosit explozibil, fapt la care nu s-a gândit nici cel mai mare asigurător din lu­me, cel care garantase pentru piesele de acolo. Scenariul jafului e extrem de elabo­rat și nu cred că a fost accesibil unor pun­gași de rând. Ei au trecut pe lângă niște piese care conțineau mult mai mult aur decât ce au luat! Sabia de la Perșinari are 2,5 kilograme, dacă voiai să valorifici aurul mergeai la ea. Au trecut pe lângă sa­bie și au vizat direct coifurile de la Coțo­fenești și Cucuteni-Băiceni, respectiv bră­țările. În plus, vitrinele atacate nu erau în­vecinate”, spune fostul director al Muzeu­lui de Istorie.

La procesul desfășurat zilele trecute la Assen, Ernest Oberlander a transmis, prin intermediul noului director de la Drents Museum, o scrisoare către instanța de judecată. Punctul său de vedere a fost refuzat, cu cinism, de judecători. „Făptașii au drepturi mai mari decât victimele”, spune el. Bucu­ros că mare parte din bunuri au fost recuperate, Ernest Oberlander insistă, totuși, că adevărul nu s-a aflat până la capăt. „Bazat pe informațiile pe care le am, consider că a fost un furt la comandă. Acum, după pro­ces, nu știm nici măcar unde s-au aflat arte­fac­tele și cum s-a dat de ele!”.

„Coincidențe bizare”

Cu gândirea sa precisă, clară și calculată, fostul procuror general Augustin Lazăr încearcă să facă lumină în privința marii întrebări: mobilul jafului. „O ipoteză este că, fascinați de piesele de la muzeu, cei trei au hotărât spargerea, dispuși «să-și pună pielea la saramură» ca să le aibă. Există și ipoteza unui furt comandat, iar comanda putea să vină din diverse zone. Cel mai puțin probabil e ca un colec­ționar să fi plătit pentru astfel de bunuri, care urmau să fie date în urmărire prin Interpol. Cine și-ar băga banii într-o afacere atât de periculoasă?!”.

În fine, fostul procuror vehiculează și o idee pe care, mai mult șoptit, am auzit-o la majoritatea celor cu care am discutat zilele acestea: „Ne putem gândi și la o ipoteză legată de o operațiune tipică războiului hibrid, în care suntem implicați de mai multă vre­me. E o tehnică de a comanda acțiuni care să tul­bure societatea, mai ales în momente de cri­ză. Premierului britanic i s-a aruncat, recent, un cocktail Molotov pe reședință! Cine a executat acțiunea? Niște oarecare, plătiți de agenți ai războiului hibrid. În Franța, un grup de infractori a furat biju­teriile imperiale ale Franței, de la Luvru. Imediat după furt, a început atacul politic la președintele Emmanuel Macron: «Dacă nu e în stare să păzească niște muzee, cum să poată avea grijă de țară?». Ei bine, la noi, era campanie electorală, când s-a întâmplat jaful… Colegii olandezi spun că nu se confirmă nicio comandă, că nu au probe în acest sens. Evident, o informație e importantă în măsura în care o trans­formi în probă. Dar rămâne acest mare semn de întrebare: ce i-a mânat în luptă pe cei trei, astfel încât să arunce în aer un buncăr? Nu există nicio rațiune ca un colecționar normal să își bage un «mort» în colecție și să riște să piardă totul. Orice raționament pare hilar în acest caz, singurul serios ar fi acela de a produce o ma­re tulburare, ca cea pe care a trăit-o România după acest jaf. Asta sigur le-a reu­șit hoților! Dar, până nu avem toate pro­bele motivației, există ceea ce în litera­tura de specialitate se numește «co­inci­dență bizară»”, e concluzia lui Augus­tin Lazăr, la capătul „anchetei paralele” pe ca­re a întreprins-o alături de Ernest Oberlan­der.

                                                       *

Coiful de la Coțofenești și două din cele trei brățări dacice din aur s-au întors în România, la Mu­zeul Național de Istorie, unde au fost văzute de un număr-record de vizitatori. Sentința în procesul de la Assen a rămas în pronunțare pentru Iunie. A treia brățară n-a fost găsită. Unde se află e doar una dintre întrebările la care procesul de la Assen n-a venit cu un răspuns. Câtă vreme ele nu vor fi lămurite, un nou astfel de caz poate apărea oricând.