Comorile din Marea Neagră

• Corăbii, tezaure, orașe antice stau ascunse în tă­cerea adâncurilor, printre dune de nisip marine •

Acvanautul

E Ianuarie și pe faleza din Mangalia nisipul e umed și rece. Miroase a scoici, a alge și a apă sărată. Marea e întunecată și nu te inspiră deloc la visări. Cu toate astea, exact aici, pe această faleză, în urmă cu mai bine de jumătate de secol, un tânăr pornea în cea mai mare aventură a vieții lui. Era scafandru, îl chema Constantin Scarlat și visa să descopere co­morile ascunse în străfundurile nesfârșite ale mării. Chiar aici, la Mangalia. O aventură pornită chiar de la început cu succes.    După 4000 de ore de scu­fundări, Scarlat descoperă portul antic Callatis! Sub apă, printre pești și alge, îi descoperă nu doar vechile zi­duri scufundate, dar și vechile de­pozite și vechile corăbii! În tăce­rea profunzimilor mării, nederanjate de două mii de ani, erau grămezi de am­fore aduse din Grecia, din Tur­cia sau chiar din Italia, corăbii din lemn de tec, încă întregi, cu vechile scule marinărești la bord, ancore de diferite forme și dimensiuni, ca într-un adevărat muzeu subacvatic. Împreună cu o echipă de scafandri pe care și-o formează, Scarlat va reuși să scoată la suprafață, aproape 2000 de obiecte din Callatisul scu­fun­dat, înființând astfel, în 1966, prima secție de Arheologie Sub­marină din România. El va face și prima hartă a comorilor din Marea Neagră, extinzând căutările și în portul Constanța. Chiar în fața ce­lebrului Ca­zinou, aflat pe faleză, el a descoperit în adâncurile mării, și ruinele vechiului port Tomis.

În 1976, celebrul explorator Jacques-Yves Cousteau venea în România, acostând cu bine-cu­nos­cuta sa corabie, Calypso, în Marea Neagră. A do­rit să îl întâlnească pe Constantin Scarlat, descope­ritorul Atlantidelor românești. Dar oficialitățile comuniste au uneltit în așa fel, încât întâlnirea să nu aibă loc. Apoi, marea lumii de dincolo i-a înghițit pe amândoi. Probabil, fac scufundări și acolo, des­co­­perind minuni și comori ascunse în cer.

Cimitirul de corăbii

Dar patima cercetării adâncurilor din Marea Neagră a rămas. Pascale Roibu este scafandru mili­tar, și multe din comorile descperite după moartea lui Scarlat au fost scoase la suprafață de el. „Îmi amin­tesc prima corabie descoperită pe fundul mării. Eram cu încă un prieten scafandru, la Sulina. Mai întâi, prin apa verde-închis a apărut o siluetă întunecată. Ne-am apropiat de ea și ne-am trezit în fața unei corăbii uriașe, ce zăcea pe fundul apei, înclinată. Puntea principală era destul de afectată, dar lemnul era întreg, semn că fusese făcută dintr-un lemn de esență tare. Printr-o spărtură din punte, am intrat în cală și acolo am rămas uimiți de ceea ce am văzut – zeci de ghiulele uriașe, stivuite ordo­nat, de parcă cineva urma imediat să încea­pă un asediu de pe vapor. Tunurile nu se vedeau, cel mai probabil, fiind foarte mari și foarte grele, căzuseră de pe navă în momentul scufundării și se aflau îngropate în nisip. Roțile lor însă erau acolo, lângă stivele de ghiulele. De altfel, și restul obiectelor de pe vapor erau acolo, toate acoperite în timp de scoici și alge. Noi am reușit să scoatem cu greu la suprafață o ghiulea, care cântărea cam 70 de kilograme, și o roată de la un afet de tun. Le-am donat muzeului din Sulina. Dar pentru că am avut scandal cu autoritățile, nu am mai continuat cercetările. Toate au rămas acolo, pe fundul apei…”.

Am în fața mea, pentru prima oară în viață, un căutător de comori subacvatice. Pascale Roibu are 45 de ani și este deja la pensie: viața de scafandru e dură, deși e tânăr, a fost declarat inapt, cu cinci hernii de disc, adică o co­loa­nă vertebrală aproa­pe praf, din cauza scu­fundărilor pe timp de iarnă, a echi­pa­mentului cărat cu câr­ca, de la tuburi de oxigen, la bărci și multe altele. Nu a vrut să fie scafandru, dar de copil a fost fasci­nat de comori. A crescut în satul Zebil, pe malul la­cului Babadag, lângă cetatea bizantină Enisala. Încă de mic a crescut cu poveștile bunicii sale despre comori și, scormonind pământul, a descoperit bănuți vechi și resturi de ceramică în fața cărora stătea cu orele, visător, imaginând de unde veneau și cum erau folosite în trecut. Destinul l-a adus în rândul scafandrilor militari. Poate și pentru că el copilărise lângă apă, fusese campion de canoe, înota și putea să reziste sub apă, în apnee, peste patru minute… Își continuă poveștile fascinante: „La Sulina, așa cum știți, a fost un mare port internațional. Dar acel port avea probleme, pe de o parte cu adâncimea apei, pe de altă parte cu războaiele din zonă și chiar și cu pirații. Așa că, în dreptul Sulinei, în Marea Neagră, sunt zeci de corăbii scufundate, unele cu catargele rupte de furtună, altele găurite de ghiulele inamice, altele scufundate de pirați. E un întreg cimitir de corăbii pe dunele de nisip marine de la Sulina… dar și cimitirul a sute de marinari…”.

Bezna apelor

Cu mijloace moderne și ajutat de poveștile pes­carilor bătrâni care își aminteau în ce locuri li s-au agățat plasele pe mare, Pascale a continuat, atât cât i-a permis sănătatea, munca inițiată de Constantin Scarlat, pionierul arheologiei submarine românești. Și dacă cei ce caută comori îngropate în pământ folosesc detectoare de metale, scafandrii folosesc so­nare. Ajutat de tehnologia modernă, Pascale a fă­cut scufundări de-a lungul întregului litoral româ­nesc, identificând comori, vapoare scufundate, sub­marine, ba chiar în lacul Surighiol a găsit și hidro-avioane nemțești, din al doilea război mondial. Dar viața de căutător de comori submarine nu este deloc ușoară și fără pericole: „Nu e chiar ca la televizor, îmi spune Pascale zâmbind. Adică, nu e ca în acele imagini idilice, cu scafandri care plutesc în ape crista­line. Mai ales în Marea Neagră, vizibi­lita­tea este destul de redusă, câteodată la doar câțiva metri trebuie să folosesc proiectoare de lumină, dar chiar și așa este dificil să te orientezi. Plonjezi, prac­tic, într-un întuneric silențios, fără punc­te de reper. Apoi trebuie să ai grijă dacă te scufunzi mai mult de 30 de metri, pen­tru că începe narcoza adâncurilor. Din cauza azotului, care se acumulează în organism în concentraţie mai mare la pre­siune, apare acest fenomen de nar­coză sau beţia adâncurilor, care poate du­ce până la leşin sau înec. Cu cât sca­fandrul coboară la adâncimi mai mari de 40 de metri, este indicat să respire un amestec de gaze de heliu cu oxigen, sau un amestec din heliu, oxigen şi azot, pentru a înlătura efectul narcozei, căci azotul din corp devine un drog și poți să auzi lucruri ciudate, să nu te mai poți coordona sau să leșini. Și, nu în ultimul rând, sunt foarte periculoase plasele monofilament ale pescarilor, abando­nate sau rămase agățate pe cine știe unde. Pentru asta am întotdeauna la mine două cuțite, să le tai și să nu risc să rămân înfășurat în ele”.

Tezaurele de pe fundul mării

Din păcate, legea din România nu permite scoa­terea la suprafață a descoperirilor din tărâmul sub­acvatic. Tot ce se descoperă este filmat sau foto­gra­fiat, cartografiat, și rămâne acolo, pe fundul mării. Câteodată, valurile smulg din nisipurile adâncului câte o comoară și o aruncă pe mal. Așa s-a întâm­plat și cu sutele de monede descoperite în apropiere de Eforie, cel mai probabil provenind din cuferele unei corăbii scufundate și identificate pe fundul mă­rii, nu departe de acel loc. În total au fost găsite pes­te 400 de monede, toate din argint, majoritatea taleri și florini, dar și două monede din aur venețiene. Înainte de acest tezaur au mai fost descoperite alte 200 de monede, unele dintre ele provenind tocmai din America Latină sau Spania.

„Tot ce putem să facem este să lăsăm aces­te comori și tezaure ale istoriei pe fundul mării, ca într-un mare muzeu acvatic. Din pă­cate, doar cei cu brevet de scufundări au șansă să le vadă. De exemplu, chiar în fața Ca­zinoului din Constanța, sunt foarte multe an­core din diverse epoci, de la primele an­core care nu erau decât niște pietre găurite, până la cele romane, legate cu plumb, și cele moderne, din fier. Sunt deja destui curioși care vizitează acest muzeu subacvatic și pro­ba­bil că aceasta este soluția”, spune Pascale Roibu.

Fantomele din Marea Neagră

Fundul mării este un peisaj bizar și schim­bător. Seamănă cu un deșert terestru, cu dune de nisip nesfârșite, dar mișcătoare și înșelă­toare. Dacă la suprafață dunele de nisip sunt mișcate și mutate de vânturi, în străfundurile mării, ele sunt mutate de curenții marini. Nisipul plimbat de ape poate să scoată la suprafață corăbii și orașe întregi sau, la fel de bine, le poate acoperi încât, chiar și cu locația exactă, la o scufundare nu vei găsi nimic. Într-o zi vezi o corabie scufundată, ți se pare că zărești chiar și marinarii înecați, mărșăluind fan­tomatic, la nesfârșit prin acest deșert cu aer lichid, verde-albăstrui. Și a doua zi nu găsești în același loc decât dune ce par nemișcate. La suprafață, Ma­rea Neagră este întunecată, cu ape pâcloase. Dar pe mă­sură ce cobori în străfundurile ei, apa devine tot mai transparentă. 10 metri, 20 de metri, 30 de metri… și apa, tot mai săracă în oxigen, devine trans­lucidă, și în mod ciudat, mai luminoasă. Pășești pe dunele marine și deasupra ta nu zboară păsări, ci înoată corbi marini, rândunele de mare, delfini și căluți de mare. Soarele e departe, pe cerul de dincolo de cerul de apă, dincolo de tăcerea abisală a mării, prin care abia pătrunde.

Ca să facă „lumină” în această lume schim­bătoare, cercetătorii de la GeoEcoMar s-au folosit de ultima tehnologie a zilelor noastre: sonare ultra­performante. Prin proiectul european HERAS, au scanat cu ele întregul litoral românesc, până în stră­funduri, cercetând și faliile tectonice care vin din Vrancea și se întâlnesc în Marea Neagră. Într-o clă­dire cu camere ce seamănă a laboratoare NASA, unde pereți plini de ecrane monitorizează orice miș­care din Marea Neagră, domnul Glicherie Caraivan m-a primit și mi-a povestit despre descoperirile acestui proiect.

„Pentru noi a fost important să înțelegem geo­logia marină, să avem date noi despre geologia Mării Negre. Acum știm mai bine cum s-a format, ce falii tectonice sunt, cum se mișcă. Dar cu această ocazie, am contabi­lizat aproximativ 60 de epave impor­tante la țărmul Marii Negre, dintre care 11 au fost găsite de noi. Unele erau cunoscute, unele erau bănuite, acum știm exact locația lor, indife­rent dacă dunele marine le vor aco­peri sau nu. La Eforie este o corabie din care se presupune că marea a scos cuferele cu monedele găsite, la Tuzla este nava rusească Moskva, scufundată în 1941, la Midia este submarinul rusesc SC213, cel care din nefericire a scufundat în 1942 va­porul Struma, plin cu evrei ce încer­cau să ajungă în Palestina. A fost un singur supraviețuitor atunci… La Cos­­tinești, toată lumea cunoaște Evan­gelia, vaporul eșuat al lui Aris­totel Onassis, construit în același șantier ca și Titanicul, dar în adâncuri este și un submarin rusesc, din clasa Ma­liutka. Tot la Midia este scu­fundat cargoul Arkadia, iar la Tuz­la, cargoul Sophia, scufundat în 1900…”. Fiecare dintre aceste nave scufundate are câte o poveste. Une­le au fost cercetate mai amă­nunțit de scafandri, altele încă păstrează taina scufundării și a mărfurilor aflate la bord. De exemplu, vaporul Moskva, distrugătorul rusesc din al doilea Război Mondial, mai are încă tunurile pe el, mulți turiști fă­când scufundări ca să vadă cum ara­tă o astfel de navă de război pe fundul mării. Na­va de război Moskva a fost distrusă cel mai probabil de un proiectil tras de Armata Română şi scu­fundat la o adâncime de 45 de metri travers de Tuzla, în vara anului 1941. A fost prima şi ultima încercare a ru­şilor de a ataca România cu nave de suprafaţă. Dis­trugătorul „Moscova” a fost una din navele clasa Le­­ningrad, construite pentru Marina militară so­vie­tică, la sfârşitul anilor 1930, și avea o lungime de 127 m şi o lăţime de 11 m, armament performant şi un echipaj de 344 de mari­nari. Încărcat la capacitate ma­xi­mă, cântărea aproape trei mii de to­ne, un adevărat mastodont. Era dotat cu 5 tunuri și 9 lansa­toare de torpile. A fost numit „Ti­tanicul Mării Negre”, iar acum este doar o curiozitate pen­tru pasionații de istorie și scufun­dări.

O altă navă, Arkadia, era o navă germană de mărfuri, cons­truită în anul 1927. Aceasta s-a scufundat pe 29 aprilie 1943, după ce a lovit o mină din bara­jul de mine din nor­dul coastei Constanței, lângă Ca­pul Midia de astăzi. Dar în dreptul Constanței se află alte trei epave, ceva mai recente. Este vorba des­pre Paris, You Xin și Sadu, primele două scufun­date în aceeași noapte tragică, de 4 ianuarie 1995, după ce s-au lovit de di­gul de nord. Nava Paris, cu pa­vilion maltez, este rup­tă în două. You Xin a fost unul dintre cele mai mari vapoare scufundate vreo­dată în Marea Neagră – are aproape 200 de metri lungime și epava este întreagă. Și Sophie, un cabo­tier cu aburi, își doarme somnul etern aproape de coastele românești. Acesta este perfect conservat, fiind așezat cu chila pe nisip, ca și cum plutește. Este posibil că Sophie să fi căzut victimă unui baraj de mine, scufundându-se în anul 1921. Interesant este că o farfurie iden­tificată pe epa­­vă, găsită întrea­gă, a fost recu­noscută de produ­cătorul belgian care a realizat-o în anul 1880.

Cercetătorii de la GeoEcoMar Constanța, împreună cu scafandrii de la Respiro Underwater Research Society, au identificat 11 epave pe care le-au inclus în patrimoniul arheologic submarin al țării noastre și pot fi vizitate de pasionații de scufundări. Domnul Glicherie Ca­rai­van se arată foarte optimist: „Vom or­ganiza trasee turistice sub­acva­tice. Tot acest patrimoniu, de la locurile is­torice, la corăbiile scufundate, va putea fi vizitat în mod or­ganizat, cu scafandri profesioniști. Sigur, păstrând o anumită conduită, căci ceea ce nouă as­tăzi ni se pare patrimoniu, pentru unii a fost mor­mânt”.

În vitrina Muzeului de Istorie din Constanța, o amforă Heracleea stă scăldată în lumina reflec­toa­re­lor. Fragilă, dar strălucitoare. O bu­cată de istorie, o piesă din trecutul nos­tru. Ce simplu pare și în același timp miraculos, să o vezi aici, la doar o întindere de mână distanță. Și cât de di­ficil a fost drumul ei până în aceas­tă sală, călătorind pe mări, naufra­gia­tă în strigătele de spaimă ale ma­rinarilor, recuperată din adâncuri după ore sau zile de scufundări. Ce povești fabuloase stau în rotunjimile ei? Și despre câte comori și întâm­plări ar putea să vorbească, după aproape două mii de ani petrecuți în adâncurile Mării Negre? Mă aplec spre ea. Îmi pare că aud, ca din de­păr­tare, foș­netul valurilor…

Foto: Arhiva personală DAN SCARLAT