• O cură de românism •

IERI ȘI AZI

„Formula AS” și „The Economist”, temă la zi

Prima tentație când pornești să faci radiografia unui loc după mulți ani în care nu ai mai fost acolo e să te uiți pe statistici. Cu toate sforțările sale din ul­timii ani, fosta Basarabie românească nu stă gro­zav la o comparație cu media Uniunii Eu­ro­pene la care visează și pentru care luptă. Salariul mediu e mult sub cel din România (echivalentul sala­riului minim de la noi), indemnizația președintei Ma­ia Sandu și cele ale miniștrilor trec cu greu de 1.000 de euro, o treime din populația țării – 1,1 milioane de per­soane! – e plecată la muncă peste hotare, iar principalul „mo­tor” eco­nomic îl re­prezintă toc­mai banii trimiși aca­să de cei plecați. Față de 2013, „Momentul Vilnius”, când Republica Mol­dova a semnat Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană (un eve­niment despre care am relatat în direct de la Chișinău, în calitate de reporter al „Formulei AS”), lucrurile s-au schimbat, însă, funda­mental. Limba ro­mână (care a luat, re­cent și oficial, locul limbii „mol­dovenești”), a devenit limba de comu­nicare publică în toate instituțiile, ca și în relația cu publicul larg. Sprijinul acordat, pe de o parte, de România, pe de altă parte, de țări europene prietene și de UE, se vede la tot pasul, emanciparea so­cietății e absolut remarcabilă în raport cu stan­dardele occidentale. Sunt multe locuri care arată – „unu la unu” ca-n București, Praga sau Paris: res­taurante și cafenele dichisite, străzi pietonale su­per­be, parcuri întreținute perfect, clădiri impecabil renovate, muzee spectaculoase, ca să nu mai vorbim despre faimoasele crame din jurul Capitalei, mare atracție pentru turism, care au dus faima Moldovei în lumea largă. Sunt, fiecare dintre aces­tea, câte o mică piesă dintr-un puzzle care, deși uriaș, și greu de întregit, începe să prindă contur. După multă vreme, într-o societate puternic divi­zată, după căderea comunismului s-a conturat, în sfârșit, o majoritate pro-europeană solidă, matură, și, spre sur­prinderea multora, prinde formă o masă critică favorabilă unirii cu Ro­mânia. Dovadă că lucrurile sunt cât se poate de se­rioase și că tema unirii nu e o pro­blemă marginală româno-mol­do­venească e faptul că, exact săp­tă­mâna în care mă a­flam la Chișinău, in­fluenta revistă „The Economist” punea problema unirii Mol­dovei cu România în paginile sale de po­litică europeană!

Visul integrării europene

Director executiv al Asociației pentru De­mocrație Participativă (ADEPT), Igor Boțan e unul dintre cei mai echilibrați analiști ai realităților din fosta Basarabie românească. Cu un ochi pe Constituție și cu altul pe barometrele de opinie, Igor Boțan interpretează toate subiectele care au înfierbântat în această vară lumea de peste Prut: „Am avut patru mari eta­pe în dezvoltarea noas­tră politică, toate legate de idei fundamentale. După disoluția URSS, a fost ideea de renaștere na­țională. Valul acesta a adus în Parlament inte­lec­tualii și artiștii care au adoptat Declarația de In­dependență, au început reformele. După 10 ani, ei au fost măturați de comuniști: «Privatizarea a fost un jaf, viața s-a scumpit, suntem săraci. Nu era mai bine în perioada sovietică?».

Vladimir Voronin spunea, mândru: «Moldova e unica țară în care un partid comunist a venit la putere prin alegeri libere și corecte!», promițând aderarea Basarabiei la Uni­unea Rusia – Belarus, pentru ca, în final, să recu­noască Rusia ca «pacificator» în Transnistria. A treia mare idee a fost integrarea europeană, dar du­pă furtul faimosului miliard, susținerea europeană a scăzut de la 75% spre 40%! Următorul val l-au ridicat Maia Sandu și partidul PAS tocmai împo­triva corupției. Maia Sandu a fost, într-adevăr, foarte bună în primul său mandat. Iar acum, la ulti­mele alegeri, a revenit ideea integrării UE, în contextul războiului din Ucraina”, rezumă ana­listul traseul sinuos al Moldovei de la „Înainte era mai bine!” la pașii deciși pe drumul integrării.

Maia Sandu, „cel mai bun politician român”

„Aici, societatea a fost de la bun început divizată din perioada disoluției Uniunii Sovietice. Avem, pe de o parte, cetățenii rusolingvi, iar pe de altă parte, majoritatea cetățenilor, care se identifică (o parte bună!) în români, iar altă parte, în moldoveni, deși sunt frați la propriu! Chiar într-o familie ai discuții: vărul care e intelectual e „român”, vărul care e șofer e „moldovean”. Așa că, la me­sele de familie, preferăm să facem bancuri despre această realitate, ca să nu ajungem să ne certăm”, zâmbește analistul politic. Români sau moldoveni – împreună fac acum aproape 80%, o schimbare importantă față de anii ’90, când erau abia 65%! Dintre cei care se consideră „moldoveni”, o bună parte sunt pro-UE. Pe această majoritate se susține proiectul condus de ambițioasa Maia Sandu, președinta cu mare priză în cancelariile cele mai influente din Europa, văzută de mulți – alt semn al trendului unionist – drept cel mai bun politician român al momentului…”

Și totuși, cum se explică avansul spectaculos al curentului pro-unionist care face ca în cele mai serioase reviste din Europa să se vorbească deschis despre asta? „Dacă acum 20 de ani poate 10% din populație se declara unionistă, acum, la întrebarea «Ce-ați face dacă ar fi un referendum pentru unire?…», undeva – între 35 și 40% răspund «Da!». Creșterea foarte mare a numărului celor care ar ac­cepta unirea cu România, în anu­mite circumstanțe, a început după 2016. În timpul alegerilor prezi­dențiale de atunci, două partide au zis: «De ce să ne chinuim noi cu integrarea europeană? România e parte a UE, deci ne putem integra prin unire!». Apoi, venea argu­mentul social: pensiile în România sunt de câteva ori mai mari, sala­riile, la fel. Dacă urmărim son­da­jele, de atunci a început acest trend cres­cător pro-unire. Mai nou, de când cu războiul Rusiei în Ucraina, oa­menii au înțeles că Vladimir Pu­tin vrea, de fapt, un imperiu rus. Documentele pro­gra­matice promovate de elita rusească trimit clar spre refacerea imperiului. Chiar și cei care pro­movau ideea că trebuie să avem relații bune cu Moscova înțeleg că Transnistria a fost o ancoră ca noi să nu plecăm pe drumul nostru, până când Rusia nu își adună forțele. Rușii spun deschis că scopul lor e să ajungă la Odessa și să elibereze po­poarele transnistrean și găgăuz de «jugul mol­dovenesc». Or, asta ar însemna că și Chișinăul ar fi amenințat”, avertizează Igor Boțan.

REZISTENȚA

Orașul cu șase vieți

În zilele în care mă aflam la Chișinău, Re­publica Moldova avea să apară din nou pe radarul marii prese internaționale: „The New York Times” a început o serie investigativă de mare anvergură despre cum Rusia încearcă să deturneze Republica Moldova de la drumul său occidental, cu scopul final de a lovi în UE și NATO. Se vorbește despre trupe de șoc și tabere paramilitare, pentru a trans­forma cetățenii pro-ruși, în agenți capabili să provoace haos și violențe urbane, despre sume ma­sive pentru cumpărarea de voturi și influențarea alegerilor, despre cumpărarea a sute de preoți or­todocși pentru a propaga mesaje antioccidentale, despre campanii masive de dezinformare, coordo­nate de structuri din subordinea Kremlinului! Confruntată, ca și România, cu o criză energetică, care a dus la scumpiri în lanț, la amenințări cu proteste, din partea mai multor categorii sociale, re­voltate de scandalul legat de „cumetriile” ac­tualilor guvernanți, Republica Moldova a trecut printr-o schimbare de premier. Ce-i drept, spre deosebire de România, premierii de la Chișinău sunt, în ultimii ani, unul și unul, oameni cu mare anvergură profesională…

Dezvăluirile din Statele Unite, cum că Rusia se folosește de toate pârghiile pentru a torpila tra­iec­tul european al Moldovei, nu sunt tocmai o nou­tate la Chișinău. „Le cunoaștem instrumentarul de lucru. Cât timp Rusia lui Vladimir Putin luptă în Ucraina și destabilizează Europa prin diferite strategii, avem ce învăța din trecutul istoric, pentru a ști cum să ne opunem și cum să rezistăm”, îmi spusese istoricul Octavian Țîcu, la finalul discuției noastre dintr-una din sălile de studiu ale Universității de Stat din Moldova. Adevărul e că, dacă există un oraș oțelit în lupta cu invaziile și imperialismele de tot felul, acela e Chișinăul. Aveam să mă conving de asta cercetând is­toria orașului, etalată într-o ele­gantă expoziție la Muzeul Na­țional de Istorie a Moldovei. Ghid s-a oferit să-mi fie, nu doar printre vitrinele cu exponate va­loroase, ci și prin oraș, pe bule­vardele, prin parcurile și pe lângă clădirile-simbol ale Chi­șinăului, doamna Natalia Mateevici, șefa sectorului de Arheologie și Isto­rie veche de la Muzeul Național de Istorie a Moldovei. Atestat documentar la 1436, Chișinăul a fost un târg din lemn, în perioada medievală. „Se zice că ar fi fost ars în întregime de șase ori în urma năvălirilor tătărăști și tur­cești. Cum casele erau una lângă alta, un simplu foc putea mistui totul”. Natalia Mateevici vor­bește o limbă română impecabilă. „Adevărul e că, cu toate proble­mele pe care le-am avut, ne-am păstrat limba. Numai cei din Transilvania pot să înțeleagă prin ce am trecut. Te arătau cu degetul dacă vorbeai română, îți strigau: «Vorbește omenește!»”.

Un bulevard cât un manual de istorie

Oraș modern, în toată puterea cu­vântului, Chișinăul a devenit abia după 1870, când primar a ajuns Carol Schmidt, originar dintr-o familie de nemți. „Timp de 26 ani, am avut un singur primar! Schmidt era un om foarte erudit. Pe tim­pul lui a apărut primul apeduct, pe tim­pul lui a fost introdusă canalizarea, primele străzi pavate, iluminatul stradal, tramvaiul tras de cai, casele frumoase din piatră, din care se mai păstrează și azi câteva. Cu părere de rău, nici înainte, nici după Schmidt, nu a mai fost gos­podar ca el”.

Suntem vizavi de Guvern, în Piața Marii Adunări Naționale, un loc numai bun să începi explorarea Chișinăului și, mai ales, un loc care să explice atât de bine istoria dureroasă a Basarabiei. Doamna Mateevici ține neapărat să mă conducă pe firul unor povești mai puțin știute, dar care explică istoria locului. Chiar prin fața noastră trece Bulevardul Ștefan cel Mare, datând din vremea Imperiului Țarist. „A avut vreo șase denumiri până la cea de azi. La început i se zicea strada Millionnaia, apoi strada Moscovei, strada Alexandru, în cinstea Țarului Alexandru al II-lea. În perioada interbelică, jumătate de bulevard era Carol al II-lea, jumătate Alexandru cel Bun. Evident, în perioada Uniunii Sovietice, s-a numit Bulevardul Lenin, la fel ca mai toate bu­levardele principale de pe cuprinsul URSS. Clă­direa galbenă de peste drum de Statuia lui Ștefan cel Mare e fostul Hotel Swiss, unde, în interbelic, era cea mai bună bucătărie din oraș. Sunt trei repere mari ale Chișinăului: primul este monu­mentul lui Ștefan cel Mare, apoi tripticul arhi­tectural Porțile Sfinte, Clopotnița și Cate­drala, iar cum vii dinspre aeroport, acel cartier de blocuri contemporane care se numește «Porțile Ora­șului». Cum Chișinăul n-a fost niciodată o cetate, arhitecții contemporani au încercat să repare această lacună și au făcut din ansamblul locativ cel mai înalt, cu 24 de etaje, un fel de poar­tă a orașului”, îmi explică Natalia Mateevici.

Clopotnița dispărută peste noapte!

„Construcția catedralei noi a Chișinăului a început la 1834. Pentru că eram în Imperiul Rus, s-a optat pentru o formă neoclasică, fără clo­potniță încastrată, cum e tradiția bisericilor moldovenești. S-a făcut o clopotniță separată, iar clopotele au fost turnate de un meșter din Ismail, din tunurile luate de la turci. Al treilea edificiu al an­samblului se numește «Porțile Sfinte». Mitro­politul trecea la marile sărbători prin Porțile Sfinte, iar aici, unde suntem noi, îl întâmpinau enoriașii. Mulți îi spun «Arcul de Triumf» acestei construcții emblematice pentru Chișinău. Dintr-o eroare de proiectare, clopotul mare n-a mai încăput în clopotniță și a fost pus în interiorul «Porților Sfinte»”.

Invariabil, poveștile Nataliei se întorc în epocile de tristă amintire. „În anii ’60, a început închiderea mânăs­tirilor și a bisericilor. La Chișinău, din 60 de biserici au rămas funcționale doar trei! Pe tovarășii sovietici tare-i mai de­ranja când băteau clopotele! Și ce fac ei, că așa se lupta cu religia pe atunci: în noaptea de 21 spre 22 Decembrie ’62, aruncă în aer clopotnița, într-o singură noapte! Unchiul meu lucra în zonă și spunea că, din lipsă de utilaje, au băgat tancurile ca să împingă molozul! Când s-au trezit chișinăuenii: «Unde-i clopot­nița noastră?!». A mai funcționat puțin catedrala, apoi au închis-o. A rămas în picioare doar clopotul bătrân, ascuns în «Porțile Sfinte»”. Clopotul acesta, sal­vat ca prin miracol de o eroare de construcție, cu dangătul său puternic, care bate peste jumătate de oraș, avea să dea chemarea marii renașteri naționale. „În 1991, când a fost puciul la Mos­cova, s-a pornit un zvon că vin tancuri spre Chișinău și că trebuie să apărăm guvernul. S-a tras clopotul acesta și, imediat, s-a umplut piața. Am venit și eu cu soțul meu să apărăm Indepen­dența. Până la urmă, n-a venit niciun tanc…”, zâmbește Natalia. După Inde­pen­dență, oameni din Chișinău au pus mână de la mână și au ridicat din nou, după planurile originale, clopotnița din parc și au refăcut pictura catedralei, dată jos, cu lampa de gaz și cu ciocanul, de comuniști.

ROMÂNISMUL

KGB-ul, de pază la Ștefan cel Mare

Din Parcul Catedralei până la Statuia lui Ște­fan cel Mare, nu trebuie decât să treci peste două „zebre”. Practic, treci dintr-un parc în altul, o senzație pe care Chișinăul, un oraș foarte verde, o întărește la tot pasul. „Avem patru parcuri în raza Chișinăului și toate au lacuri!”, spune d-na Natalia. Ridicat la ani­versarea de 10 ani a Unirii Basarabiei cu Ro­mânia, monumentul lui Ștefan se înalță dintr-o mare de flori colorate. Intrăm în centrul cultural al orașului, cu Liceul de Băieți, Liceul și Gimnaziul de Fete, clădiri im­pu­nătoare, dintre care unele găzduiesc Muzeul de Artă sau Muzeul Național de Is­torie. Tot pe partea cu Parcul „Ștefan cel Mare”, la câțiva pași, sunt Sala cu Orgă și Teatrul „Mihai Eminescu”, o construcție din inter­belicul românesc. „Pe vremea aceea, veneau aici trupe ambulante din întreaga regiune. În anii ’60, o întreagă pleiadă de tineri ba­sarabeni au mers la Moscova și au învățat la renumitele școli de acolo, iar mulți dintre cei mai mari actori au noștri au for­mat trupe foarte bune și la Teatrul «Emi­nescu», și la «Luceafărul». Atunci s-a creat floarea in­telectualității moldovenești – ac­tori, poeți, cântăreți – care a reușit, pe tim­pul «dez­ghețului» lui Nikita Hrusciov, să inau­­gureze Aleea Scriitorilor Clasici Mol­doveni. Li s-a zis «moldoveni», deși sunt clasici ai litera­turii române, dar a fost, oricum, mare lucru ce s-a reușit atunci!”, spune cu însuflețire Natalia Mateevici. „Pe tim­pul lui Leonid Brejnev, lucrurile s-au schimbat radical! În spatele monumentului lui Ștefan cel Mare stăteau în permanență doi securiști și, dacă te vedeau că depui flori, te luau automat în «evi­dență». Dacă, atunci când mă întorceam de la școală, vedeam vreun buchet de flori la posta­men­tul monumentului lui Ștefan, ști­am că pe acolo a trecut un grup de români. Nouă, celor de aici, ni se interzicea să depunem flori”.

„Nu uităm ce datorăm țării”

Indiferent de temă, discuția cu interlocutorii mei din Chișinău ajunge, invariabil, la România. „Relația cu România este foarte bună, iar son­dajele de opinie arată acest lucru. Ce putea să facă România mai mult pentru Republica Mol­dova? Nu poți să îl ajuți pe cineva împotriva vo­inței sale. România tot timpul a sărit în ajutor când a fost cazul. Iar lucrul ăsta se simte aici, sondajele arată constant acest lucru. România ne-a deschis calea: Traian Băsescu e considerat aici cel mai bun președinte al României, mai ales pentru faptul că a deschis oportunitatea pentru redobândirea cetățeniei române. Părinții mei, buneii mei, au fost lipsiți de ce­tățenia română, în urma ocu­pației sovietice. Redo­bân­direa cetățeniei ne-a ajutat mult. Și rușii de aici văd cum arată Ro­mânia. Dacă o conduc pe soția mea la gară, când mer­ge în vizită la finii de la Iași, văd peronul plin de găști de tineri ruși care merg la Iași să se dis­treze în weekend. Pentru mine, asta e o întâmplare absolut mi­nu­nată. Tinerii ăștia au deja o altă imagine legată de România. Îmi amintesc ce învățam eu la școală despre România: «Re­gi­mul burghezo-moșieresc ro­mân». Doamne ferește, ce ima­gine avea România! Noi abia acum aflăm ce a însemnat Chi­șinăul interbelic, inclusiv pentru comunitatea rusească. Veneau artiști faimoși, erau concerte, competiții sportive, mulți ruși au emigrat aici, moșierii ruși prosperau pe teritoriul Basarabiei. Citești memoriile lor și îți dai seama ce distorsiune extraordinară a avut loc. Abia acum lucrurile se recuperează și sper că această evoluție va continua”, îmi spune Igor Boțan.

Natalia Mateevici nu ratează nici o ocazie să marcheze ajutorul cultural punctual al României pentru Republica Moldova. Ea însăși are colaborări extraordinare pe linie de arheologie, cu colegii din România, sapă constant în Dobrogea. „Noi nu uităm niciodată ce dato­răm țării. România este fra­tele și partenerul nostru care nu doar că ne face «lobby» în Europa și în lume, dar ne și ajută financiar. Sunt o mul­țime de bani care au venit din­spre România în renovări de clădiri, de spitale, toate auto­buzele școlare sunt din Ro­mânia, multe grădinițe și școli sunt renovate din bani ro­mânești. Muzeul de Artă a fost renovat – o restaurare brici! – iar România a dat atunci, cred că peste 1 milion de euro. Casa Sălii cu Orgă s-a făcut și ea cu o intervenție din partea Guver­nului României. Casa era frumoasă, dar ajunsese vai de mama ei, trebuia renovată”, îmi spune Natalia Mateevici, înainte să ne despărțim. Îi mul­țumesc pentru tot, dar mai ales pentru optimismul ei molipsitor. Nu s-ar da dusă din Basarabia ei dragă, pentru nimic în lume! De fapt, afară de Chișinău, într-un singur alt oraș s-ar vedea trăind: în Iașiul care îi e atât de drag…

Buneii care dansează în parc

La orele după-amiezii, Chișinăul e scăldat de-un soare blând, domolit de-o eșarfă fină de nori. Intru în Parcul „Ștefan cel Mare” și bat, de la un capăt la altul, Aleea Clasicilor. Se află acolo, din 1957, cu busturi sobre, din granit roșu, Alec­sandri, Cantemir, Creangă, Eminescu și Negruzzi. Li s-au alăturat, după 1990, personalități precum Rebreanu, Iorga sau Arghezi. Din capătul aleii, trec pe lângă pavilionul unde, în weekend-uri, bunicii din Chișinău ies la dans, un spectacol superb, apoi, pe lângă terasa Bonjour Café, cu aer chic, parizian. Un grup de adolescenți chicotesc în rusă, la o masă plină cu frappé-uri trei doamne discută, într-o română prețioasă, probleme de educație, iar pe o bancă, la câțiva pași, în bătaia ventilatorului terasei, o tânără miroase buchetul adus de iubit din piața de flori din apropiere. Pornesc, de-a lungul străzii Nicolae Iorga, până intersectez strada Alexei Mateevici, iar de acolo, fac dreapta, până la Rotonda din capul Scării Cascadelor, una dintre intrările în Parcul Valea Morilor. Un parc plin de tineri, plin de părinți cu copii mici, plin de culoare și de energie. Dincolo de temele grele de pe agenda analiștilor și a marilor reviste internaționale, Chișinăul își păstrează optimismul. „Tocmai ce-am venit din Româ­nia, am fost într-o scurtă vacanță prin Buco­vina și prin zona Brașovului. Ce frumusețe de munți, îi adorăm! Și eu, și soțul, lucrăm în domeniul IT, care acum e în vogă, așa că nu ne bate gândul să emigrăm, ne e bine aici. Dacă ne e dor de Occident, Iașiul și Bucu­reștiul sunt la doi pași”, îmi spune Maria, în timp ce-și plimbă fetița de-a lungul lacului, însoțind un cârd de rățuște. E ora apusului, lacul se aprinde într-un roșu electric, și dimpreună cu bicicliștii și alergătorii care vin dinspre plaja amenajată pe malul apei, urc spectaculoasele scări de granit roșu, cât să mai prind o ilustrată de final. Chiar în capătul scărilor, România revine, natural, în „discuție”: „Proiect finanțat de Sectorul 1 al Municipiului București”. Sus de tot, chiar vizavi de Universitatea de Stat, e Scuarul „Doina și Ion Aldea-Teodorovici”. Cei doi mari artiști sunt exact cum i-am lăsat ultima oară, acum 13 ani, strânși într-o îmbrățișare pe vecie. Pe soclul statuii scrie simplu și atotcuprinzător: „Doina și Ion – Două inimi gemene”. Două inimi gemene, îmbrățișate pe vecie, întocmai ca Basarabia și România, pe care le-au cântat cu atâta patimă în cântecele lor…

Bucuria și speranța

• Refuzate în Federația Rusă după semnarea acordului de aderare la UE, produsele moldovenești și-au făcut loc pe piața europeană, iar spiritul antreprenorial e viu pe stră­zile și în piețele Chișinăului •

„Bucurie” aromată și dulce

O vizită la Chișinău implică obligatoriu unul din magazinele aflate sub firma „Bucuria” din oraș. Autocarele cu turiști din România opresc negreșit la cochetul magazin de prezentare de pe Ștefan cel Mare, de unde ies cu plasele pline de bu­nătăți. Fabrica de dulciuri înființată în ’46, care fruc­tifica recunoscuta tradiție de cofetărie interbelică a Chișinăului, ajunsese, în anii ’80, cea mai mare din uriașa Uniune Sovie­tică, pro­ducând 40.000 de tone de dulciuri! „Bucu­­ria” a fost salvată în ’92 de niște inves­titori cu fler și a devenit unul dintre brandurile mol­dovenești cele mai cunoscute și mai iubite în România, alături de mărcile de vinuri precum Purcari sau Cri­cova.

Într-una dintre plimbările mele prin Chișinău, am nimerit în zona fabricii „Bucuria”, dus de nas de mirosul de ciocolată, și n-a fost nevoie decât de un telefon la secretariat, ca să ajung în biroul conducerii. Cu 4.000 de acționari persoane fi­zice, pe lângă alte șase persoane juridice, „Bucu­ria” e un exemplu de privatizare de succes în spațiul fost comunist: „Faptul că nu și-au vân­dut acțiunile de atâta vreme înseamnă că oa­menii țin cu adevărat la povestea aceasta”, îmi spune Ecaterina Cechina, directoarea generală a fabricii.

Cu aproape 1.000 de angajați, cărora li se a­da­­ugă 250 de stu­denți, ca să fa­că față comen­zilor de săr­bă­tori, „Bucu­ria” e una dintre fir­me­le pu­ternice din Moldova. Asta nu în­seam­nă că nu se con­fruntă cu pro­ble­mele sis­te­mi­ce ale țării și ale zonei – migrația masivă, orien­ta­rea tinerilor spre alt gen de munci, o piață tot mai compli­cată. „Avem mare noroc cu vechii anga­jați, unii au peste 40 de ani de muncă la noi și continuă să lucreze și după pensio­nare. Greu mai găsești azi oameni atât de dedicați!”. „Care e secretul succesului pe piața din România?”, o întreb pe Ecaterina Cechina. „În România, publicitatea noas­tră a mers din om în om. Am dus acolo ca­douri și ele au făcut impresie bună, ne-au dus turiștii români produsele acasă, când au ve­nit pe aici, și așa a prins «Bucu­ria». Ce-i drept, genul acesta de bom­boane nu se fabrică dincolo de Prut. Apoi, vorba aceea, același neam, ace­leași gusturi!”.

În micul magazin de desfacere de la ieșirea din fabrică sunt vreo cinci per­soane în fața mea – ba­sarabence venite din Italia sau Spania, care, cum fac de fiecare dată când ajung pe-acasă, își umplu vali­zele cu bomboane „Bucu­ria” și cu sticle de vin bun, adevărată «va­lută forte» dincolo, în străinătate. „Ui­te că producem și alt­ceva decât forță de muncă pentru Occident”, zâm­bește una dintre ele, în timp ce-și în­dulcește ama­rul cu o bomboană cu um­plutură de prune. „Să fie salariile măcar pe-aproape ca-n Ro­mâ­nia, mulți din­tre noi ne-am întoarce aici. Acum, avem și noi spe­ranțe: fie că ne-or primi în Uniunea Europeană, fie că ne-om uni cu România, bine-ar fi pen­tru noi, în orice varian­tă!”.

Vinurile: comorile de aur ale Moldovei

Nimic nu întregește mai bine imaginea Mol­dovei de peste Prut, decât vizita la una dintre cramele sale faimoase în întreaga lume. Din­tre vinării, Cricova e și cel mai mare complex sub­teran, și cel mai ac­cesibil dinspre Chișinău, de unde poți ajunge fie cu un taxi, fie cu transportul în comun. Podgoriile Cricova se află în regiunea de centru a Basarabiei, în vecinătatea celor mai renumite atracții naturale și istorice ale țării – rezervația naturală şi Com­plexul arheologic Or­heiul Vechi. Cu echivalentul a 100 de lei româ­nești, îți poți an­tama un tur al cramei în limba română, iar pentru 180 de lei, pe lângă expe­riența completă, care im­plică traversarea orașului subteran cu trenu­lețe speciale, și vizi­tarea unor expoziții dedicate indus­triei vi­nului – ai parte și de o degustare în­tr-una din sălile dem­ne de un mare voie­vod moldav. Beciu­rile Cricova adăpos­tesc o remarcabilă colecţie de vinuri: 1,3 milioane de sti­cle, fiecare având ca­lități și povești ex­cepționale. Perla co­lecţiei este vinul roşu de desert „Ie­ru­salim de Paști”, sin­gurul exem­plar din lume care s-a păstrat din cele 400 de sticle îmbuteliate în 1902. Cea mai valoroasă colec­ţie e cea a înaltului dem­nitar na­zist Hermann Gö­ring. Din ea fac parte circa două mii de vinuri de elită, pre­cum: Mosel, Bor­deaux, Porto, Tokay, Chablis, toate produse din recolta de struguri din anii 1940.

Capturate ca trofeu militar, vinurile au fost duse mai întâi la Mos­cova şi aproape toate băute. Rămăşiţele co­lecţiei se găsesc la Cricova. Oraşul vinicol de la Cri­cova se întinde pe o suprafaţă de 53 de hec­tare, iar galeriile subterane, transfor­mate în străzi, au o lungime totală de 120 de kilometri. De-a lun­gul timpului, printre oaspeții de seamă ai vinăriei Cricova s-au numărat fai­mosul astro­naut Iuri Gagarin, fostul cancelar german, Ange­la Merkel, Prințul Albert de Monaco, actualul premier polonez Donald Tusk și foștii președinți ro­mâni, Traian Băsescu și Klaus Io­hannis.