Am trei prieteni nespus de dragi: Tanu, Pepe şi Leon. Prieteni buni între ei şi ataşaţi de mine, pentru că i-am îngăduit în casa şi în viaţa mea. S-au cuibărit atât de bine în obiceiurile mele zilnice, încât nu mai pot lua nicio decizie fără să mă gândesc şi la ei, sau fără să mă gândesc în primul rând la ei. Dar să vi-i prezint şi dumneavoastră, ca să vedeţi cu cine am eu de-a face.
Primul este Tanu, un motan bătrân, portocaliu, cu ochii verzi, și-atât de mare, că atunci când se aşează într-un fotoliu, nu mai încape nimeni pe lângă el. Dacă Tanu şi-ar mai aduce aminte de prima zi petrecută cu noi, nu cred că ar putea spune prea multe lucruri, atât era de speriat. N-a văzut decât picioare şi papuci, pentru că n-avea curaj să-şi ridice căpşorul când ne apropiam de el. Dar el nu-şi aminteşte de asemenea nimicuri, este sub demnitatea lui de motan bătrân să-şi recunoască momentele de slăbiciune trecătoare. Cum şi-ar mai înfoia el coada în faţa mâţelor din vecini, dacă s-ar afla cumva că atunci când l-am luat de la vechii stăpâni, trei zile a stat ascuns după dulap, plângând şi suspinând? Acum are alte griji, mult mai importante, cum ar fi torsul în la minor, căci e stăpânul locului privilegiat de lângă cuptor, pe care îl părăseşte doar ca să mai tragă câte o raită în jurul casei, s-o salute pe Ţiţa, pisica tărcată a vecinilor, şi să tragă cu ochiul la cuiburile de rândunele, aşteptând să vadă mişcare pe-acolo, pentru că atunci ştie că nu mai e mult şi vin zilele primăverii.
Al doilea prieten al meu e Pepe, un căţel auriu, cu guler şi plastron alb, de gală. E de talie mică, cu puţin mai mare ca Tanu, cu care seamănă la culoarea blănii şi pe care-l respectă necondiţionat, pentru că are dreptul primului venit. Pepe a ajuns la noi printr-o întâmplare tristă: primul lui stăpân s-a însurat, iar nevasta pe care a adus-o acasă n-a acceptat pe lângă ea un câine care nu e de rasă nobilă. Oricâte giumbuşlucuri a făcut, oricât a fost de cuminte, oricât şi-a aplecat căpşorul, când într-o parte, când în alta, oricât îi întindea lăbuţa în semn de mulţumire, n-a putut-o nimeni îndupleca şi soarta i-a fost pecetluită! „Afară! Afară! Afară!”. Acesta a fost refrenul zilei în care i s-a hotărât soarta.
Cum era să-l las pe Pepe singur şi-al nimănui? L-am luat la mine şi am acum un tovarăş neobosit de drumeţii. În prima zi când a intrat în casa noastră, Tanu şi-a încruntat sprâncenele şi şi-a învârtoşat coada a război, dar când a înţeles că Pepe nu e deloc interesat de fotoliul în care-şi face el siesta, că nu-i face ochi dulci Ţiţei, că se dă la o parte atunci când se întâlnesc, că-l lasă pe el să mănânce întâi, şi-abia apoi se apropie și el de farfuria cu bunătăți, când le-a înţeles pe toate acestea şi mai ales când a priceput că niciun pericol nu-i vine dinspre Pepe, s-a reîntors la vechile lui tabieturi, fără griji.
Al treilea prieten e Leon, un câine uriaş, care a apărut în curte într-o dimineaţă. Nu ştiu de unde vine şi al cui este, vecinii nu l-au mai văzut până acum, nu ştiu care e numele lui real, dar pentru că are culoarea nisipie a unui rege leu, l-am botezat Leon. Părea mort de foame, şi când i-am pus mâncare s-a apropiat la început timid de castron, apoi a hăpăit din trei înghiţituri totul, a venit lângă mine şi şi-a pus capul pe piciorul meu, în semn de mulţumire. Mărturisesc că afecțiunea lui sinceră a fost motivul pentru care am hotărât ca Leon să facă parte dintre prietenii mei necuvântători. Şi mi-a arătat apoi, în zilele care au urmat, că nu m-am înşelat în privinţa lui. Pe cât este de uriaş, pe atâta este de blând şi de înţelept. Leon se comportă cu înţelegere seniorială faţă de Tanu şi Pepe. Se uită la ei cu răbdare şi-i lasă să treacă primii atunci când le deschid uşa, ca să-i primesc pe toţi la „cantină”. Într-o seară, i-am strigat la masă, dar Leon n-a venit. Atunci Pepe nu s-a apropiat de mâncare, a ieşit din casă lătrând şi peste câteva minute s-a întors împreună cu Leon, dând amândoi din coadă bucuroşi. Am înţeles că începuseră să se împrietenească, să se ajute unul pe altul, şi mă gândesc că dragostea cu care i-am primit în casa mea i-a făcut şi pe ei să uite de frică, de spaimă şi de agresiuni. Dacă ar trebui să-i definesc pe cei trei prieteni ai mei prin câte un singur cuvânt, acum, după ce am petrecut ceva vreme împreună, le-aş spune Melancolicul Tanu, Pepe cel Modest şi Cavalerul Leon. Iar dacă ei, prietenii mei necuvântători, n-au nimic împotrivă, m-aş alătura lor, semnând bucuroasă,
