Un triumf – „Carmina Burana”

– Ai doar 37 de ani, şi vocea ta străluceşte deja cu toată splendoarea. Ai cucerit România, dar şi lumea largă. Italia, Germania, Slovacia, Japonia și China. Iar opera care ţi-a adus celebritatea este „Carmina Burana”, capodopera compozitorului Carl Orff. Cum ai ajuns să o cânți?

– Ador lucrarea aceasta, şi când nu voi mai putea cânta, sufletul meu va rămâne legat de ea. Mi-am apropiat-o în 2010, la câteva luni după ce am trecut de la vocea de bariton la cea de tenor – schimbare ce mi-a marcat viaţa şi, implicit, cariera. Se dădea o audiţie la Filarmonica din Cluj, pe „Carmina Burana”, şi m-am pregătit extrem de serios pentru ea. Am fost extrem de bine primit, iar apoi s-a creat un val de curiozitate şi de admiraţie, venea publicul să vadă cum „Carmina Burana” se poate cânta în felul acesta. Tehnic vorbind, până la mine majoritatea tenorilor au cântat-o cu voce de cap, fiindcă e foarte sus şi foarte greu de interpretat cu o voce de piept, aşa cum reuşesc eu. Sunt mândru şi recunoscător că lucrarea aceasta a devenit sinonimă cu numele meu, atât în România, cât și în străinătate.   

– Cât e talent, cât muncă în devenirea unui artist de operă?

– Este nevoie de un echilibru între amândouă şi multe altele pe deasupra. E adevărat, se începe cu talent, dar el nu înseamnă nimic fără muncă. În plus, eu consider că are mare importanţă un anume ingredient: timbrul vocal. Să ai ceva special, ceva care să te distingă. Se mai spune că ai nevoie şi de noroc, dar eu nu prea cred în el. Poate doar în şansa de a da peste oamenii potriviţi în anumite etape ale carierei. Credinţa mea este că norocul se materializează prin muncă, ea îl atrage. Ce mai, dacă munceşti, te ajută Dumnezeu! Iată un exemplu: la un nivel înalt al carierei unui artist liric, el poate primi o invitaţie cu adevărat însemnată: Scala din Milano, să spunem. Trebuie să fii în orice clipă pregătit pentru a onora o astfel de invitaţie. Trebuie să fii atât de antrenat, încât să poţi spune „da”, oricând. Fiindcă pentru un astfel de spectacol, ori eşti pregătit sută la sută, ori refuzi. Aşadar, tu poţi avea şansa să fii invitat, dar eşti oare capabil să o onorezi? Dacă răspunsul e „nu”, la ce-o mai fi bun norocul?! N-aş vrea să par lipsit de modestie, aşa că o spun cu multă cumpătare şi responsabilitate: eu mă asigur prin pregătirea mea că sunt oricând gata să spun „da”.

„Băteam la tobe, și parcă mă dureau dinții”

– Până să ajungi la acest „da” hotărât, e ceva drum. Cum a început cariera, Stefan?

– Veţi vedea că povestea mea nu e aşa cum poate se aşteaptă lumea, una romanţată, de genul, „am ascultat operă şi m-am îndrăgostit iremediabil”. Dimpotrivă, aş spune. Dar aceasta e frumuseţea poveştilor: nu sunt două la fel. Totul a început cu un gest al tatei: la trei ani, am primit de la el un acordeon. Am fost fascinat. După două săptămâni, în care am tras în toate felurile de acel instrument (probabil două săptămâni de coşmar pentru cei din jur), cântam deja la el melodiile pe care mi le fredona mama. Cred că de atunci au sim­ţit ai mei că am înclinaţie serioasă spre muzică. Tata e pe jumătate neamţ, poate de aceea mi-a şi oferit un instrument muzical specific germanilor. Mama e slovacă, iar ce-mi cânta ea era exclusiv folclor slovac. Deşi nimeni nu e artist profesionist în familia mea, mare drag de muzică au cam toţi. Mama cântă foarte frumos, tata are un glas extraordinar, fratele meu are voce bună, sora mamei cântă la acordeon şi cu vocea, unchiul meu, la fel. Chiar şi din partea tatei, bunicul a fost acordeonist, cânta la nunţi. Printre aceşti oameni frumoşi am crescut eu, la ţară, în satul Şinteu, aflat pe graniţa judeţelor Bihor şi Sălaj. E superb acolo, o regiune muntoasă, şi azi când am puţin timp, trag o fugă la ai mei. Cu riscul să mă pună la treabă, tot merg să-mi încarc bateriile în locul natal. Este o comunitate slovacă frumoasă acolo. Şcoala am urmat-o în sat, tot în limba slovacă. În clasa a V-a, înclinaţia mea muzicală era tot mai puternică, aşa că tata m-a înscris la Liceul de Muzică din Oradea, la secţia percuţie. Vaaai, nu mi-a plăcut deloc! Băteam la tobe şi parcă mă dureau dinţii. Eram de acasă un copil cuminte, liniştit, ascultător, percuţia este pentru cineva mai nărăvaş. Plângeam zilnic, chiuleam de la şcoală. Ce mai, după un semestru, am renunţat, m-am întors în sat şi am continuat şcoala acolo. A venit clasa a IX-a şi iar a început tata să insiste să merg la muzică. Simţea el că ea e drumul meu, pur şi simplu nu a renunţat niciodată să mă ghideze spre studii muzicale. „Doar dacă voi cânta cu vocea, altfel nu merg”, i-am zis. Am intrat fără pro­bleme la canto popular. Muzica populară a fost prima mea dragoste, asta e clar. Nici nu avea cum să se întâmple altfel. Ce contact să am eu cu muzica cultă în Şinteu? În paranteză fie spus, n-ar mai trebui să arătăm cu degetul, să judecăm tinerii că nu au educaţie muzicală. Nu-i putem acuza pe copiii de la ţară că ascultă numai manele, dacă ei doar cu această muzică au contact. Eu am crescut cu folclor slovac, asta cântam în sat, la festivaluri, chiar şi la nunţi. Era tot ce ştiam. Când am dat de muzica clasică am avut un şoc. Unul negativ! Copil de la ţară, nu mă identificam deloc cu aşa ceva. Norocul meu că eram bun, că aveam o voce apreciată mult de profesori şi ei nu m-au abandonat. Aşa se face că, pentru a face trecerea la operă, profesoara mea de canto m-a păcălit – m-a pus să cânt, vezi Doamne, „muzică populară italiană”.

Mi-a luat ceva timp să mă dumiresc că era, de fapt, operă. Iar m-am simţit nesigur, iar am vrut acasă. Şi iar a intervenit tata. „Ai un har de la Dumnezeu şi ocazia să cânţi cea mai frumoasă muzică din lumea asta, eşti faţă în faţă cu măreţia şi tu fugi. Mai stai şi-o să vezi cum muzica asta nobilă ţi se va lipi de inimă”. Am strâns din dinţi şi l-am ascultat. A avut dreptate! Încet, încet, opera îmi intra pe sub piele. Am terminat liceul cu voce de bariton, după ce glasul meu s-a schimbat de trei ori, ca al oricărui adolescent. Profesorii m-au îndrumat către Academia de Muzică din Cluj, una de elită. Tot la categoria bariton am fost inclus şi acolo un timp, iar când a apărut o primă opinie că vocea mea devenea una de tenor, am exultat pur şi simplu. De când mă împrietenisem cu opera visam la asta, tenorul era idealul meu muzical. Prin mâinile a şaptesprezece profesori de canto am trecut, fiecare a tras de vocea mea în toate direcţiile până când, în 2010, o persoană extrem de importantă pentru mine m-a aşezat acolo unde îmi era chemarea: eram tenor. Dacă îmi permiteţi, nu voi numi pe nimeni, nu aş vrea să supăr pe cineva sau să menţionez vreo persoană în pofida alteia, toţi profesorii mi-au vrut binele, iar faptul că unii mi-au fost mai dragi decât alţii nu spune nimic despre calitatea lor profesională.

– Cum ajungi, de fapt, să iubeşti muzica de operă?

– O explicaţie mai simplă, decât proverbul „pofta vine mâncând”, n-am. Azi ştiu că singurul motiv pentru care iniţial nu mi-a plăcut această muzică a fost acela că niciodată nu mai avusesem contact cu ea. Nu ştiu ce copil de ţară, care e pus prima dată în contact cu opera, o va iubi instantaneu. În mine, iubirea s-a născut o dată cu vocea de tenor. Am simţit că doar aşa mă aştern pe calea mea, că aşa pot străluci, că voi ajunge tot mai sus. Am simţit că doar astfel pot onora vorbele tatălui meu, adică pot servi cum se cuvine opera cea măreaţă.

„Vocea este cel mai frumos instrument”

– Dacă te-aş provoca să faci reclamă operei, ce-ai spune, pentru ca oamenii să „o cumpere”?

– Aş începe afirmând că arta la cel mai înalt nivel al ei se manifestă între zidurile sălii de operă. Acolo găseşti dansul-dansurilor: baletul. Acolo e muzica-muzicilor: cea simfonică. Imaginaţi-vă cincizeci de instrumentişti interpretând aceeaşi operă, toţi împreună, dar fiecare diferit în inima lui. Fiecare voce din cor simte textul în felul său, prin sufletul său. Fiecare instrumentist, la fel. Viorile sună într-o anume manieră, dar fiecare violonist are propriile vibraţii. Flautişti, contrabasişti, pianişti, toţi armonioşi în diversitatea lor. Cincizeci de sentimente diferite care cântă aceeaşi operă. O tornadă de trăiri, ceva atât de măreţ, cum nimic pe lumea asta nu e. Măreţia e greu de dus, probabil de aceea artiştii clasici nu sunt niciodată cu totul relaxaţi pe scenă. Grandoarea, complexitatea, responsabilitatea, publicul care stă mereu pe scaune, nemişcat, cu ochii aţintiţi numai şi numai la tine, toate acestea pun o presiune incredibilă pe artişti. Iar să impresionezi un public avizat este la fel de greu ca atunci când cânţi în faţa unui novice, pe care încerci să-i farmeci pen­tru prima oară. Opera are şi un minus: limba în care e cântată. Este mai greu să mişti un român, să spu­nem, cântând în italiană. Cuvintele sunt poezie, foarte importante, or, dacă ele nu sunt înţelese, tot ce rămâne e vocea. Iată ce pro­vocare extraordinară: să fii atât de special, încât să faci pe cineva să suspine doar prin sunete, fără cuvinte! Când se întâmplă asta, ca artist, eşti acolo sus, sus de tot. Vocea rămâne, în opinia mea, cel mai frumos instrument.

Revenind la „reclamă”, mai este ceva important, care se aplică artei, în general, nu doar muzicii: ea face bine oamenilor, fiindcă-i aduce împreună. Da, se spune des asta, dar eu am observat un amănunt în care am ajuns să cred. Când doi necunoscuţi se întâlnesc în faţa unei picturi, când sunt aduşi acolo de aceeaşi pasiune şi sunt mişcaţi sufleteşte de aceeaşi frumuseţe, între ei se deschide o cale de comunicare unică. Aceşti doi necunoscuţi ajung să se apropie, să vorbească mai consistent decât o fac câteodată părinţii cu copiii, soţii cu soţiile sau prietenii de o viaţă. Arta creează adesea o punte între oameni, chiar şi câteva minute pot vindeca sufletele. Două vorbe cu un necunoscut în faţa acelui tablou şi parcă dintr-o dată eşti auzit cu adevărat, pentru că vorbiţi exact aceeaşi limbă. Am văzut aceste „minuni”, cred în ele.

Muzică pogorâtă din turn

– O altă „minune” pe care o înfăptuieşti de câţiva ani este proiectul „Musical Extravaganza”. Eşti coordonator, gazdă şi artist principal al unei iniţiative inedite şi de mare succes, pe care te rog să ne-o prezinţi…

– „Musical Extravaganza” este un proiect de care sunt tare mândru, mai ales fiindcă el aduce publicul neiniţiat mai aproape de operă. Organizăm concerte sub o formă mai relaxată, liberă, cu o atitudine prin care muzica clasică este cobo­râtă din turnul ei şi adusă între oameni. Avem spectacole de operă, de lieduri sau cântece din minunata muzică românească interbelică. Repertorii diverse, pe tematici diferite – spectacole care slăvesc iubirea, sau ziua naţională sau pe Mihai Eminescu, tot felul de motive pentru a aduce opera între oameni. Încercăm să fim cât se poate de efervescenţi, dar accesibili, în acelaşi timp. Pe scenă sunt profesionişti de prim rang, solişti sau instrumentişti de la toate marile opere din ţară. De anul acesta, am introdus în program şi tinere talente, viitori mari artişti, în care noi credem, au ocazia să cânte alături de nume consacrate. Stagiunile sunt itinerante, ne puteţi vedea la Filarmonicile din Arad, Sibiu, Târgu Mureş, Craiova, Piteşti, Bucureşti, iar cu fiecare an, adăugăm noi destinaţii. Tot sub umbrela „extravaganţei”, avem nişte spectacole speciale, numite „Duelul Tenorilor”. Anul acesta, George Virban, Andrei Mihalcea, Mihai Urzicana şi cu mine ne vom duela muzical pe 14 Septembrie la Teatrul Naţional Bucureşti, vom avea şi invitaţi surpriză. Scopul este acelaşi: de a lărgi puţin graniţele muzicale. Când marele Pavarotti a început să integreze în spectacolele sale artişti valoroşi din sfera muzicii pop sau rock, s-a făcut cel mai mare bine muzicii. Opera a devenit accesibilă tinerilor, iar muzica pop nu a mai fost desconsiderată de cei „mai cu nasul pe sus”, ca să spun aşa. Asta încercăm să facem şi noi, prin Musical Extravaganza: să eliberăm opera din corsetul care o sugrumă câteodată. Uneori, o scoatem chiar în parcuri sau grădini de vară. Este o diferenţă semnificativă în ceea ce priveşte starea în astfel de spectacole. Aer liber, vară, cerul înstelat, îmbrăcămintea poate fi mai lejeră, atmosfera mai relaxată decât într-o sală de spectacol. Opera eliberată de costume sofisticate, de decoruri, de săli „cu etichetă” este o operă mai prietenoasă. Ştiţi, pe timpuri, la teatru se stătea în picioare, oamenii discutau între ei în timp ce pe scenă se cânta operă. Ea era doar un fundal sonor, ca un magnetofon. Apoi s-au introdus scaune, publicul s-a tot cernut, au apărut etichetele, ţinutele obligatorii. Sigur, e un lucru frumos pe care-l respectăm, dar eu cred că din timp în timp trebuie să ne scuturăm de toate acestea. Ce fericire să cântăm într-un parc şi să observăm cum simpli trecători fac popas, cum ascultă, cum admiraţia creşte în ochii lor. Ei sunt şi viitorul nostru public din teatre şi filarmonici, fiindcă sunt deja „molipsiţi”.

Dumnezeu răsplăteşte lucrul bine făcut

– Stefan, parcurgem un prezent dificil plin de crize și amenințări. Se poate trăi din operă? Îţi oferă ea siguranţă financiară?

– Siguranţă? Ce siguranţă îţi dă prezentul, în general? Ce serviciu este pe viaţă? Azi ai, mâine nu. Cel puţin de la pandemie încoace, trăim doar de pe o zi pe alta. Opera nu face excepţie. Deşi arta are darul acesta incredibil de a te extrage pentru câteva ore din realitatea crudă şi de a te purta într-o lumea paralelă, de o frumuseţe nemărginită, totuşi, războiul e tot război, criza economică e tot criză. Trăim pe nisipuri mişcătoare, singurul lucru pe care-l poţi controla este profesionalismul tău. Să dai totul în ceea ce faci îţi va aduce maximum de linişte pe care ți-o permiți în aceste vremuri. E greşit să cauţi siguranţă în artă. Scopul trebuie să fie adevărul şi frumuseţea. Acestea, duse cât mai sus, vor asigura şi o stabilitate financiară, fiindcă Dumnezeu răsplăteşte lucrul bine făcut. Aşa cred eu că trebuie să ne trăim vieţile, fie în muzică, în alte meserii, în iubire, în toate aspectele existenţei noastre pe pământ.