„Formula AS” pe urme vechi, românești

• Trecutul începe de aici, din acest acum pe care îl trăim. Putem fi în Bucu­rești, România, sau în Barcelona, Catalunya. Trecutul e ace­lași, viu, și ne leagă pentru totdeauna. Pentru că un trecut, de multe ori, poa­te fi și atât: fluierul unui cioban care încă se mai aude cântând •

Univers Sonor

Anul trecut, având ca punct de plecare conexi­unile lingvistice dintre limbile română și catalană, Aso­ciația Culturală Isvor, în parteneriat cu Idea Ges­tión Cultural, au organizat un proiect menit să celebreze și să aducă împreună lucrurile care încă mai leagă România de Catalunya. Numele acestui proiect – „Univers Sonor” – este identic ca formă și sens în română și catalană. Dar nu o cercetare ling­vistică au întreprins Că­tălin Ștefănescu Pătraș­cu, Oana Ivașcu, Da­niel Ivașcu și Cristian Stănoiu, ci o că­utare, la firul ierbii, a rădăcinilor co­mune din muzică. Nici nu se putea altfel, de vre­me ce Cătălin, Oana și Daniel sunt mu­zi­cieni care, prin formația lor, Imago Mundi, caută de ani buni să afle calea prin care muzica veche să rămână la fel de rele­vantă și în prezentul urban pe care îl trăim. Pentru că toate lucrurile vechi doar așa pot rămâne vii: adaptându-se mereu și mereu la realitatea de zi cu zi.

„Univers Sonor”, albumul apărut în toamna anului trecut ca rod al acestei cer­cetări, s-a născut dintr-o experiență co­mună, din firele văzute și nevăzute, care au unit două locuri aflate la 2500 de kilo­metri distanță unul de altul: comuna Ma­laia, din județul Vâlcea, și mica localitate catalană, aflată în apropierea orașului Girona, La Cellera de Ter. De ce Malaia? Pentru că în Școala Muzicală de Vară deschisă în satul de la poalele Munților Lotrului, copiii au învățat să cânte la flabiol și gralla, iar în La Cellera de Ter, muzicienii catalani au descoperit cobza, cavalul și fluierele oltenești. Do­uă lumi, separate aparent una de alta, au fost aduse împreună într-un singur proiect și legate, prin efortul a doar câțiva oameni, prin puterea mereu blândă, mereu miracu­loasă, a muzicii. 10 piese au fost înregistrate pentru albumul Univers Sonor. Fie­care piesă în parte a fost intitulată, folosind un cu­vânt identic în română și cata­lană: Memoria, Sentiment, Fum, Joc… Cuvinte care deschid o lu­me. Pentru că Memoria, spun mu­zicienii de la Imago Mundi, folosind instrumente în locul cuvintelor, „e spațiul acela din adânc, e miezul îndepărtat și in­candescent al lumii din care, chiar și acoperit de straturile groa­se ale prezen­tului, încă se mai aude tânguirea unui caval”. Poți auzi pe albumul ăsta, dacă vei călători până la capăt prin labirintul so­nor, imaginat de muzicieni,    noap­­tea, oile și focul. Apoi cân­tecul și veselia unei cetăți ca­talane de acum 500 de ani. E o ciudățenie și o provocare acest Univers So­nor. E o demonstrație că în pre­zentul, de multe ori cacofonic pe care îl trăim, încă mai există, viu, trecutul. E și motivul pentru care, într-o zi mohorâtă de toamnă, m-am întâlnit în București cu Oana Ivașcu, muzician de factură clasică, licen­țiată a Universității Na­ționale de Muzică din Bucu­rești, secția oboi, cea care, de aproape 25 de ani deja, este su­fletul proiectului muzical Imago Mundi.

Memoria fluierului

Dacă ar exista o singură imagine care să de­scrie prezentul din București, atunci cafe­neaua unui mall dintr-un cartier de blocuri ar fi sigur printre cele mai reprezentative. Ne așe­zăm la masă, în mijlocul orașului, ca să vor­bim despre trecut. Și probabil că nimeni, nicio­dată, în istoria cafenelelor din mall, n-a început o dis­cuție cu o întrebare despre ce-i acela un flabiol. Dar Oana Ivașcu, ca orice om pasionat de ceea ce face, răs­punde ca și cum întrebarea asta ar fi cea mai normală cu putință.   

„Flabiolul catalan face parte din familia fluie­relor. Iar fluierul e cel mai mic și mai simplu instru­ment care pune în mișcare mu­zica. Și cel mai vechi. Pentru că primul fluier de care se știe e datat de acum șaizeci de mii de ani: un fluier de os. Istoria lumii se poate scrie și prin instrumentele astea. De unde au plecat, unde au ajuns, cum s-au transformat. Pentru că ele au călă­torit odată cu oamenii. Cu războaiele sau cu oile lor. Ce e un fluier, de fapt? E lemnul acela cioplit, în care se suflă. Iar suflul e esența, e respirația care ne ține în viață. Respirația pe care o transformăm în cântec. E o definiție a umanității, dacă vrei: o bucată mică de lemn care poartă mai departe memoria și iden­titatea noastră. E incredibil, daca stai să te gândești! Sigur, în funcție de lemnul folosit, de tehnica de su­flare, de mărime, de găuri, de tonuri, de moduri, de istorie, muzica unui fluier se schimbă și spune o altă poveste. E ca o hartă a lumii și a popoarelor ei. La fla­­biol, de pildă, se cântă cu o singură mână, cea stângă, pentru că dreapta tre­buie să țină ritmul pe o to­bă mică: tambori – tam­burul. Iar flabiolul, în mu­zica folclorică a catalanilor, face parte dintr-o or­chestră și e acompaniat mereu, măcar de o vioară. Dar dacă dai timpul înapoi, îna­inte de orchestre, de partituri, de muzica mai mult sau mai puțin cultă, vei afla undeva, la începuturi, niște munți, o turmă de oi și niște ciobani care cântă din fluier. În Catalunya, azi, e mai greu să întâlnești păstori cântând la flabiol în munți, dar asta nu înseamnă că nu au făcut-o cândva. Flabiolul, ca și fluierul nostru din România, e la bază un instrument al păstorilor. Diferența este că astăzi, în munții noștri, cu puțin noroc, încă mai poți afla ciobani care să cânte din fluier atunci când își poartă turmele de pe o culme pe alta. Dar și asta e o poveste care ține de istorie”.

Oana Ivaș­cu zâmbește. E cumva ciudat să o aud vor­bind despre păstori, despre tur­mele lor de oi, despre prima respirație cân­tată a ome­ni­rii, în timp ce orașul ăsta uriaș, Bucureștiul, își poartă tramvaiele, claxoa­nele și vuietul lui continuu, atât de aproape de noi. Se râde zgomotos la masa alăturată, dar, odată por­nită pe firul ăsta, Oana Ivașcu e impasibilă la zgomot. Fe­meia asta are ceva de spus, de dus mai departe, o me­morie a lumii pe care simte nevoia să o păstreze tocmai în miezul prezentului care ne înconjoară. „În vest”, continuă ea „mu­zica a devenit cultă, mult mai repede și s-a dezvoltat mult mai mult datorită condițiilor istorice. Catalunya nu face excepție. La ei, muzica folclorică a de­venit esența sărbă­torilor, a festelor, a pro­cesiunilor tradițio­na­le. Doar că aceste săr­bă­tori țineau și de cetate, de nobilime, de curtea regală, de o comunitate care își dez­voltase deja în evul mediu o muzică clasică proprie. Peste fluierul vechi, deci, s-au așezat niște straturi de educație, de cultură, pe care noi, izolați istoric, nu le-am primit. De asta, fluierul sau cavalul nostru va fi mereu mai aproape de rădăcini, de sunetul străvechi de la începuturi”.

Banatul din Gavarres

Oana îmi povestește apoi despre experiența avută în vara anului trecut în Catalunya. Des­pre înserările în care a simțit pă­du­rea, fânul si fu­mul munților Ga­varres, ca un altfel de acasă, identic cu blândețea culmilor care se ridică la noi. Despre munca de teren, muzica locală pe care a as­cul­tat-o acolo, oa­menii minunați pe care i-a întâlnit, concertele pe care le-a avut, despre cum nu trebuie să folo­sești limba spa­niolă, atunci când te urci într-un autobuz care face legătura între două sate catalane, pentru că riști să ți se spună că pentru tine nu există loc (catalanii visează la auto­nomie n.n.). „Și asta”, spune ea, „pen­tru că rănile istoriei trăite de ca­talani în timpul dictaturii lui Franco sunt încă vii, iar lupta lor pentru iden­titate e în primul rând o luptă pentru păstrarea limbii și a tradițiilor. Gân­dește-te ce preț pun ei pe tradiție, dacă asociația culturală unde am fost găzduiți pe durata rezi­denței noastre funcționează într-o clădire de patri­moniu, care datează de la 1200! Iar noi, acum, cu Isvor, asociația noastră culturală, încercăm să facem Muzeul Fluierelor Lumii într-o școală părăsită din sa­tul vâlcean Săliștea, din comuna Malaia. Asta e di­ferența de implicare între noi și ei! La noi, de multe ori, muzeele sunt făcute de persoane fizice, în case particulare. La ei, întreg guvernul local catalan luptă pentru păstrarea identității!” O luptă pentru me­morie poartă Oana cu noul ei proiect, Muzeul Flu­ierelor Lumii. Pornim spre metrou, îmi poves­tește despre asta. Zgomotul orașului încearcă să ne acopere.

Familia uriașă a munților

La trei zile și 2500 de kilometri distanță de întâl­nirea pe care am avut-o în București cu Oana Ivașcu, am ajuns la Barcelona, împreună cu colegul meu, Ci­prian Rus, ca să găsim, la rândul nostru, firele ace­lea văzute și nevăzute care încă mai leagă Ro­mânia de Catalunya. Urmele acelea care pornesc de la cuvinte, de la dansuri, de la ecoul îndepărtat al unui cântec de fluier. Pentru că această măruntă bu­cată de lemn cioplit care este fluierul, așa cum mi-a spus și Oana, este și va rămâne o memorie a lumii, un alt fel prin care poți călători din cea mai concretă realitate, până departe, în trecut. Iar acolo, într-un tre­cut pe care îl mai poți afla și azi, se află ei, păs­torii. Cei ce stăpânesc munții, lumea aceea veche și înaltă care se încăpățânează să rămână la fel, și în pre­zentul ăsta care se schimbă cu o viteză haluci­nantă. Știu deja că e aproape imposibil să găsesc un cioban catalan care să mai cânte la flabiol, în timp ce își poartă turmele de oi de pe o culme pe alta. Știu și că peste lucrurile acelea arhaice, de la începuturi, s-au așezat straturi diferite de istorie, care au făcut ca flabiolul catalan să sune altfel decât fluierul ro­mânesc. Dar flabiolul, ca și fluierul nostru, înseam­nă, în definitiv, același lucru: iden­ti­tate. Identitatea străveche a acestei uriașe familii de oameni care au stă­pânit și încă mai stăpânesc mun­ții, din Carpați până în Pirinei. Istoria îi nu­mește, în funcție de locurile în care au rămas, vlahi, mor­laci, gorali, ro­manși, ladini, friuli, occitani, basci sau ca­talani. Dar din­colo de ea, de is­torie, urmele rămân și coboară în timp, ca să urce pe culmi, până la oa­menii aceia cu turmele lor de oi, care au cioplit din­totdeauna lem­nul pădurii și l-au fă­cut să cânte. Și, an după an, noi, jur­na­liștii de la For­mula As, nu ne-am oprit din a ha­șura cu reportajele noas­tre, toate aces­te locuri de pe hartă.

Câmpuri, case așezate pe culmi do­moale și apoi marea. Un tren care ne poartă, de la Barcelona la Sitges. Nici o oră de mers, pentru o poveste for­­mi­dabilă (scrisă de Ciprian și pu­blicată în nu­mărul trecut al revistei noastre) des­pre asemănările izbitoare dintre Călușul românesc și dan­surile ca­talane, Ball de Bastons și Ball de Pastorets. La sfâr­șitul discuției pe care Ciprian a avut-o cu Ramon Parés Corretgé, l-am întrebat la rândul meu pe omul ăsta, conducătorul bastonerilor catalani, ce altceva decât limba definește mai bine identitatea catalană. Mi-a spus că, cel puțin în vremurile grele pe care catalanii le-au trăit sub dic­tatura lui Franco, când tradițiile lor au fost interzise aproape cu desăvârșire, n-a existat decât sardana. Sardana, dansul național al catalanilor, care nu poate fi jucat fără flabiol. În felul ăsta, flabiolul, o bucățică de lemn de nici 30 de centimetri, a devenit, de fapt, arma blândă a re­zistenței catalane. O armă, îmi confirmă Ramon, ca­re a fost cioplită și purtată de ciobanii din munți, din cele mai vechi timpuri. Îl întreb și pe el dacă îi mai pot găsi pe acei ciobani care să mai cânte. E sceptic. Îmi spune că există însă un om care a bătut potecile până sus, pe culmi, în căutarea lor. Îmi spune numele lui, ne spune și unde îl putem găsi. Două zile mai târziu și la 180 de kilometri de­păr­tare, am ajuns în Sant Jaume de Llier­ca, în căutarea lutierului Fran­cesc Sans.

Războinicii cu flabiol

Locul ăsta, Sant Jaume de Llierca, e cotropit de liniște. Un steag catalan, care flutură de pe acoperișul unei clădiri, și o pisică traversând încet șoseaua sunt sin­gurele lucruri și ființe care par să se împotrivească încremenirii. În depărtare se văd munții. Țan­curi de piatră care răzbat din desișul abrupt al pădurii. Aproape, clo­po­tele unei biserici așteaptă o oră mai bună ca să umple locul cu vibrația lor înaltă. În spatele unor uși de lemn, ne așteaptă în atelierul său, Cesc Sans. Bărbatul deschide poarta și ne poftește înăuntru, într-un regat ascuns și aproape magic al rume­gușului, rindelelor, strungu­ri­lor, polizoarelor, al tuturor uneltelor mici și mari prin care lemnul se preschimbă într-un instrument în care, odată ce vei sufla, se va naște muzica. Un mu­zeu viu al muzicii care stă să se nască este acest atelier peste care Cesc Sans stăpânește cu un zâmbet blând, reținut și atot­știutor. Vorbim. Vorbim despre flabiol. Despre cum el, omul ăsta    (în urmă cu 30 și mai bine de ani, un tânăr din Barcelona care lucra ca desenator tehnic în industria automobilelor), a început, ca mulți alți tineri, să cânte. Apoi și-a dat seama cântând că instrumentul cel mai mic dintr-o orchestră, flabiolul, emoționează cel mai tare. Că instrumentul ăsta cel mai mic face oamenii din pro­cesiunile catalane să danseze. Că instrumentul cel mai mic are și cea mai puternică istorie. Și că el, Cesc Sans, un tânăr de 25 de ani pe atunci, nu știe mai nimic despre istoria asta. Așa că, înarmat cu un flabiol și cu o chemare pe care a resimțit-o, mai ales în contextul istoric al acelor vremi, ca pe o datorie, a lăsat în urmă car­tierul Poblenou din Barcelona și a început să urce pe munți în căutarea acelor oameni care să-i spună mai bine ce e acela un flabiol. „După dictatura lui Franco”, spune Cesc, „să descoperi istoria flabio­lului însemna să recuperezi identitatea ta de catalan. Și i-am găsit”, spune Cesc, cu același zâmbet blând, în care ghicesc acum și mândrie, și un soi de melancolie. „Bătrâni care au murit între timp, oameni care coborau din munții lor în satele de la poale, ca să facă lumea să danseze la sărbători cu un flabiol și o vioară. Oameni simpli din Pirinei, păstori care, pe vremea aceea, încă mai plecau cu oile departe, de pe o culme pe alta, unii din sate aflate la frontiera cu Franța, alții, din munții ăștia de aici, uite-i, cei care se văd de la fereastră”. Cesc ne arată munții. Culmi înalte, înde­părtate, care pentru multă vreme au păstrat înăuntrul lor o lume veche, pură, identică cu focul, cu fu­mul, cu me­moria. „Cân­tau sar­da­ne”, spune Cesc. „Dar istoria pro­priu zisă, de când, de cum, de unde, n-au știut să mi-o spună. Ei doar cântau, din tată în fiu cântau, iar eu am avut marea șansă să-i pot asculta, pentru ca mai apoi să le pot duce cântecul mai departe”. Francesc Sans se oprește din vorbit și cântă o sardană. O întreagă isto­rie se ascunde în câteva note vesele, ritmate, ener­gice, care îi făceau și încă îi mai fac pe catalani să danseze. Suflul unui păstor în fluier, sufletul iden­tității catalane. „Sardana”, spune Cesc, „e cântecul care mă emoționează cel mai mult, tocmai pentru că are această legătură profundă cu lumea satului. Și trebuie să dansezi ca să simți legătura, pulsația asta. Când dansezi cu ceilalți, simți că aparții, știi de unde vii, ești una cu ceilalți… Ăsta e flabiolul, înțelegeți? Însă, concret, n-am aflat date istorice de la bătrâni. Ce vă pot spune e că un prieten din Mexic a ajuns la mine cu un flabiol străvechi, pe care nu-l mai poți găsi astăzi în Catalunya. Cu sigu­ranță a fost dus de marinarii de pe vremea lui Co­lumb, ceea ce în­seamnă că flabiolul este anterior descoperirii    Ame­ricii. Ceea ce mi se pare fascinant”, adaugă lutierul, „este că în America Latină, datorită izolării și a lipsei de presiune politică, catalanii ajunși acolo au putut păstra mai multe cântece tradi­ționale decât aici!”.

Muzeul Fluierelor Lumii

Îi spun lui Ciprian ceea ce mi-a spus și Oana Ivaș­cu, că, uneori, izolarea e și o șansă care păs­trează lucrurile – exact cum s-a întâmplat cu fluierul nostru românesc – mai aproape de rădăcini. Francesc Sans ne întrerupe zâmbind: „înțeleg aproape tot din ce vorbiți”.    Apoi se face liniște în atelierul lutierului. O liniște luminată de o fereastră, dincolo de care se află munții. Scot telefonul din bu­zunar, caut și îl las apoi pe Francesc Sans să asculte o vreme un cioban român cân­tând oilor din fluier. Cesc ascultă vrăjit și tace. „Cât de melodios, de com­pli­cat și de vechi e cân­tecul ăs­ta!”, ne spune, aproape șoptind. Apoi e iarăși liniște, aici, în ate­lierul ăsta, în care mici bucăți de lemn își așteaptă omul care să le facă să cânte. Pentru că, așa cum catalanii știu bine deja, în lumea asta în care trăim, trecutul tre­buie să rămână viu și să-i aducă pe oameni împreună. Iar cânte­cul unui fluier, orice fel de fluier, ne va purta iden­titatea departe, până în locul acela comun de unde a în­­ceput totul. Las în încheiere cuvintele Oanei Ivaș­cu:

„Dragă prietenă / Drag prieten,

Îți scriu pentru că tocmai facem un muzeu, mai exact Muzeul Fluierelor Lumii, în satul Săliștea din comuna Malaia (Vâlcea). Avem o colecție de instru­mente de suflat strânse din lumea largă, am reușit să obținem finanțare AFCN cu ISVOR, avem sprijin din partea Primăriei Comunei Malaia, cu spațiul de expunere, avem o echipă grozavă de 15 specialiști dedicați cauzei, avem 100 de copii din cele 3 sate care ne așteaptă să deschi­dem muzeul în luna De­cem­brie, dar nu avem bani de ajuns. Și ca să iau o gură sănătoasă de aer și să îmi înfig puternic pi­cioarele în pământ, înainte să mă sufle toate ușile care mi se vor trânti în fa­ță, m-am gândit să fac un apel priete­nos pentru toți cei care mă cunosc sau nu. Așa a apărut campania „Dă un leu pentru Muzeu – nu lăsa sunetul fluie­rului să se stingă!”.

Te rog să contribui cu cât te lasă ini­ma pentru un loc minunat ce stă să se nască, în care să ne adunăm lao­laltă și să sărbătorim muzica, genero­zitatea și prietenia: BCR – RO24 RNCB 0072 1499 1510 0001 (Aso­ciația Culturală ISVOR)