• Într-un sat săsesc din Ardeal, un bătrân care între timp a murit ne-a spus o poveste halu­ci­nantă, care răstoarnă istoria. Îl chema Johann, fusese cizmarul lui Hitler și se afla în bunkerul din Berlin, când Führerul a fugit, însoțit de 24 de ofițeri, în Africa de Sud. Cadavrul găsit de ruși era al sosiei lui. Textul s-a bucurat de audiență și printre cititorii noștri aflați în Germania, la solicitarea cărora îl republicăm •

„Siebenbürgen, dulce ţară pierdută”

Johann s-a născut într-o familie de saşi din Tran­sil­vania. A muncit de mic, alături de părinţii lui, şi la paisprezece ani era deja ucenic, într-un atelier de cizmărie. „Cât am fost tânăr, am muncit foarte mult, am lucrat din zi în noapte, cum i-am văzut şi pe pă­rin­ţii mei, n-am avut vreme nicio­dată de je­luiri. Fiecărui om, când se naşte, îi dă Dum­ne­zeu un dar, la unul, darul e bun, la al­tul, poate fi rău. La mine, darul a fost cu fo­los, că mi-a fost dragă meseria. Până la şaptesprezece ani, n-am ştiut de altceva, apoi a trebuit să plecăm în refugiu, a înce­put şi pentru noi războiul şi n-am mai fost stăpân pe viaţa mea, ea s-a desfăşurat după cum au vrut alţii”.

În Septembrie 1944, s-a dat ordinul ca toţi saşii să fie pregătiţi de plecare, în 48 de ore. Rușii înaintau spre Germania și dacă i-ar fi prins, i-ar fi omorât ori i-ar fi trimis în Si­beria. Cu că­ruţe, pe jos, cu trenul, care cum a putut, saşii din nordul Transilvaniei s-au re­tras înspre vest, până în Austria ori Germania, unde au crezut că sunt la adăpost pentru o vreme.

Cu doar câteva haine şi lucrurile puse într-un sac, Johann s-a urcat, împreună cu părinţii lui, în trenul refugiaţilor. Erau câ­teva mii de oameni înghesuiţi în va­goane pentru vite. Au pus pe jos paie, şi fiecare a dormit pe sacul cu lucruri luate doar pentru trei săptămâni, cât li s-a spus că vor sta departe de casă. Au lăsat vacile în grajd, oile în curte, păsă­rile în grădină. N-au avut cum să le ia cu ei. „Ba mai mult”, spune bătrânul Johann, „fe­meile s-au stră­duit să lase casele curate, mă­turate, să fie faine când se vor întoarce înapoi… Le-au încuiat, au scris pe chei numărul casei, au strâns toate cheile în nişte coşuri mari şi le-au dus la primărie, cum li s-a spus. Când s-au în­tors, după un an şi ceva, le-o părut bine dacă i-or lăsat fostele slugi, care s-au făcut stăpâni în casele lor, să puie un pat în grajd ca să aibă unde să doarmă. Slugi slugilor, asta au ajuns cei care s-au întors imediat după răz­boi. Dar să revin la drum, care a fost foarte greu. Am mâncat ce ne-am adus cu noi, dar am avut norocul că în pri­mul vagon al trenului era evacuat şi restaurantul «Bret» din Bistriţa, acolo se pregătea mân­care şi am putut cumpăra, cât am avut bani. Au fost femei care au născut în tren, au fost bă­trâni care au murit de supărare, mulţi s-au îmbol­năvit. Drumul a ocolit mult, dar până la urmă am ajuns într-un lagăr la Dresda, după două săptămâni de stat în tren. Eram fericiţi că aveam pat, mâncare şi că eram departe de război. Am fost repartizaţi la lucru, eu într-o fabrică de încălţăminte, mama, la un spital, căci avea o şcoală sanitară”.

După şase săptămâni, bărbaţii au trecut prin faţa unei comisii militare care i-a controlat şi repartizat după înzestrări. Johann a fost trimis la garnizoana din Berlin, tatăl lui, care făcuse doi ani de armată la Bu­cureşti, la palatul Reginei Maria, un an de con­centrare în Basarabia şi încă doi ani în armata ma­ghiară, a fost trimis direct pe front, la Viena. „Fa­milia s-a risipit, aşa cum se împrăştie păsările, în toate direcţiile”. Îna­inte de a pleca la gară, Johann a mai văzut-o pentru ul­ti­ma oară pe mama lui, Lene. Plân­gea cu-aceeaşi disperare cu care şi-a părăsit gospodăria bine în­che­gată din „Sieben­bürgen, dulcea ţară pierdută”.

Viaţă de cazarmă

„Doară acuma ești cătană, mă, ce dracului!”

La Berlin, mai întâi au fost testaţi proaspeţii recruţi, tineri toţi, abia trecuţi de şap­tesprezece ani. Trimi­terea lor în linia întâi a fost un semn al slăbi­ciu­nii cu care armata germană se apro­pia de capitulare. Ajungeau pe front toţi cei care pu­teau ţine o puşcă în mâ­nă, nu mai conta vârsta. Johann era per­fect instruit, căci făcuse în ţară pregătire militară sub un­guri, aşa-numita „levente”. Desfăcea puşca mitralieră în bucăţi şi-o refăcea cu ochii legaţi, în pa­truzeci şi două de se­cunde, mai bine decât un ofiţer. La tragerea la ţintă a făcut 100 de puncte din 100 posibile, ceea ce i-a adus laude şi un pachet de ţigări cadou din partea unui colonel. „Io eram un copil fricos şi mă temeam să nu greşesc ceva, cumva, Doamne feri, nu eram sigur pe armă că cum merge, dar am fost crescut să fac tot­dea­una tot ce pot ca să fie bine, să nu supăr pe nimeni, să mă străduiesc cât pot. Am fost peste toată compania şi m-am încrezut un pic atunci când m-a lăudat colone­lul. M-am gândit că «doară acuma eşti cătană, mă, ce dra­cului», chiar dacă de-abia împlinisem şapte­spre­zece ani. Am vrut să par mai copt, mai viteaz, şi-am aprins o ţigară, am pus-o în gură, am tras un fum şi cred că mi-a mers direct în plămâni, de era să-mi saie ochii din cap. Vai, mira-s-ar lumea de voi, ţâgări!, am zis, şi de-atuncea n-am mai pus ţâgare pe limbă, am dat pachetul la ăia mai bătrâni şi aşa s-au încheiat cariera mea de fumător şi aerele de mare sol­dat”.

Născut în Transilvania, Johann a învăţat mai multe limbi. Ştia „sasca” învăţată în casă, vorbea un­gureşte, româneşte, ştia şi germana, era descurcăreţ, iute, co­rect şi isteţ. A fost repede remarcat şi co­mandantul l-a lăudat – „A, sehr gut! Sehr gut!” (foarte bine!), i-a zis şi l-a trimis ca ordonanţă pe lângă un ofiţer superior, pe care-l chema Otto. „Îi pregăteam hainele, îi lus­tru­iam cizmele, şi după câ­teva zile, colonelul meu, Otto, mi-a făcut delegaţie, ca să mă duc cu el acolo unde lucra. Mi-a spus că va trebui să curăţ şi alte cizme, pentru că ale lui au fost tare lăudate de când mă ocu­pam eu de ele. Ofițerii germani erau tare mândri de cizmele lor. Aşa am ajuns să intru în bunkerul în care lucra Otto şi-n care s-a ascuns Hitler în ultimele luni de război. Nu ştiam eu atunci, în zilele acelea, mare lucru, mai târziu am înţeles ce s-a întâmplat, când mi-a explicat colonelul Otto. El m-a pus la curent cu toate. Mer­geam în fiecare zi în bunkerul lui Hitler, luam de acolo un cufăr în care erau cizme, mergeam aca­să la Otto, le curăţam, le lustruiam şi le adu­ceam îna­poi. Habar n-am avut ale cui sunt cizmele, până când într-o zi, eram pe cori­dor, în bunker, îl aştep­tam pe Otto, şi am încremenit lângă perete, în poziţie de drepţi, am salutat toţi câţi eram acolo, căci a apărut Führerul şi-a trecut pe lângă noi, mergând spre biroul lui. Hoopa! Ai, Dum­nezăul tău, am zis io, da’ aiestea-s cizmele pe care le lus­truiesc io zî de zî, de atâta vreme! Atunci am văzut eu ale cui îs cizmele pe care le curăţam. Erau cizmele tălhariului cel mare! Două luni şi jumătate, io i-am lustruit cizmele lui Hitler, de erau ca oglinda! Două luni şi ju­mătate, ultimele pe care le-a mai petrecut în bunker”.

Sfeterul de lână

„Nu știau nemții așa șmecherie. Sclipeau cizmele alea, de numa’-numa’!”

Stă în faţa mea şi vorbeşte neîn­trerupt, ca un şcolar scos la tablă. Vor­beşte şi, în primă instanţă, parcă nu-mi vine să cred că ceea ce spune este real. Mă gândesc că ar putea fi doar teri­bilisme de pe front, aşa cum povestesc toţi cei care au participat la cel de al doi­lea război mondial care, de cele mai mul­te ori, le-a schimbat vieţile cu totul. Fac rapid un calcul în minte, dacă acum are atâţia ani, în ’45, când s-a înche­iat războiul, ar fi putut avea atâta…, da, s-ar putea, s-ar putea totuşi ca omul din faţa mea să spună adevărul şi cred că-l spune, după cum este de atent să nu uite niciun detaliu atunci când poves­teşte… Îl iau ușurel pe bătrân și-l întreb mai întâi cum era bun­kerul în care se as­cun­dea Führerul. Îmi desenea­ză o schiţă, spunându-mi ce destinaţie aveau camerele în care a avut acces. În stân­ga coridorului erau încă­perile familiei Goebbels şi cen­trala telefonică, iar pe dreapta, camerele lui Hitler, camera de şedinţe, de­pozitele, cămările de alimente, băile. Îmi poves­teşte cum era mascată intrarea în bun­ker, cum era acesta înconjurat din trei părţi de apă, îmi spune de podul din apropierea lui şi de tramvaiul care trecea pe pod. Şi-mi mai povesteşte că în ’90, ’91 și ’92 a fost la Ber­lin, că s-a plimbat prin oraş şi că a recunoscut une­le din locurile pe care le ştia din vremea răz­boiului, dar că bunkerul nu l-a mai văzut. „Cred că e desfiinţat, ştie-l dracu’!”

Şi cum erau cizmele lui Hitler? îl întreb pe bă­trânul Johann. „Erau cizme militare, din piele nea­gră, lungi, faine. Le lustruiam, de nu se putea mai bine! Se vedea că-s de meserie. Aveam de la ei cre­mă de cea mai bună calitate. Da norocu’ o fost altu’! Când am plecat în refugiu, am luat cu mine o scurtă , un sfeter din lână de oaie, împletit de mama şi de bunica. După ce s-a uzat, i-am luat mânecile jos, am făcut din ele petice şi apoi să vezi lustruială ce făceam cu ele! Lâna aceea aspră era numai bună pentru cizmele bine date cu cremă. De-ar fi ştiut ma­ma şi bunica ce-avea să se întâmple cu sfeterul făcut de ele… Nu ştiau nemţii aşa şmecherie, nu-i ducea mintea. Nu degeaba am zis io că aş putea să-i vând şi să-i cumpăr pe unii dintre ei, de zece ori, până să-şi deie seama… Sclipeau cizmele alea, de nu­ma’-numa’!”

H1 şi H2

„H2 erau cizmele dublurii lui Hitler, care semăna leit cu el”

„După o vreme, m-am trezit că în cufăr erau câte două perechi de cizme. Pe una, cu mărimea 44, scria înăuntru, pe căptuşeală, H1. Pe alta scria H2. Astea cu H2 erau cizmele dublurii lui Hitler, care semăna leit cu el, numai că era cu 5 cm mai mic. Şi pe acela l-am cunoscut acolo, în bunker. Ce s-o în­tâmplat? Ca să-i facă la fel, adică să semene şi mai mult, tocul cizmelor pe care le încălţa du­blura lui Hitler era mai înalt cu 3 cm şi înăuntru era pusă o bucată de branţ gros, de încă un cm, ca să-l apropie ca statură cât mai mult de celălalt, «originalul». Aşa o rămas numai o diferenţă de cam un cm între ei, aproape nesesizabilă. «Origina­lul», adică Hitler adevărat, era mai mare la picior, purta 44, ăstalalt avea numai 42. Otto, comandantul meu, m-a lă­murit cu toate şi mi-a povestit şi de dublurile lui Hitler, că au fost mai multe, nu numai una. Mi-a povestit cum i-au schimbat pe toţi ca să semene cât mai mult cu Führe­rul. El m-a pus la punct cu toate eveni­mentele, chiar şi cu unele secrete, pentru că s-a ataşat de mine şi mi-a promis că după război mă ia cu el la Academia militară din Berlin, acolo unde era pro­fesor. Acuma, io-s unic pe glob cu câte ştiu. Au venit şi din Germania şi mi-au făcut interviu, dar să ştiţi că încă n-am spus tot ce ştiu şi nici n-o să spun vreodată”. „Dar oa­menii trebuie să ştie ce-a fost atunci, ca să înveţe din întâm­plările acelea. Povestea dvs. este o mărtu­rie istorică”, îi spun lui Johann, cu gândul că, poate, poate, îmi mai dez­văluie câte ceva. Şi am noroc. Johann nu se opreşte din po­vestit. Se vede că-i este drag să-şi amin­tească de anii de demult. Ori poate că avea nevoie doar de un bun ascultător! Oricum ar fi, cea mai tulburătoare dintre amin­tirile lui este aceea despre plecarea lui Hitler din Berlin, înainte de ter­mi­na­rea războiului. O po­veste care in­firmă va­rianta sinuciderii lui înainte ca bunkerul să cadă în mâna ruşilor.

„Pe la sfârşitul lui Martie 1945, eram în vestiar la Otto, acolo unde curăţam ciz­mele. Eram curios să aud ultimele ştiri des­pre front şi ţineam radioul deschis tot tim­pul. Voiam să ştiu până unde a ajuns răz­bo­iul. Deodată, la radio aud: «Aten­ţiune, la ora 7 Führerul va face un anunţ im­portant. Toată lu­mea să stea la radio să-l asculte». Anunţul s-a repetat de mai multe ori şi abia aştep­tam să văd despre ce este vorba, căci mi-am dat seama că este ceva impor­tant. Pe la 7, eram cu ochii, cu urechile şi cu sufletul în aşteptare. La 7 fix s-a auzit Führeru’, care a făcut un apel la tot poporul german, bă­trâni, tineri, femei, bărbaţi, ca să puie mâna pe orice arme, pe sape, pe to­poare, care cum poate, să nu lase ruşii să vie în ţară. Am fost emoţionat, mi-am dat seama că e sfârşitul aproape.”

Fuga

„Io, la noapte, plec cu Führerul. Suntem 24 de ofițeri”

Colonelul Otto avea un frate care lucra şi el în bunker, era direct lân­gă Füh­rer, între cei mai a­propiaţi de el. Îl che­ma Walter, era fe­cior neînsurat, avea vreo 28 de ani, purta oche­lari. Era înalt şi frumos, îl cunoş­team bine, pentru că venea des la fratele lui, dar nu­mai seara, după ce reu­şea să se re­tragă de acolo, din bun­ker. Cam la o ju­mătate de oră după ce-am as­cultat apelul Führe­rului la radio, apare fratele Walter la Otto, pune pe masă o sticlă de vermut. Io eram în vestiar şi ciu­leam urechea cât pu­team. Otto a venit în bucătărie după două pa­hare, şi când s-a întors, a uitat uşa între­des­chisă, aşa că am auzit tot ce-au poves­tit:

– „Măi, frate, îi bai mare, nu ne mai în­tâlnim altu-n veci, nu se ştie da­că ne mai ve­dem vreo­dată în viaţa asta, aşa i-a spus Wal­ter lui Otto. Uite care-i treaba. Io, la noap­te plec cu Führerul. Ple­căm cu 5 avioane, suntem cu el 24 de ofiţeri numai tineri, ne­că­sătoriţi. Am buletin nou, paşaport străin pe alt nume. Şi Füh­rerul are la fel. Nici nu-l mai cunoşti. Cărarea de pe dreapta pă­rului îi pe stânga, şi-o ras mustaţa, îi schim­bat cu totul, nu-l mai cunoşti, de-l vezi. Plecăm în Italia şi de-acolo în Africa de Sud. Mai departe nu ştiu”. Asta o zis Walter, apoi o băut amândoi câte un pahar de vermut, s-o pupat, s-o strâns în braţe şi el s-o dus. Când l-o condus pe Walter, Otto o prins de veste că io-s în vestiar şi că am auzit tot ce-au vorbit ei. „Johann, hai încoa’”, m-o chemat la el. M-o pus la masă şi mi-o dat şi mie un pahar de vermut, să beau cu el. „Johann, zice apoi, de şopteşti tu la cineva ce-ai auzit, şi io, şi tu, amân­doi suntem morţi, ne împuşcă pe loc”. „Co­mandante, fii liniştit, că de la mine nimeni nu scoate niciun cuvânt, i-am spus, şi aşa a fost. Am tăcut până azi”.

Sfârşitul războiului

După seara aceea, Johann n-a mai avut cui curăţa cizmele în bunker. Ruşii se apro­piau tot mai mult şi a fost trimis, împreună cu colo­nelul Otto, la lupte, în linia întâi, care ajunsese deja în Berlin. „Să vezi tu, co­pil fiind, armata fugind disperată, dezor­­ganizată, cu moartea pe urmele ei! O catiu­şă rusească o retezat capul unui sol­dat de lângă mine şi el a mai mers încă 12 paşi aşa, fără cap, şi-abia apoi o căzut. Astea-s lucruri care nu se pot uita. Atâtea grozăvii am văzut, încât ajunsesem să fiu indiferent dacă mai trăiesc sau nu, nu mă mai interesa nimica, atâta spaimă şi jale erau în jurul meu. N-am cuvinte să-i mul­ţumesc Creatorului că am scăpat cu viaţă din măcelul care a urmat”.

La sfârşitul lui Aprilie, colonelul Otto a murit în timpul unui asediu, Johann a fost mutat în divizia generalului Strauss, care a primit ordin să-i scoată pe nemţi din Viena. Au pornit înspre Austria, dar n-au mai ajuns, pentru că „dintr-o dată, s-or oprit ma­şinile, şi văd că tăţi ofiţerii fug la ma­şina din faţă, care avea radio, şi apoi s-or întors şi ne-o spus că s-o ter­minat răz­boiul. Fuga înapoi, că vin ruşii şi cădem la ei! Ne-am întors în mare viteză şi aşa am ajuns în lagărul de la Mauerkirsche, admi­nistrat de americani”. Acolo, Johann s-a înscris să plece acasă, în România, sau la Dresda, unde rămăsese mama lui. N-avea de unde să ştie că mama îi mu­rise în bombar­damentul din 13 Fe­bruarie 1945, când oraşul a fost ras de pe faţa pă­mântului. Ca să poată supra­vieţui, s-a angajat doar pe mâncare, fără bani, la un ate­lier de pantofărie. Dar visul de-a se în­toarce acasă nu l-a părăsit, aşa că, pâ­nă la urmă, a ajuns în lagărul de la Linz, în care românii aş­teptau repa­trie­rea. Acolo, mare bu­cu­rie, s-a întâl­nit cu tatăl lui, care scă­pase viu din răz­boi. Când s-au adu­nat mai mulţi ro­mâni, cu greu şi vai, es­cor­taţi de ame­ricani până la gra­niţă, au plecat spre ţară şi au ajuns în gara din Dej. A vân­dut o pereche de pan­tofi pe care şi-i făcuse pentru el şi cu ba­nii a plătit o ma­şină care i-a dus până acasă. Casa era ocupată şi, din ordinul lui Stalin, toţi repatriaţii saşi au fost trimişi în lagăr. De-abia în 1954 a reuşit să recupereze casa părintească. Era o săr­bă­toare în ziua aceea şi peste tot erau stea­guri româneşti, fâlfâind. Visul de de­mult se împlinise.

                                                    ***

Johann a fost unul dintre cei mai respectaţi oameni din comuni­tatea săsească. A avut prieteni în toate ţările în care s-au stabilit saşii plecaţi din România. De-a lungul anilor, i-a vizi­tat de multe ori şi a fost şi prin locurile în care a trăit şi luptat în vre­mea războ­iului. Dar de plecat, n-a ple­cat. Chiar dacă a avut de suferit după ce s-a întors în ţară, chiar dacă draga lui soţie, Hetti, s-a mutat în rai, Johann nu s-a rupt de pământul în care s-a năs­cut. Are aici copiii, nepoţii şi stră­nepoţii, care vor duce mai de­parte po­vestea lui.