Sărbători moștenite din părinți
– Bună ziua și la mulți ani, doamnă Veta Biriș! Nu-i târziu de urări niciodată, mai ales că n-am mai vorbit de mult. Sunteți bine? Ați trecut frumos peste sărbători?
– Sărbătorile le-am petrecut cum nu se poate mai frumos, așa cum se petrec sărbătorile la țară, alături de familie, de copii și de nepoți. Mă bucur mult că nu mi-am părăsit satul natal, Căpâlna de Jos, din județul Alba, renumit pentru minunatele „Fete de la Căpâlna”, și tot aici m-am căsătorit și mi-au venit și copiii pe lume. Nu mă pot plânge de rădăcini! Și sărbătorile mi-s neclintite, așa cum le-am moștenit de la părinți. Doar că la noi în familie mai este una. După Anul Nou, continuăm sărbătorile cu Sfântul Ion, căci avem trei Ioni în casă: soțul meu, unul dintre copii și o nepoată – Ioana. Unul dintre băieți stă în sat cu mine, iar celălalt, la 20 de km de Căpâlna, tot aproape. Vedeți, pe vremea mea era obiceiul ca părinții să nu-și dea fetele prea departe de casă, și de-abia acuma, când am ajuns și eu anii bătrâneții, realizez ce bine e să ai copiii și nepoții lângă tine…
„În coate și în genunchi, în fața lui Dumnezeu”
– Ce v-ați pus în minte pentru anul 2025? Ați făcut vreun descântec, ca să-l ademeniți? La dvs., în inima Transilvaniei, se mai păstrează vechile tradiții legate de trecerea între ani?
– Să știți că nu prea îmi fac planuri atunci când intru într-un nou an, pentru că Dumnezeu mi-o dat atât de mult în viață, că parcă n-aș vrea să-l supăr, să-i mai cer. Cred că în toți anii cât mai trăiesc, n-ajung să-i mulțumesc pentru tot binele pe care mi l-a dăruit. Fiind copilă de la țară, crescută la țară, rămasă la țară, n-am fost obișnuită cu multe. M-am mulțumit cu ce-am avut: nu am râvnit la averea nimănui. Am fost mulțumită cu ce mi-a dat Dumnezeu, pentru că am știut să prețuiesc viața și toate bunătățile și bucuriile pe care le-am primit, de pe urma cântecului. Să ai atâtea bucurii, să vezi lumea, să beneficiezi de atâtea lucruri frumoase. Mama îmi zicea: „Fata mea, să îți zici rugăciunile și să-i mulțumești la Dumnezeu, că atâta bine ți-o dat, că tu trebuie să umbli numai în coate și-n genunchi în fața lui”. Să știți că n-am uitat deloc vremurile grele prin care a trecut familia mea, când eram mică, și cred că dacă nu erau vremurile acelea, nu știu cum eram azi. Viața era tare grea, și lucrurile simple învățate atunci, n-am cum să le uit niciodată: mămăliga rece, tăiată felii, ținută-ntr-o mână, și-n cealaltă mână, o ceapă. Ce bunătate! Și astăzi fac mâncare tradițională: găgău, stropșele, zeamă de întins, zeamă de păpăraie. Găgăul se face din mămăligă, se mănâncă și în post și se prepară așa: se întinde un rând de ulei peste mămăligă și se mâncă cu curechi (varză acră). Stropșelele se fac cu ceapă prăjită și cu brânză. Vedeți, dacă am copilărit cu obiceiurile acestea, gusturile acelor mâncăruri mi-au rămas întipărite în minte, și chiar dacă de Crăciun fac și cozonac, nepărat fac și hencleșe (noi am avut în zonă foarte mulți sași, cuvântul de la ei vine, și când eram copii, ne împrumutam vorbele, sașii vorbeau ca românii și românii ca sașii) – e un fel de prăjitură, tot din aluat de cozonac, deasupra se pune nucă bătută cu albușul de ou, și stafide. Mi-am pus în toamna asta prune în congelator, ca să fac hencleșe și cu prune, dar se pot face și cu mere, cu pere, cu gris, cu brânză de vaci, cu ceapă, cu varză. Cam toți în zona noastră facem hencleșe și lichie (hencleșe de post), și le dăm și la alții, e plin Facebook-ul de postări!
– Folclorul adevărat mai trăiește? Se mai bucură oamenii de cântecele vechi, românești, or s-au dat pe manele și ardelenii?
– Să știți că folclorul tradițional chiar trăiește! Mă bucur în primul rând pentru mine, căci vine multă lume să asculte cântece vechi. Eu n-am denaturat cântecul tradițional, l-am cântat așa cum l-am învățat de la bătrânii satului, și oamenii care-l ascultă sunt fericiți. Mă bucur tare că sunt mulți tineri care vor să ducă mai departe cântecul vechi, tradițional. Vin mulți la mine și mă roagă să le dau voie să-mi cânte melodiile, și de fiecare dată le spun: „Cântați-le, cum să nu, asta-i muzica noastră adevărată, învățată de la bătrâni, cântați-le să nu piară tradiția!”. Cântecele acestea trebuie să rămână aici, pe pământ, să le ducă mai departe tinerii, că doar n-o să le duc cu mine în mormânt! Dacă aceste cântece s-ar pierde, ne-am pierde ca nație, n-am mai avea nimic. Dacă n-am mai avea obiceiuri, costume tradiționale, am dispărea. Mă bucur tare, când la spectacolele la care mă duc, văd sute de copii care îmbracă costumul popular, cărora le place să intre în horă, să joace, să cânte. Minunat! Referitor la manele, la noi, în Ardeal, nu se prea cântă, se cântă în schimb muzică țigănească adevărată, care-i tare frumoasă.
„Cântecul Iancului, istoria unui neam”
– Prezența dumneavoastră printre marii și iubiții interpreți de muzică populară se datorează, printre alte cântece minunate, baladei lui Avram Iancu: „Vine Iancu de la munte”. Cum vă explicați succesul ei extraordinar, faptul că oamenii plâng când vă ascultă cântând?
– Aici este o poveste frumoasă. Acest cântec mi-a adus multe bucurii și pot spune că m-a făcut foarte repede cunoscută, pentru că am fost prima cântăreață care a cântat Cântecul Iancului. Și cred că el a „prins” atât de bine, căci astfel de cântece, cu adevărat patriotice, fuseseră foarte, foarte mulți ani interzise. Țin minte, era în 1967, în Cluj, și aveam două spectacole. Eram tinerică, aveam șaptesprezece ani jumate – optsprezece. Și cânt eu, iar la sfârșit, oamenii încep să strige în sală: „Bis, bis!”. Eram la începuturile mele, abia mă lansasem chiar cu cântecul acesta, „Sus, sus la munte, sus, acolo și Iancu-i dus!” și după ce-am terminat de cântat, am ieșit repede din scenă, iar lumea s-o ridicat în picioare și o strigat: „Veta, Veta…”. Am întrebat nedumerită: „Da’ ce se întâmplă, ce trebuie să fac?”, și mi-au zis „Trebuie să mergi la loc, să-l mai cânți o dată”… Și astăzi, după atâția ani, sunt la fel de mândră când cânt melodia, și de fiecare dată am încă în minte bucuria aceea, de la 17 ani „Cântecul Iancului” îl știu de la tata, el mi-l cânta, îl auzise pe front. Nu se știe nici cine l-a compus, nici cine a scris versurile, dar cântecul acesta este, de fapt, istoria neamului nostru!
– Doamnă Veta, dvs. trăiți mai aproape de „talpa țării”. Credeți că mai există vreo urmă de patriotism la români? Se mai simt ei „una cu țara”?
– Eu zic că da, chiar dacă astăzi circulă mai mult făcături de cântece patriotice. Dar una e să-l confecționezi tu acuma, fără să-l fi trăit, și alta e să-ți spună bunicii istoria, așa cum au trăit-o ei, pe viu: „De m-aș face-o păsăruică/ Să intru pe ferăstruică/-n cetate la Bălgrad/ Unde-i Horea-ntemnițat/ Să scot ușa din țâțâni/ Să-i rup lanțul de la mâini/ Și lanțul de la picioare/ Să-l scot pe Horea la soare/ Unde Horea stă legat/ Nebăut și nemâncat/ Fără pat și fără țol/ Cu capul pe pământ gol”. Ce versuri! Gândiți-vă că eu, fiind de-aicea, din zonă, am mers la Alba, în celula lui Horea, unde el o fost tras pe roată și, văzând lanțurile cu care a fost legat, vă dați seama ce imagini am eu în minte, când interpretez aceste melodii? Horea și Iancu îs în toate poveștile mamei și-ale bunicii, în cântecele tatei, pot zice că am crescut în casă cu ei. Cum să nu le duc mai departe? Așa mă știu oamenii: cu „Cântecul Iancului”, cu „Așa-i românul”, cu „Cântecul lui Horea” – sunt cântecele astea vechi, imprimate în mintea și sufletul românilor, pe care ei le iubesc. Melodiile acestea sunt incluse în concertele mele, și fără ele nu se poate. Sunt invitată la spectacole mari, organizate de tineri, și ei țin mereu să cânte cu mine „Cântecul Iancului”. Îl cântăm, sigur… Și toți îmi spun că atunci când s-au apucat de cântat, de copii, acesta a fost primul lor cântec… O fi și patriotism la mijloc.
„Bucuriile ni le facem noi”
– Ce planuri aveți pentru 2025?
– Planurile mele pentru anul acesta sunt să pot ajunge peste tot acolo unde mă invită. Sunt foarte solicitată și nu pot decât să mă bucur din tot sufletul pentru asta. Dar să știți că nu toate spectacolele sunt frumoase, nu-mi place întotdeauna ce se întâmplă pe scenă, se exagerează cu circul, cu fugitul jos, printre oameni, în sală, mie nu-mi place deloc. Sincer, doresc să nu mai văd astfel de spectacole. În Ianuarie, am cântat la Beiuș, la Oradea, la Hunedoara, apoi avem spectacole specifice genului nostru și la Oarba de Mureș, la Țebea, la Avram Iancu – sunt multe festivaluri frumoase și locuri unde lumea își dorește să vadă spectacole cu artiști mari. Între ei, avem și artiști tineri, care se întorc la obiceiurile tradiționale, și asta nu poate decât să mă bucure.
– Cu sufletul cum mai stați în anul care începe? Mai există vreun colțișor de bucurie în el, pe vremurile astea păgâne?
– Apoi, bucuriile trebuie să ni le facem noi. Pentru mine, cea mai mare bucurie este să fiu alături de-ai mei și de biserică. La noi, la țară, bucuriile-s mai limitate. Noi ne bucurăm să mergem duminica la biserică, să fim alături de copii, să mâncăm împreună, că încă mai păstrăm tradiția aceasta, să vină copiii la mama și la tata. Mie mi-e bine așa cum îi. Mă simt mulțumită cum sunt, iar mesajele frumoase, primite ca ecou la cântecele mele, îmi umplu sufletul de bucurie. Sunt ca o hrană cerească.
