Vlahii de pe Muntele Olimp

FORMULA AS PE URME VECHI, ROMÂNEȘTI

• E o tăcere suspectă în jurul istoriei vlahilor. Acasă, su­biectul jenează (să nu-i supărăm cumva pe locuitorii de azi ai vechilor teritorii vlăhești), iar în Turcia, țelul că­lă­to­riei noas­­tre din toamna acestui an, cercetătorii din uni­ver­sități și mu­zee au ignorat complet solicitările de interviu. O tă­cere care nu poate, însă, ignora adevărul. Am mers pe ur­­mele lui pâ­nă în Asia Mică, în sudul Mării Marmara, am ur­­cat pe Olimp, mun­tele stăpânit de vlahi înainte de ve­nirea oto­ma­nilor. Din existența lor a ră­mas doar un nume: „ciobankaya”. Un nume cât o istorie •

Un reporter înfocat

Suntem în anul de grație 1892, când, tânărul istoric moldovean Teodor Burada se pregătește să por­nească spre Asia Mică, în cău­tarea ciobanilor vlahi de pe Muntele Olimp, pe malul sudic al Mării Mar­mara. Tocmai ce făcuse, cu câțiva ani înainte, una dintre descoperirile epocale ale istoriei noastre: cultura Cucuteni. Frag­mentele de ceramică găsite în pietrișul de pe drumul din­tre Târgu Frumos și Iași îl făcu­seră celebru. Dar isto­ricul cu sânge de reporter în vine își dorește mai mult. E fascinat de trecut și își propune, entuziast și încăpă­țânat, să cutreiere lumea, în căutarea celor mai as­cunse insule de românitate. Cu trenul, cu căruța, pe măgar, și cel mai des, cu pi­ciorul, stră­bate, iarnă-vară, dru­muri gre­le și lungi, doarme pe scânduri sau chiar pe jos, în hanuri sărăcăcioase, în­fruntă pericole, dar și întâmplări care-i ațâțâ și mai mult căutările. Nimic nu-l împie­dică pe inimosul Teodor Burada să-și împlinească marele vis de a-i căuta pe români în afara hotarelor țării, în locuri unde ei au fost cei dintâi. Nu era singur în strădania lui. Con­ferințele or­ganizate de Burada pe urma călă­toriilor sale „exo­tice” au loc în aulele Academiei, iar în public se află, uneori, însuși Regele, fascinat de dez­văluirile senzaționale ale tânărului is­toric ieșean. Dar lumea știin­țifică nu pare interesată de cercetările lui și, fără acceptul ei, Burada trece drept fante­zist. „Cercetările mele mulți le cred ca fără nicio însemnătate, ba, mai mult încă, le cred de ne­­bunii”, scria el, dezarmat. „Ne­bunia” de a nu lăsa neex­plorat „niciun colț de pământ în care a răsunat cândva lim­ba românească”, „nebunia” de a străbate toate ungherele Euro­pei și ale Asiei Mici, până în Caucaz. Dar ce n-au crezut con­temporanii credem noi, reporterii „For­mulei AS”. Cu „Harta lui Bu­rada” pusă în bu­zunarul de la piept, am pornit toam­na asta în căutarea vla­hilor de pe Muntele Olimp.

Iataganul, două pistoale și două hărți

Teodor Burada află despre existența unor cio­bani vlahi în Asia Mică, dincolo de Marea Mar­ma­ra, în 1882. E în Grecia, la Atena, într-una dintre primele sale că­lătorii pe urme vechi ro­mâ­nești, dar fuge la Istanbul, să afle amănunte de la un grup de aro­mâni, cu care se întâlnește la o cafenea, la capul podului cel mare de lângă Turnul Galata. Veniseră la Stanbul să cum­pere „vlah-peinir”, faimoasa brânză a cioba­nilor vlahi de pe Muntele Olimp, la mare căutare în Balcani. „Ciobani vlahi pe Muntele Olimp!!!”, notează bucuros Burada în carnetul lui de reporter, cu grafia exersată a omului cu doctorat la Paris. Încă un punct pe harta din inima sa! „Dorința de a-i vedea cu ochii și a-i cunoaște mai de aproape pe ciobanii vlahi nu m-a părăsit deloc… Era singura grupă de români ce-mi mai rămăseseră necercetați”.

La Constantinopole, Burada rezolvă cele trebuincioase pentru a putea călători în inte­riorul imperiului. E sfătuit să-și ia, întâi de toate, straie turcești în locul celor europene. Apoi, prin mijlocirea Consulatului, își procură o „teșchere de drum”, iar cu ajutorul ministrului plenipo­tențiar obține aprobarea să poarte arme: un iatagan și două pistoale. „Pe lângă aceste acte, și cele necesare pentru călătoria mea: harta cea mare a Asiei Mici și o carte grecească cu o hartă a Bithiniei, mi-am mai procurat și câteva scrisori de recomandație. Pregătit cu toate acestea, m-am pornit la schelea din Galata, spre a pleca mai departe…”.

Istoria la o ceașcă de ceai

Și iată-mă și pe mine la Galata, în dreptul vechiului port, pe urmele lui Burada. În timp ce sorb dintr-un ceai parfumat, privesc corăbiile cum se leagănă în ritmul tărăgănat al glasului muezinului care își cântă rugăciunea într-o moschee. Îmi întind „documentarea” pe măsuța cafenelei. Oglindit în mare, soarele de toamnă înrămează în foiță de aur amintirile de călătorie ale istoricului ieșean. Nu pot să nu mă gândesc și eu la „nebunia” lui, chiar dacă teme­iurile călătoriei sale în zonă, la sfârșit de secol XIX, îmi sunt cât se poate de clare. De altfel, de fiecare dată, „nebuniile” i-au fost confirmate ulterior de documente de netăgăduit. Atât de contro­ver­sată și azi, tema vlahilor a fost con­troversată și pe vremea lui Teo­dor Burada, care a avut destu­le polemici cu cercetătorii din Balcani, pe urma studiilor sale. De la o vreme, lucrurile s-au mai lămurit. Lucrări recente, scrise de tineri istorici din spațiul ex-iu­gos­lav acceptă, în sfârșit, faptul că vla­hii sunt descendenții popu­lațiilor de dinainte de venirea slavilor – urmașii de daci, traci, iliri. Poveștile aiuritoare cum că „vlah” ar fi fost denumirea dată unor populații pastorale slave sunt acum excluse din discursul științific. Istoria începe, în sfârșit, să le facă dreptate vlahilor!

Marea strămutare a vlahilor

Prezenți cu mult înainte de oto­mani pe terito­riul de astăzi al Turciei, vlahii sunt nelipsiți din isto­ria mare a Bizanțului. Începând cu secolul XII, îi găsim în Thessalia, îi găsim la nord de Salonic, în găsim la Sfân­tul Munte, unde le aduc călu­gărilor brânză, lapte și stofe ori le fac pâine, participă la urzeli de tron și la lupte pe malurile Bosforului, stârnind adesea nemulțumiri. Georgios Pachy­­meres, cel mai important istoric bizantin al epocii, povestește despre „suferințele vlahilor strămutați cu forța de Andronic II Paleologul în Asia Mică”, la 1285. Sub amenințarea unei invazii a tătarilor, împăratul decide să-i strămute pe vlahii din apropierea Constantinopolului pe malul mării Marmara. „Pe vlahi, care se întinseseră aproape de la marginea Constantinopolului până la Byza și mai departe, în mulțime fără număr, neam de oameni care se simțeau foarte bine în locuri greu de umblat și care se ocupau cu păstoritul, dar totuși erau obișnuiți și cu luptele, bănuindu-i că se vor alătura și ei năvălitorilor, hotărî să-i mute în răsărit, pe țărmul din fața Bizanțului, dar să-i și sărăcească prin angarale, ca nu cumva să se trufească, încrezători în mulțimea și puterea lor. Și, pe de o parte, au fost păgubiți foarte mult, pe de altă parte au fost strămutați fără milă…”.

Olimpul de ieri, Uludagul de azi

Mă îndrept, oare, către o gaură neagră a isto­riei? Să fi dispărut orice urmă de vlah, după 739 de ani? Îmi caut curaj la profesorul John Nan­driș de la Oxford, marele arheolog al așezărilor vlahi­lor din Balcani. E bucuros că îl caut și mă asi­gură că sunt pe drumul cel bun.

„Din păcate, când am fost eu pe acolo, n-am căutat urme de vlahi. Dar simplul fapt că, multă vreme, vlahii au fost furnizorii de brânză, carne și blănuri de oaie ai Înaltei Porți e o dovadă a influenței lor la Istanbul și în zona respec­tivă. La ce afaceri făceau cu sul­tanii, să-și obțină un munte pentru păscut pe placul lor cred că era ultima lor problemă”. Înarmat, în lipsa iataganelor și a pistoalelor    lui Teo­dor Burada, cu aceste argumente, mă pre­gătesc să pornesc și eu spre Prusa de ieri, Bur­sa de azi, ca apoi să urc pe Olimpul vla­hilor    (Muntele Uludag, cum i se spune acum).

Ca să ajungă de la Stambul pe țărmul de sud al Mării Marmara, Teodor Burada a tre­cut, vreme de 4 ceasuri, prin spaime de ne­descris, pe un vas grecesc hodorogit, al cărui căpitan arăta jal­nic. Azi, pe autostrăzile mo­derne, faci 2 ore și jumătate până la Bursa. Peisajul se schimbă de la kilo­metru la kilo­metru, imediat ce ieși din Istan­bulul european. Zgârie-norii lasă locul blocu­rilor simple, reclamele colorate își pierd din strălucire, peisajul se sălbăticește. Întins la poalele Muntelui Uludag, orașul Bursa e poarta de intrare în adevă­rata Turcie musulmană. Teodor Bu­rada mă îmbiase deja cu savoa­rea locului: „Resta­urante frumoa­se, unde poți avea bucatele cele mai gustoase și neîntrecutul pilaf cu orez și năut, precum și frip­turele șiș-chebab și taș-chebab, de carne de oaie”. Bat străzile în cău­tarea unui loc potrivit pentru un prânz târziu, când o imagine mă atrage prin contrastul ei: o uriașă cupolă modernă, de sticlă, domină una dintre piețele principale, dea­su­pra minaretelor din jur. Cupola acoperă un muzeu. Ca peste tot pe unde am fost în Turcia, intrarea e liberă. Pășesc în strălucitorul centru expozițio­nal, unde, la fel ca în celelalte muzee, nu e nimeni să te ghideze. De engleză sau de altă limbă străină nici nu poate fi vorba! În lipsa cu­vintelor, te străduiești să citești graiul expo­natelor. Uriașe tablouri pictate de mari maeștri locali, spun, ro­manțat, povestea cuceririi ora­șului bi­zantin de către otomani. Cu fiecare ta­blou, înțeleg mai bine istoria tumul­toasă a lo­cului în care fuseseră stră­mutați vlahii. Oto­manii erau deja stăpâni pe zonă, cuceriseră sat după sat, în așteptarea momentului oportun ca să atace cetatea de la poalele Olim­pului. Pe­deap­sa îm­păratului pentru vlahi fusese mai cum­plită decât îmi închipuisem. Îi aruncase în ghearele dușmanului…

„Panoramă” cu ciobani

Cu adevărat copleșitoare sunt, însă, informa­țiile de la etaj. Urc scările rulante și mă trezesc, buimac, sub cupola uriașă pe care o văzusem din stradă, în mijlocul unui tablou istoric vivant. O minunăție a tehnicii de secol XXI, ce-ți captează toate simțurile. Cupola te trans­pune într-o scenă de început de secol XIV. Ia­tă-mă, ca-ntr-un vis, pe o colină verde, de un­de văd cetatea Pru­siei, la poalele Olimpului. În stânga e tabăra otomană, pregătind atacul fortăreței, sus, în munte, departe de larma armelor, printre schiturile vechi, bizantine, întrezăresc turmele de oi ale vlahilor. Cum mă întorc spre dreapta, timpul istoriei se scur­ge, an după an: fortăreața cade, locuitorii Bizan­țului se încolonează pornind în bejenie. Sunt însoțiți și de turme de oi. Mă aplec peste balus­tra­da cupolei ca să cercetez fiecare detaliu. Aproape de mine, caii fornăie, struniți de cei ce părăsesc ce­tatea. Două dealuri în spate, păstorii vlahi tră­iesc, parcă, într-un alt timp istoric: au văzut, într-o mie de ani, atâtea imperii crescând și descrescând, în vre­me ce pentru ei adevărata lor lege n-a fost niciodată cea a stăpânilor vremelnici, ci legea na­tu­rii, verile cu oile în munte, iernile cu oile la vale, înspre „marea de marmara”…

Ies din „Panorama 1326” și reintru în pano­rama lui 2024: gust un Iskender kebab din carne de oaie, spe­cialitate inventată chiar aici, la Bursa. Mă gân­desc că, mare gurmand cum îl știu, i-ar fi plăcut mult și lui Teodor Burada. Gândul la Burada mă în­toarce la do­vezile folosite de el despre prezența ciobanilor vlahi în Muntele Olimp. Sursele sale sunt de primă mână: un fost revoluționar român de la 1848, refugiat în Imperiul Otoman. Îl cheamă Cons­tantin Pădeanu și-i poves­tește cu patimă des­pre cio­banii vlahi, baci avuți, cu mii de oi fiecare, pe care le țineau, vara, pe Muntele Olimp, iar peste iarnă, în porturile de la Marea Marmara, în vreme ce brânza și lâna și-o vindeau la Bursa, în „Peinir Han”, piața de brânză, iar mieii, prin satele din jurul muntelui. În anul 1892, când Teodor Burada ajun­ge la Bursa, ciobanii vlahi nu mai sunt pe Olimp! Un ordin imperial îi strămută înspre Bal­cani, după ce alți ciobani, albanezi, mai influenți la stăpânirea oto­mană, apăruseră în zonă. Dezolat că, după ce bă­tuse atâta amar de drum, nu-i află pe ciobanii vlahi pe Olimp, Burada o ia, la-ntâmplare, prin piețele Bur­sei, dornic să consemneze măcar urmele re­cen­tei lor treceri pe acolo. Semnele nu întârzie: un bătrân, Haralambie bacalu’, îi spune despre brânza vlăhească, „vlah-peinir”, cunoscută până la Istan­bul, a cărei faimă rezistase plecării ciobanilor vlahi. „Vlah-peinir” se vindea în continuare, doar că făcută de ciobanii albanezi, care furaseră – dacă nu rețeta, atunci măcar bunul renume al brânzei vlăhești!

Minunea din vârf de munte: Ciobankaya

Marele Bazar din Bursa e chiar la poa­lele Muntelui Olimp. Pornesc din el spre Muntele Uludag, cum se numește el azi. „Dag” înseamnă „mun­te”, „Ulu­dag” înseamnă „Mun­tele Sublim”, dar mie, acest „u-liu-da”, cum se pronun­ță, îmi sună a străvechi strigăt de întors oile. O ceață lăptoasă aco­peră vârful de 2.500 de metri al Olim­­pului. Prin filtrul fin al toam­nei, locul îmi pare teribil de cunoscut, un colaj de culori, de lumini și de stări adunate din toate călătoriile noastre pe urme vlăhești. Oprim mașina într-un loc de belvedere. Încerc să cu­prind într-o fotografie măcar o fărâmă din misterul de necu­prins al istoriei vlahilor: mă uit în jos la întinderea spre Marmara a Anatoliei și am o… iluminare. Când privești lumea de sus, din vârf de munte, precum vlahii, tot ce se întâmplă jos pare o zba­tere măruntă, chiar și lupta pe viață și pe moarte dintre două din marile imperii ale lumii: cel bizantin și cel otoman.

„Uludagul e turistic, nu mai găsești nimic tradi­țional pe acolo!”. Mi s-a spus asta și la București, și la Istanbul, chiar și la Bur­sa. Cu o zi înainte, Ad­nan, un simpatic vânzător de produse artizanale, îmi spunea cu regret că „cio­banii adevărați au cam dis­părut de pe aici de vreo 100, 200 de ani”. Mi-a în­dulcit amarul cu o lingură de miere de castane și mi-a urat succes. De la un punct încolo, sus, pe Uludag, în­cep să se înlănțuiască hote­lu­rile! Asfaltul se termină la cota 1.800. Ne întoarcem din drum până la locul de unde se urcă cu telescaunul. Singurul băiat care înțelege ceva engleză îmi arată cu degetul un hotar izolat. „Numai acolo ați putea afla ceva”. Urcăm niște trepte care duc spre o terasă și pufăim o țigară turcească. Toc­mai stingem mucurile, când un domn elegant iese și el să tragă un fum. Cu aer de senior, îm­brăcat la patru ace, Zülküf Bayar arată mai de­grabă a client excentric decât a recepționer. Ro­tunjește artistic vălătucii de fum, în timp ce ne as­cultă. „Ciobani, aici, pe Ulu­dag?!”. Pune, zâm­bind, mâna pe telefon: „Dar știu că sunteți noro­coși! Patronul hotelului se trage dintr-o familie de ciobani. Vine imediat, e la dispoziția voastră!”.

Până vine patronul, ie­șim să căutăm vechile locuri de păstorit ale vlahilor. La prima inter­secție, norocul ni se arată pe marginea dru­mului. „Cio­ban­ka­ya!”, ex­clamăm la unison, când ve­dem indicatorul auto. Ceața groasă din vârf de munte estom­pează culorile, dar nu poate estompa urmele tre­cutului. Ciobankaya e cel mai bun punct de belvedere din zonă. Cât se risi­pește ceața, preț de câteva minu­te, văd până de parte, între­gul platou de sub vârful cel mare al muntelui. Niște pie­­tre vechi, acoperite de frun­ze, aduc cu ruinele unui schit. Îmi ima­ginez locul înstăpânit de turmele vlahilor, și numai frigul tăios ce anunță iarna îmi amintește că sunt, aievea, pe Olimpul din Asia Mică. „Aici s-a făcut cio­bănie serioasă, iar urmele se văd în toponimia locului”, îmi ex­plică amabilul recepționer de la Hotel Oksijen. Apare și patronul, un tânăr îmbrăcat modern, cu pulover alb, de lână, pe gât. Urcă repede într-o Dacie și ne spune să-l urmăm. El, milionarul, ține șase oi. „Aici, ciobănia e tradiție de familie. Și nu vreau să stric tocmai eu tradiția asta. Așa că țin și eu câteva oi, de suflet”,    spune Suleyman Gűngőr. Frumoasa lui soție ne zâmbește din grădină și ne îmbie cu căpșune, e în ochii ei tot aurul de toamnă al Uludagului. „Îmi permit să stau oriunde, jos, la Bursa, dincolo, la Ankara sau Istanbul. Dar eu sunt fericit aici, cu soția, cu familia, cu grădinile noastre, cu cele șase oi. Nu există viață mai frumoasă decât aici, pe Uludag. Și ce să cauți aici, pe Uludag, dacă nu ești cioban? Moștenirea din părinți nu se lasă”.

Secretele vlahilor

Mustafa Kahraman, vecinul lui Suleyman, e zvelt și blonduț,    diferit de turcul cel oacheș, Mustafa e cioban din tată în fiu. „Tata e sus, în munte, cu oile cele bune!”, îmi spune, în timp ce îmi pre­zintă, mândru, stâna. Ne po­vestește întâmplări cu urși și lupi ce atacau stânele în copilăria sa, cum dormea cu bu­nicul, învelit, nopțile, doar într-o mițoasă, ne po­ves­tește totul ca unor turiști occidentali, care n-au mai auzit în veci asemenea întâmplări. Face ochii mari când află că și la noi ciobanul se cheamă „cio­ban”, face ochii și mai mari când îi povestim des­pre păstorii vlahi ca­re au bătut mun­ții ăștia dimpreună cu strămoșii lui. Băiat simplu, Mus­tafa n-a auzit de vlahi – „poate pășteau prin altă parte a mun­telui, pe la Cio­banskaya, în­colo” – dar știe de la cei bă­trâni că ciobanii de aici, de pe Uludag, se țin altfel decât cei din alte părți. Au altfel de stâ­ne, altfel de case, alt port.

Faptul că ciobanii de pe Mun­tele Uludag sunt altfel ca ceilalți mi-l confirmă, în Ma­rele Bazar din Bursa, toți vânzătorii din piața de brânză. Sunt zeci de tarabe, fiecare vânzător are nenumărate feluri de brânză și fiecare insistă să guști câte o bucățică. Vânzătorilor de bazar le plac poveștile. Nu se mai satură când le zic despre cio­banii vlahi și despre brânza vlăhească. „Vlah-pe­inyri? N-am! Dar am ceva ce sigur o să-ți placă: Mihaliç-peiny­ri, brânză făcută chiar aici, în zona Bursei, pe unde zici că au fost ciobanii voștri”, îmi spune Umit, un vân­zător bătrân și sfătos. „Se tot laudă ciobanii de aici că au secretele lor stră­moșești, poate le au de la vlahi”, se amuză moșul. Adevărul e că, dintre toate sortimentele pe care le-am gustat, Mi­haliç-peinyri aduce cel mai mult cu cașul de oaie de la noi. Îl întreb cum se face că dintre toate sortimen­tele pe care le vinde, tocmai brânza asta, Mihalici, nu are nume turcesc. „Sună mai balcanic, așa, cam de pe unde erau vlahii în tre­cut”,    spune omul. „Numele vine de la o loca­lita­te din zonă, Mihaliç, care între timp a fost tur­cizat. Kara­cabey îi spune acum. Sincer, mi se pare și mie ciudat să schimbi numele unui loc care îți dă un pro­dus așa de renumit…”, mai spune omul, în timp ce unul dintre fiii săi caută pe Internetul turcesc istoria brânzei. „Zice că Mihaliç-peinyri e o rețetă veche de vreo 200 de ani. Exact de când ziceți că erau în zonă ciobanii vlahi”. Are prieteni cio­bani în Uludag și se gândește că n-ar suna rău să facă un sortiment după o rețetă „vlăhească”. „La câți turiști români vin pe la noi, mai ales la Istanbul, unde vinde celălalt fiu al meu, ajung mi­lio­nar!”. E deja târziu și mai am de trecut pe la Mu­zeul Orașului Bursa. Îl salut pe Umit și îi pro­mit să mai trec pe la el, să văd cum i-a ieșit brânza vlă­hească.

Epilog „4×4”

Privit pe geamul mașinii, Olim­pul se face tot mai mic, în urmă, drumul ocolește țărmul Mării Mar­mara, unde vlahii coborau iarna cu oile lor. Vreme de o oră străbatem întinderea plată a po­dișului Anatoliei și mă gândesc cum ar fi ca Pro­vidența să ne în­toarcă în timp și să ni-l scoată în drum, călare pe vreun asin obosit sau în vreo că­ru­ță, pe Teodor Bu­­rada. Îmi ima­­gi­nez că, mai mult decât ma­și­na 4×4, cu care am mers până în Asia Mi­că, cel mai mult l-ar fi uimit fap­tul că niște re­por­teri din Ro­mâ­­nia anilor 2000 merg de ne­buni pe dru­­mu­rile stră­bătute de el, în urmă cu aproape două se­co­le… Vlahii nu mai sunt, dar urmele le-au ră­­mas.

*

În 1892, când ajunge la Bur­sa pe urmele ciobanilor vlahi, Teodor Burada găsește în zonă o mică comunitate de creștini vorbitori de greacă, risipiți în nouă sate, despre care crede că s-ar putea trage chiar din vlahii rămași după strămu­tarea de la 1285. „Pisticoșii”, pe care Bu­ra­da îi cercetează cu mare mi­nuțiozitate, nu știu de unde au venit și nu vorbesc limba vlă­hească. Sunt vic­time ale națio­na­lismului, strămutați în Gre­cia ori risipiți prin Turcia, ca să li se piardă urmele. Ur­me ve­chi, românești.