• La o nuntă din satul vrâncean Nănești, și-a făcut apariția un obiect zburător neidentificat și a avut loc un fenomen bizar, văzut de zeci de martori. Povestea a rămas în amintirea oamenilor, dar misterul nu a fost dezlegat nici până în ziua de azi •

Nașii de pe altă planetă

În seara de 30 Iunie 2001, Căminul cultural din satul vrâncean Nănești era plin: fata lui Costică Anghel se lua cu băiatul lui Fănuț Dascălu. Nunta deja începuse, lăutarii trăgeau tare, lumea era cu chef, platourile cu aperitive erau deja pe mese. Și țuica. Era o noapte senină, prin ferestrele larg deschise, răcoarea nopții intrase și înviorase nuntașii, care ridicau paharele în cinstea mirilor. Dar brusc, la ora 22:30, curentul s-a oprit. Nu a pâlpâit. Nu a scăzut treptat. S-a oprit ca și cum cineva apăsase un întrerupător pentru tot satul. Becurile s-au stins simultan. Muzica a murit. Pentru câteva minute, singurul sunet din căminul cultural a fost zgomotul scaunelor și al oamenilor care se ridicau în întuneric. Afară, tot Nănești-ul era în beznă. Cele trei transformatoare care alimentau comuna din două direcții diferite, de la Vulturu și de la Tătăranu, cedaseră în același moment, fără niciun avertisment. Costică Anghel, socrul mic de atunci, își amintește: „Io am zis bre: asta-i mână de om, hire-ați ai dracu care vreți să stricați nunta lu fii-mea! Am ieșit toți afară, în față la cămin, și ce să vezi, grozăvie mare: pe cer era așa, un bulgăre uriaș de lumină! Din el coborau rotocoale-rotocoale, ca niște raze! Lumea a început să facă glume: că iete iextratereștrii, că a venit nașii de pe altă planetă, că să vezi acu dar la mireasă, dă pă Marte, și câte și mai câte! Iete-ai dracu, să vie marțienii să îmi strice mie nunta la fată?! Am chemat un nepot, i-am dat o găină de la cuptor și o sticlă de vin și l-am trimis la ăia cu transformatoru, de la Vulturu, să facă ce-or ști, să deie drumu la curent. Pe partea ailaltă, am pus patru băieți să tragă mașinile cu farurile spre cămin, să lumineze, și la lăutari le-am zis «haida, fără difuzoare, printre mese, ca pă vremuri!». Io atât am văzut, că am plecat să pui sarmalele, nunta trebuia să meargă îna­inte. și cu estratereștri. și fără! Da așa, pe scurt, nepotu s-a întors și fără găină, și fără vin, și curentul tot nu s-a pornit. Mi-a zis: «Unchiule, am fost, nu e dă la ei»”.

Profesorul și raza extraterestră

Tănăsache Agafiței nu era la nuntă în seara aceea. Stătea acasă cu soția lui, Elena, și urmăreau la televizor „Surprize, Surprize”, emisiunea de sâmbătă, pe care o vedea tot satul. Când curentul s-a oprit și ecranul s-a făcut negru, Tănăsache a ieșit în fața casei să vadă ce se întâmplă. Profesor de română, fost pilot de avion, om care citise mult și care nu se speria ușor, a mers câțiva pași către grădină și a ridicat privirea spre cer. Un glob roșu, luminos, plutea deasupra satului, cam la câteva curți distanță. Globul a început să-și schimbe forma, lent, cu o lentoare care părea deliberată. S-a rotit în jurul propriului ax, apoi s-a lărgit, a coborât, s-a transformat într-un inel — o structură circulară, împărțită în segmente de lumină galben-pal, ca niște ferestre suspendate în aer, la câteva sute de metri înălțime. Obiectul continua să coboare. Domnul Agafiței mă conduce exact în locul în care se aflase în acea seară, la marginea grădinii, și îmi explică: „Uite, aici eram. Mă uitam la lumina aceea care se tot mărea, de parcă voia să cuprindă tot satul. Și s-a tot mărit, învârtindu-se, până a ajuns și la mine. Uite așa a trecut pe langă mine, m-a atins! Nu am simțit nici rece, nici cald, era ca o rază cilindrică de lumină. Din reflex, m-am dat un pas în spate și o vedeam cum trece așa, prin fața mea!”. Tănăsache Agafiței a strigat-o pe Elena, soția sa. Ea a ieșit cu un șal pe umeri, pentru că seara se răcorise bine. A văzut și ea globul, a văzut inelul. Nu a spus nimic. S-a dus înăuntru și s-a întors cu un creion și o foaie de hârtie. A început să deseneze — nu artistic, ci exact, cu linii curbe, încercând să surprindă forma și mișcarea. A de­se­nat în bezna de afară cu luminile de pe cer deasupra ei. „Am văzut cu ochii mei și am trăit pe viu”, declara ea a doua zi, reporterului de la „Milcovul”, ziarul local din Focșani. „Era un disc de lumină care se ridica și cobora, rotindu-se tot timpul, cu o viteză amețitoare”. Domnul Tănăsache a vrut să intre după aparatul foto. Elena l-a oprit. Văzuse ea în filme… Știa ce se întâmplă cu oamenii care fotografiază astfel de lucruri…

Au stat amândoi în grădină și au urmărit. Ca o pâlnie uriașă de lumină, cercurile coborau din globul luminos, apoi se retrăgeau la el. „Ciclul s-a repetat de opt, nouă, poate de zece ori, în patruzeci și cinci de minute”, își amintește domnul Tănăsache. „Fiecare ciclu arăta identic: globul roșu, inel de lumină ce se mărea, rotație, lărgire, coborâre, strângere, urcare. Ca o mișcare executată cu precizie mecanică, fără variație, fără grabă. Am crezut la început că e o mașinărie adusă din străinătate, cu care se joacă cineva. Dar pentru că nu am reușit să văd sursa care emitea, atunci am gândit că e ceva paranormal”.

„Un bec pe deasupra câmpului”

La câteva sute de metri, în spatele magazinului Ginona, locuia Mitică Jujău. Spun locuia, pentru că între timp s-a prăpădit. Soția lui, Cornelia, însă, trăiește. A ieșit la poartă și îmi povestește ce s-a întâmplat în acea noapte, pe care nu o poate uita: „Domnu reporter, Mitică nu mai este, da să vă spui ce fel de om era. El era pasionat de sport! Orice sport! Că era baschet sau fotbal sau orice, nu conta, el, după serviciu, stătea la cârciuma satului până târziu, și se uita acolo, cu pretenii, la televizor, la orice sport. Eu m-am învățat cu el așa, nu îl mai așteptam seara, mă băgam la culcare, că știam că întârzie. În noaptea aia, l-am auzit când a venit, am auzit că a băgat bicicleta în curte, dar nu a intrat în casă. După un timp, am zis să nu fi pățit ceva și am ieșit să văd ce face. L-am găsit exact aci, în fața porții: fuma și se uita pe cer. Și zice: «Stai oleacă, să vezi!». Am stat. Și după câtva timp, numa ce văz un bulgăre de foc, ca un bec mare de tot, pe deasupra câmpului. S-a apropiat, s-a oprit, și din el au început să iasă ca niște raze de lumini. Mi-am făcut cru­ce și i-am zis că eu nu stau, că mi-e frică, mă duc în casă. Da el a zis doar: «Nu-i de pe la noi». Și a rămas aci să fumeze și să se uite”.

Abia mai târziu a înțeles Cornelia ce a vrut să spună Mitică în acea noapte. Când oamenii au început să vorbească în sat, când ziarele, televiziunile și câțiva cercetători au venit să întrebe amănunte, abia atunci a înțeles că soțul ei se referea la planeta care plutea peste sat. Mitică așa a și murit, convins că ceea ce văzuse era ceva venit de departe, de undeva din străfundurile necunoscute ale cerului.

Paznicul de la miezul nopții

Dar cel care a urmărit cel mai atent fenomenul din Nănești a fost Ștefan Stoian, paznicul de noapte al comunei. Nu era la nuntă și nu era nici acasă. Era la post, singur, afară, și a văzut lumina de la prima apariție. Dacă ceilalți săteni au ieșit din case curioși, au privit câteva minute, și apoi au intrat înapoi, în casă, Ștefan Stoian a rămas. Nu pentru că era mai curajos sau mai curios, ci pentru că asta era slujba lui — să rămână afară, să observe. A urmărit ciclul repetat al inelelor de lumini, care coborau peste sat și apoi urcau, înapoi, în același loc. Până în jurul orei 24:00, când fenomenul a încetat brusc. Nu a dispărut treptat. S-a stins ca un bec scos din priză. Ștefan Stoian s-a uitat în continuare la cerul gol câteva minute. Apoi și-a aprins o țigară și a continuat rondul.

Curentul a revenit abia la ora 2:00 dimineața. O oră și jumătate după ce lumina de pe cer dispăruse. A doua zi, Stoica Neagu, primarul de atunci al comunei, a sunat la Renel. Tehnicienii au venit și au inspectat transformatoarele. La unul dintre ele, au găsit o barză carbonizată. Concluzia lor a fost rapidă: pasărea provocase scurtcircuitul, care se propagase în lanț, la celelalte două transformatoare. Fostul primar iese la poartă, îmi ascultă întrebările și încearcă să își amintească: „Domnule, sunt mulți ani de atunci… ce să vă zic… eram și eu la nuntă, la căminul cultural, eram cu chef… n-am dat importanță, am zis că e o pană de curent și își revine. Și chiar și-a revenit. Dar la momentul ăla, eu nu am știut că fusese pe tot satul, am crezut că e numai în zona noastră, așa că am încercat să liniștesc oamenii, să își vadă de petrecere…    A doua zi am aflat că ăștia de la curent au găsit o barză carbonizată la un transformator. Ce să vă mai spun… oamenii nu m-au mai votat, deși să știți, pe mandatul meu s-a asfaltat tot satul!”.

Seara, la una dintre cârciumile satului, am stat cu câțiva oameni la povești și le-am spus ce-am aflat despre vechea întâmplare cu extratereștrii din Nănești. Țărani arși de soare, obosiți de munca de prin grădini, bucuroși să își povestească berea. Unul dintre ei a sărit ca ars:

– Io, dacă eram în locul lu domn primar, să-i dea Dumnezeu sănătate, că orișice s-ar zice, a fost primar bun și a făcut multe, și înainte de 90, îl lua pe milițian la o bere, ca să nu vază ăla ce avem noi în straiță, când plecam de la câmp, deci, io în locul lui, decât atât îi întrebam pe a lu ăia de la Renel: ia ziceți mă, berzele zboară noaptea? Că vă spun io, din moși-strămoși, că berzele nu zboară noaptea și nici nu o să zboare în veci de veci!

Tehnicienilor de la Renel nu li s-a pus întrebarea. Dosarul a fost închis.

Anchetatorii

Ziariștii de la „Monitorul de Vrancea” au ajuns în sat a doua zi, cu o cameră de filmat, luată de la postul local de televiziune. Au bătut la porți, au stat de vorbă cu Agafiței, cu vecinii, cu Ștefan Stoian. Știrea a apărut în ziarele locale și a fost preluată de ziarul „Național”. Câteva zile mai târziu, la Nănești, au ajuns Gheorghe Cohal și Cătălin Bănică, de la ASFAN (Asociația pentru Studiul Fenomenelor Aerospațiale Neidentificate din România). Au stat de vorbă cu toți martorii pe care i-au putut găsi. Au măsurat, au întrebat, au notat. Fiul soților Agafiței, Florin, profesor și el, pasionat de fenomene neobișnuite, le-a spus că părinții săi ar fi vrut inițial să țină totul secret, de teamă să nu fie luați în râs. Că abia a doua zi, vorbind cu vecinii, au realizat că văzuseră și alții ce s-a întâmplat.

Numărul total al martorilor a fost estimat la cel puțin cincizeci. Cincizeci de oameni dintr-un sat de câteva sute, care văzuseră același lucru, din unghiuri diferite, și îl descriau aproximativ la fel.

Din alte descrieri, ale unor martori mai îndepărtați, fenomenul arăta oarecum diferit: nu un glob, ci o pată ca un nor luminat din interior, de culoare roșu-închis, care se împrăștia circular într-o mulțime de pătrate de lumină, ca niște ferestre, ce ajungeau până la pământ și se ridicau înapoi. Când pătratele ajungeau la nivelul solului, unii aveau senzația că satul era învăluit într-o lumină difuză, cețoasă. Ca laptele, a spus unul dintre ei. Alții au descris lumina ca o barcă legănată de valuri, dar care se și rotea. Un martor a luat o lanternă și a încercat să semnalizeze spre cer, dar lumina de sus nu a reacționat.

Gheorghe Cohal a notat tot. La finalul investigației, concluzia ASFAN a fost că fenomenul nu se încadra în nicio categorie OZN cunoscută anterior. Că pana de curent simultană, pe trei transformatoare, ar putea fi explicată eventual prin ionizarea puternică a aerului în zonă. Că mișcarea inelului — coborâre, oprire, urcare, repetat precis — dădea impresia unei scanări sistematice a terenului. Investigația nu a fost niciodată încheiată. Au rămas martori neintervievați, întrebări fără răspuns, un transformator cu o barză carbonizată și o noapte pe care mulți săteni încă o țin minte clar, la douăzeci și cinci de ani distanță.

„Raza extraterestră a trecut prin mine”

Satul Nănești din Vrancea a intrat, fără să vrea, pe o hartă de care nu se auzise până atunci: harta fenomenelor paranormale. Câțiva ani mai târziu, echipe de la Discovery și National Geographic au ajuns în sat. Au adus camere, traducători, specialiști. Au stat de vorbă din nou cu Agafiței, cu oamenii care mai erau atunci, astăzi, mulți dintre ei fiind fie morți, fie plecați la muncă în străinătate. În 2012, National Geographic a difuzat un episod intitulat „La nuntă în România”, în seria documentară „Extratereștri în Europa”. Tănăsache Agafiței a văzut episodul la televizor: „Nu am ce să comentez mai mult decât am spus deja. Rămâne un mister deocamdată. Poate în viitor o să înțelegem, dar deocamdată, trebuie să acceptăm că noi, oamenii, avem niște limite ale cunoașterii. Ce mi se pare însă important de subliniat este că, de curând, americanii au dat publicității informațiile lor despre extratereștri. Dar mare lucru nu este acolo! Niște filmări din care nu se înțelege mai nimic. Păi, la noi în sat… ehe… raza extraterestră a trecut uite așa, prin mine! Ce să ne mai arate nouă, americanii?”.

Astăzi, dacă mergi la Nănești și întrebi pe stradă de noaptea din 2001, oamenii știu despre ce vorbești. Unii au văzut. Alții au auzit de la părinți. La cârciuma din centru, am aflat că mai vine câte un jurnalist din când în când, că întreabă aceleași lucruri, dar pleacă tot fără răspunsuri.

Pata roșie nu a mai apărut de atunci peste sat. Sau dacă a apărut, nimeni nu a mai spus. La unul din magazinele din Nănești, o femeie s-a apropiat și mi-a zis șoptit: „Să știți că și bărbatul meu mi-a zis că a pățit ceva înainte de eveniment. Mi-a zis că el s-a culcat pe patul din bucătărie, dar noaptea s-a trezit în grădină, că ceva l-a luat pe sus. Eu atunci nu l-am crezut… că era și în perioada în care mai bea… da poți să știi?”.

Transformatoarele de la marginea satului sunt tot acolo. Berzele vin în continuare, în fiecare primăvară. În sat, nu mai există nimic care să explice ce a văzut Ștefan Stoian, timp de o oră și jumătate, singur, în acea noapte de 30 Iunie 2001. Când l-au întrebat anchetatorii ASFAN dacă i-a fost frică, s-a gândit o clipă înainte să răspundă.

– Nu mi-a fost frică, a zis. Dar nu știam ce să fac cu ce văzusem.

– Nici acum oamenii din Nănești nu știu ce ar fi de făcut cu ceea ce au văzut.