DOSARUL „RETEZAT”

– Războiul de 100 de ani –

În urmă cu 100 de ani, după Marea Unire, când România vărsa sume uriașe pentru despăgubirea foștilor grofi maghiari care părăsiseră țara, toată lumea era convinsă că „problema” proprietăților ungurești din Ardeal e închisă pe veci și că pământurile, odată răscumpărate, le vor aparține pentru eternitate românilor. Printre comorile plătite cu aur greu s-a numărat și Masivul Retezat. Răscumpărat cu sute de mii de coroane de la familia Kendeffy și transformat, în Interbelic, într-o superbă rezervație naturală așezată sub tutela Academiei Române, Retezatul a devenit, după Revoluție, ținta unor mari inte­rese economice. În ciuda statutului său de Parc Națio­nal, Retezatul a fost retrocedat pe loc, ca la o comandă malefică, în condiții mai mult decât discutabile, unei bunicuțe dintr-un azil vienez… Dar Academia Română n-a renunțat. În ciuda șicanelor de tot felul, luptă eroic de unsprezece ani să re­câștige Retezatul. Și dreptatea începe să se arate. La capătul a 91 de înfățișări, recent, s-a câștigat prima bătălie. Cu probe puternice la dosar, Academia are șanse să câștige și apelul. Ar fi o victorie mare! În sute de alte ca­zuri, răul a fost făcut, iar justiția indolentă a retrocedat aproape întreg Ardealul urma­șilor foștilor grofi, deja plătiți, pe vremea Regelui Ferdinand, de statul român.

Legenda spune că, odată, demult, pe când Împăratul umbla la vânătoare prin Rete­zat, s-a îndepărtat atât de mult de oamenii săi, încât n-a mai putut să găsească drumul înapoi. Rătăcind prin munţi, a întâlnit un cioban valah, pe care l-a rugat să îl scoată la luminiş. „Om bun, îți dau cerul și pământul de mă vei în­druma către ai mei”. „Te-oi îndruma, numa’ că îi sară târzâu şi drumu-i lung. Merem la stână şi mâine în zori te-oi scoate la ai tăi”. Împăratul s-a lăsat dus la stână, a mâncat din brânza şi din mămăliga ciobanului român şi-a dormit sub un cojoc mițos. A doua zi, ciobanul și Împăratul priveau răsăritul din­tr-un luminiş. De-acolo, de sus, se vedea toată Ţara Haţegului. În depărtare, se auzea foș­găiala vânătorilor ce-l căutau pe Împărat. „Om bun, m-ai salvat! Drept mulțumire, te fac stăpân peste ţinutul ăsta frumos. Toată Ţara Haţegului va fi a ta! Zi-mi numele tău, să dau de ştire, să-ţi facă actele cât mai repede!». Ciobanul român, care auzise multe scorneli la viaţa lui, a răspuns, ca pentru sine, hâtru şi neîncrezător: „No, da’ nu-i musai așa repede! Când o fi…”. Împăratul prinse din zbor acest „Când o fi” şi-l notă repede, pe un colţ de piele: „Kend-o-fi”. „No, bine, om drag! Să te pregăteşti, că îndată te-oi chema să te înnobilez!”. „Kendeffy”, aveau să transcrie scribii de la curte, în zapisul prin care ciobanul ro­mân devenea stăpân peste Retezat și peste Țara Haţegului…

Academia Română intră în luptă

Vechea legendă hațegană a ciobanului „Când-o-fi” s-a pierdut în negura secolelor. Iar urmașii bravilor Cândești, cnejii români stăpâni peste Țara Hațe­gului, s-au pierdut, cu timpul, și ei, de neamul lor. Ca să-și păstreze privilegiile, cnejii Cânde s-au maghiarizat și și-au lepădat credința. Mai încoace, după 1800, urmașii lor deveniseră mari grofi unguri. Averea familiei Kendeffy se întindea de la poalele Retezatului, din Câmpu lui Neag, și până la Sibiu. Stăpâni ai Masivului Retezat, tăiau pădurea după voia lor, aveau gatere și fabrică de cherestea, la care lucrau cu cele mai bune utilaje și cu cei mai iscusiți țapinari italieni. Așa a devenit muntele pri­mit în dar de ciobanul român mină de aur pentru frații Ludovic și Gabor Kendeffy, în anii de dina­in­tea Primului Război Mondial.

La 100 de ani de atunci, Masivul Retezat este și azi miza unor uriașe interese economice. Interese atât de mari, încât – la fel ca în cazul mult mai cunoscut al Roșiei Montane – cei din spatele lor nu au niciun scrupul, fiind în stare să calce în picioare sacrificiile făcute de generații întregi înaintea lor, să încalce orice urmă de respect față de natură, să ignore norme elementare de drept sau, cu egală nonșalanță, marile tratate internaționale care ga­rantează existența României în felul în care o știm, în granițele ei (ușor schimbate) de azi. În numele banului, sunt gata să nege istoria și să o rescrie după cum le convine lor! Iar tăcerea vinovată a insti­tu­țiilor statului român acoperă, de mai bine de un de­ce­niu, unul dintre cazurile flagrante ale retrocedării: „Dosarul Retezat”. Deși statul român e afectat di­rect de soluțiile din acest dosar, o singură instituție s-a ridicat la luptă: Academia Ro­mână. În baza unor hotărâri absolut stu­pefiante, marea instituție aca­de­mică a pierdut, în anul 2006, nu mai puțin de 10.000 de hec­tare din Parcul Na­țional Retezat, pe care îl admi­nis­trează încă din peri­oada interbelică. Abia în vara acestui an, după 11 ani de procese și nu mai puțin de 91 de înfățișări la tribunal, față în față cu familia Kendeffy, Aca­demia a obținut o primă victorie din­tr-un lung război. Lupta energică a echipei de spe­cia­liști și avocați care apără în instanță Aca­demia, pentru salvarea Rezer­va­ției din Țara Hațe­gului, ne-a motivat să luăm la cer­ce­tat, filă cu filă, uriașul „Dosar Rete­zat”. Adevărul is­to­ric, contestat în mod fla­grant în acest dosar, trebuie cunoscut și repus în drepturi, iar minciunile să fie știute de toate lumea.

Prețul plătit de România: 850.000 de coroane aur

„Dosarul Retezat” începe, de fapt, acum un secol, ime­diat după sfârșitul Primului Război Mondial. Conform tratatelor internaționale, cetă­țenii din Transilvania care nu doreau să jure credință noului stat format, România Mare, trebuiau să îi pără­seas­că gra­nițele. România urma să le naționalizeze bunurile – case și terenuri – și să le răscumpere în bani. „Optanți” li s-a spus celor care au ales să plece din Ardeal după căderea Imperiului Austro-Ungar. Câteva sute de mari latifundiari maghiari părăsesc atunci România, iar printre ei se numără și Ludovic Kendeffy, unul dintre cei doi moș­tenitori ai Retezatului și ai uriașului domeniu din Țara Hațegului. Fratele său, Gabor (Gă­vrilă, cum era cunoscut în zonă) decide, în schimb, să rămână.

Imediat după Unire, așa cum li se pro­mi­sese în război, țăranilor care luptau cu arma în mână, România face o amplă Reformă Agrară. Parte din pământurile marilor la­ti­fundiari sunt naționalizate după 1921 și îm­păr­țite țăranilor săraci din Ardeal. Afectați de această refor­mă, grofii Kendeffy, atât Lu­do­vic, cât și Gabor, urmează să fie despă­gu­biți. Ră­mas în țară, Gabor se supune legilor ro­mânești. Ne­mulțumit de judecata din Ro­mâ­nia, Ludovic își prezintă doleanțele Tri­bu­na­lului de Arbi­traj de la Paris, înființat tocmai ca să stingă diferendele cu „optanții” din fos­tul Imperiu. Pe calea arbitrajului inter­națio­nal, Ludovic Kendeffy câștigă uriașa sumă de 850.000 de coroane aur, plus alte daune, care cuprindeau și ju­mătatea ce-i reve­nea din Munții Rete­zat. Con­form trata­telor, un fond inter­na­țional, la care țara noastră contribuise cu sume substan­țiale, urmează să facă, de îndată, plata către urmașul Cândeștilor.

Costul des­păgubirilor n-a fost ușor de dus pen­tru o Românie de-abia ieșită din război, dar ea a plătit până la ultimul ban. Ma­rele avocat și om politic Ni­colae Ti­tu­les­cu, cel care ne reprezentase în „Pro­­cesul optanților unguri”, avea o ma­re mulțu­mi­re: conflictul declanșat de Re­forma Agrară din Transilvania de­venise „o pa­gină de istorie”. România era, de-acum, stăpână de drept, pe veci, peste Ardeal, așa cum ceruseră, într-un glas, transilvănenii la Marea Adu­nare Națională de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918. Nimeni, niciodată, nu va mai putea pretinde pământul Ardealului!

Titulescu moare împăcat că a rezolvat pentru vecie problema Transilvaniei. Cum să-și imagineze că, peste zeci de ani, mai-marii României post-comuniste își vor bate joc de munca lui și de banii plătiți drept compensație ungurilor de statul român interbelic?! Cum să-și imagineze că, în timp ce Arhivele Tribunalului de Arbitraj de la Paris sunt ticsite de documente care atestă, negru pe alb, plățile grase făcute către „optanții” unguri, statul român de azi le va ignora „voit” sau din pură prostie, restituind proprietăți uriașe – printre care și Retezatul – deja plătite de România prin Fondul Agrar interbelic?!

Un vis împlinit: Parcul Național Retezat

Nicolae Titulescu nu era vreun nebun orbit de propriu-i succes diplomatic și avocățesc. La fel ca el, întreaga elită românească interbelică considera problema Ardealului tranșată, o dată pentru tot­dea­una, după Tratatul de la Trianon și după plățile fă­cute în urma proceselor „optanților” unguri. La fel vedea lucrurile și elita universitară clujeană, care, în frunte cu Alexandru Borza, șeful Institutului de Botanică al Universității, și cu marele savant Emil Racoviță, luptă, imediat după Unire, pentru înfiin­țarea, în Ardeal, pe teritoriul unor păduri ex­pro­priate prin Reforma Agrară, a unor mari rezer­vații și parcuri naționale.

„Reforma Agrară ce se înfăp­tuiește acum este cel mai fericit prilej, dar, din nefericire, și ultima ocazie de a mai salva din co­morile botanice ale țării, ce nu au fost devastate sau alterate încă de mâna omenească”. Cum Retezatul se număra printre zonele expropriate de la „optantul” Ladislau Kendeffy și de la fratele său, groful Gabor Kendeffy, savanții clujeni găsesc ma­si­vul din Țara Hațegului ca fiind cel mai potrivit pentru a fi transformat „într-un grandios Parc Național, o rezervație științifică importantă prin adăpostirea și apărarea de orice stricăciune a vege­tației și a lumii sale naturale”.

Extrem de in­fluent în epocă (era unul dintre cei mai bogați cetă­țeni din România Mare!) Gabor Kendeffy reușește să tergiverseze proiectul, ani la rând. Dar marii savanți clujeni nu se lasă și, în 1935, Masivul Retezat e confirmat ca monument al naturii. Visul lor devine realitate, și România Mare intră în rândul lumii bune: se poate mândri cu o rezervație uriașă, de 100 de kilometri pătrați, cuprinzând Valea Râului Mare, Valea Lăpușnicului, Vârful Stănuleț, Vârful Buții, Culmea Păpușii, Vârful Custura, Vârful Gruniul, Vârful Ma­re, Vârful Retezatului… O adevărată splen­doare a naturii și o mândrie națională care, la 70 de ani după ce fusese răscum­părată prin „procesul optanților”, este retrocedată „în natură”, de regimul comu­nist remanent de după 1989, unor „urmași” Ken­deffy, apăruți de prin Austria.

Fabuloasele afaceri ale bunicuței din azilul vienez

Partea cea mai palpitantă a poveștii înce­pe abia acum: personajul central al „Dosa­rului Retezat” îl reprezintă o bunicuță de 85 de ani, internată de mai bine de două dece­nii într-un azil-spital din Viena, specializat în tratarea afecțiunilor psihice, cauzate de înaintarea în vârstă. Maria Kendeffy e nu­mele ei și e nora ultimului grof Kendeffy (Gabor), după căsătoria cu fiul acestuia (Nikolaus). Mort în 1993 în azilul de pe Bur­gerspitalgasse nr. 1 (unde fusese internat alături de soție), Nikolaus Kendeffy nu mai apucă febra retrocedărilor din Transilvania. În 2005, camera de azil a soției sale devine, însă, „sediul central” al unor afaceri de multe milioane de euro.

În­dem­nată nu se știe de cine, bătrâna își mandatează fiica și ginerele să recupereze uriașa avere a ve­chilor grofi Kendeffy din Țara Hațegului. Împu­ter­niciții bunicuței vieneze cer imediat autori­tăților din Țara Hațegului retrocedarea Masivului Retezat: peste 10.000 de hectare de pădure, pășune și stân­cărie!

În nici jumătate de an, cererea for­mulată de bătrâ­nică ajunge pe masa Co­misiei Ju­de­țene de Fond Fun­ciar din Hunedoara. Între timp, în martie 2006, apare – coincidență!? – o lege care permite retro­ce­darea inclusiv a pădurilor din arii naționale protejate! Cu o viteză uluitoare, comi­sia de fond funciar hotărăște retrocedarea proprietăților solicitate. Zadarnic încearcă unii membri ai comisiei să amâne analiza cauzei, pen­tru că nu fuseseră verificate arhivele de la București și Cluj, arătând că pe unele documente de la dosar apa­re marca „Reforma Agra­ră”, indiciu că proprietarul fusese despăgubit de stat după naționalizare. Prefectul de Hunedoara de atunci, nici nu vrea să audă! În decembrie 2006, la numai un an de la solicitarea retrocedării, Maria Kendeffy de­vine proprietara Masivului Retezat, cu tot cu Re­zervația ce aparținea, încă din anii ’30, Academiei Române…

Un nume care nu putea lipsi din dosar: Schweighofer

În 2016, un reporter al Centrului de Investigații Media a încercat să dea, la Viena, de urma Mariei Kendeffy, pe atunci în vârstă de 96 de ani. Repre­zentanții „Casei Malteze”, cum se nu­mește azilul-spital de pe Burgerspital­gasse, au refuzat să îi acorde accesul la pacientă, care se afla într-o stare avan­sată de degradare fizică și psihică (Maria Kendeffy avea să moară în 2017, la 97 de ani, n.r.). Mai multe in­for­mații culese neoficial de la fața locului lasă loc la serioase dubii legate de discernământul mental pe care l-ar fi avut Maria Kendeffy în urmă cu 10 ani, când solicitase retrocedarea celor 10.000 de hectare din Retezat. Dubii încă și mai mari ridică încrengătura prin care bunicuța de azil ajunge par­teneră de afaceri cu celebrul grup de firme Schwei­ghofer din Sebeș, binecunoscut pentru tăierile masive de pădure din România ultimilor ani. La doar un an după ce primește dreptul de proprietate pe terenurile din Țara Hațegului, bunicuța-aface­ristă își face o firmă al cărei capital îl reprezintă 800 de hectare de pădure din Retezat. Firma e cum­părată, în vara lui 2008, pentru 3 milioane de euro, de cine altul, dacă nu de companiile lui Gerald Schweighofer. Inutil de spus că zona respectivă, aflată la marginea orașului Petrila, a fost tăiată „la ras”.

Avertismentul profesorului Sabău Pop

În primăvară, când am scris, pe larg, despre centenarul Tratatului de la Trianon și despre procesele „optanți­lor” unguri, profesorul Ioan Sabău Pop de la Târgu Mureș îmi povestise multe despre grozăvia retrocedărilor din ultimii ani a unor proprietăți plătite deja de statul român după Marea Uni­re. Și mă avertizase că, dacă voi avea curiozitatea să cercetez „Dosarul Rete­zat”, voi fi șocat de ce voi afla.

A trecut jumătate de an de atunci. Acum, dosarul se află în fața mea: pri­mele cereri de retrocedare a pădurilor din ariile pro­tejate ale Retezatului, adresa prefectului de Hunedoara către Direcția Silvică, pri­vitoare la cele 10.000 de hectare solici­tate de urmașa grofilor Kendeffy, steno­grame ale ședințelor ținute la Prefectură, copii ale hotărârii privind emiterea ti­tlurilor de proprietate, apoi zecile și ze­ci­le de pagini atașate la dosar de Acade­mia Română și de apărătorii Rezervației Retezat, articole științifice care prezintă aberațiile dosarului.

Citesc și recitesc „Do­sarul Retezat”. Nici nu știu ce mă re­voltă mai tare: faptul că România a per­mis, prin portițe legale „cu dedica­ție”, ca arii protejate din munții noștri, pentru care luptaseră ani de zile, mai întâi osta­șii români, apoi savanții Borza și Raco­viță, să fie retrocedate unor per­so­naje apărute de nicăieri, felul grosolan în care prefectul din 2006 al Hunedoarei a forțat emiterea imediată (fără nicio cer­cetare a istoricului terenurilor), a titlu­rilor de pro­prietate, dovezile aduse de juriștii an­ga­jați de Academia Română, care pro­bea­ză faptul că cel puțin jumă­tate din Re­zervația Retezat fusese răs­cumpărată de România prin Fondul Agrar, în urma arbitrajului de la Paris. Sau faptul că, în România, cu dreptatea în mână, o insti­tuție de talia Academiei Române e târâtă ani de zile prin procese.

Și nu pot să nu mă gândesc că dacă asta i se întâmplă Academiei Ro­mâne, ce speranță la dreptate să fi avut un biet țăran căruia „legea” din România i-a luat pământul și pă­durea cu care bunicii lui au fost împroprietăriți la Reforma din ’21 și le-au dat urma­șilor unor grofi un­guri, bine înfipți în mafia retro­cedărilor, care a înflorit după Revoluție. E plină Ro­mânia de cazuri revoltătoare, pentru care succesul în instanță și pro­bele aduse de avocații Academiei Române în „Do­sarul Retezat” vin, din păcate, prea târziu…

*

„Partea de Retezat a lui Ladislau Kendeffy, plătită de România de trei ori!”

Ceea ce Comisia de Fond Funciar Hunedoara a stricat într-o singură ședință, în 2006, justiția se chi­nuie să repare de 11 ani. În anul 2009, Academia Română a intentat proces urmașilor familiei Ken­deffy. ”Dosarul Retezat” este unul dintre cele mai com­plexe din istoria litigiilor civile românești. Nu­mai pentru identificarea terenurilor care au făcut obiec­tul retrocedării de către Kendeffy Maria şi Pon­gracz Elisabeth a fost nevoie de vreo 13 ex­per­tize.

Apoi, obținerea de probe din străinătate a pre­supus formarea a trei comisii rogatorii inter­națio­nale. „Rar întâlnești un judecător care să prin­dă o comisie rogatorie internațională, o dată în viață. Dar trei!”, a declarat o sursă din Acade­mia Română. Întreg dosarul are nu mai puțin de 17 volume, fiecare dintre ele gros de vreo 15 cen­timetri! Voluminoasă va fi și motiva­rea sen­tin­ței prin care, după peste 90 de termene, Judecătoria Hațeg a anulat, în luna august 2020, retrocedarea. Se așteaptă să fie un document istoric, de vreo 500 de pagini!

În decursul anchetei, am discutat cu mai mulți experți în drept, dintre care unii au ajutat Academia în proces sau cunosc foarte bine „Dosarul Retezat”. Discuțiile cu ei pun și mai dramatic în evidență super­ficialitatea (cointeresată?) cu care autoritățile ro­mânești au hotărât retrocedarea Parcului Națio­nal Retezat. Cum funcțiile administrative sau aca­demice pe care le ocupă îi împiedică pe unii dintre interlo­cu­tori să-și decline identitatea, am pus principa­lele lor argumente sub formă de răs­punsuri la trei dintre întrebările fără de care gro­zăviile din „Dosarul Retezat” nu pot fi înțelese.

– Care sunt argumentele Academiei Româ­ne în „Dosarul Retezat”? Pe ce s-a bazat Aca­de­mia în încercarea de a convinge instanța că urmașii familiei Kendeffy nu au dreptul să pri­mească Retezatul?

– În primul rând, Maria Kendeffy era nora lui Kendeffy Gabor, iar o noră nu poate moșteni părinții soțului ei, dacă nu există un testament clar, care să îi atribuie această calitate. Or, acest testa­ment nu există. Unde ați văzut dvs. în România ca vreo noră să vină la moștenirea părinți­lor soțu­lui? Nu există așa ceva!

Apoi, fiica Mariei Ken­deffy, Elisabeth Pongracz, nu îndeplinea condi­țiile pentru a primi terenuri în România, pentru că nu avea cetățenie română, iar cetățenii străini nu puteau dobândi terenuri în România la acea vreme. Ea a primit pământuri înainte să aibă cetățenie și înainte ca România să intre în Uniunea Europeană!

De altfel, nici la Maria Kendeffy nu e limpede dacă avea sau nu cetățenie română. Ea a plecat din Ro­mânia prin 1966 și a prezentat la dosar o hârtie de la Ambasada României din Viena, cum că ar fi cetă­țean român. O hârtie ștampilată și semnată nu de că­tre ambasador, ci de un funcționar… Academia a făcut demersuri la Ambasadă, la Ministerul Afa­ce­ri­lor Externe, la Comisia pentru Acordarea Cetă­țe­niei din România. În mod ciudat, toate aceste in­sti­tuții au transmis Academiei faptul că nu dețin res­pec­tivele date.

– Dincolo de aceste detalii flagrante, rămân chestiunile mari, de fond: jumătatea de Retezat a lui Ladislau Kendeffy fusese plătită prin Fon­dul Agrar internațional. Faptul că Academia a reușit să pună mâna pe actele doveditoare e, în sine, o mare victorie.

– Faptul că lui Ladislau Kendeffy i s-a plătit par­tea de Retezat e dovedit. Academia a reușit să pună mâna pe documentele din arhiva Tribunalului de la Paris. Dar Academia a mai venit cu o demon­strație importantă: are dovezi că Ladislau Kendeffy a fost plătit și de România, înainte să primească bani prin Fondul Agrar Internațional. Practic, cu restituirea din 2006, el a fost plătit a treia oară, căci România îi transfera deja bani în timp ce se judeca cu el la instanțele internaționale. Româ­nia îi plătise deja 80% din valoarea despăgubi­rilor acordate de justiția din țara noastră! Toate aceste chitanțe se găsesc la dosar!

În cazul lui Gabor Ken­deffy, exis­tă o scrisoare a țăranilor din zonă către Ma­re­șalul Antonescu în care se plâng că, deși el pri­mește despăgubiri pentru exproprie­rea muntelui, le închiriază, în conti­nuare, pă­șunile din zonă. Antonescu nu a mai apucat să facă dreptate…

– De unde ni se trage tot acest blestem al retrocedărilor? Care e „păcatul” originar?

– Totul ni se trage de la „Reforma Lupu” și de la Legea Fondului Funciar nr. 18/1991. A fost o catastrofă pentru România! Extinderea retroce­dărilor de la 30 de hectare la infinit și ne­limitarea în timp a efectelor legii au fost ca­tastrofale! Au devenit revendicabile nu doar bunurile luate în tim­pul comunismului, ci și cele din perioada in­terbelică, până la daci și romani, deși ele fuseseră plătite de statul ro­mân! Am plătit 500 de tone aur, și acum le dăm încă o dată înapoi ceea ce deja s-a plătit… Si­tuația este fără precedent în în­treaga lume și a fost determinată de aplicarea fără limite în timp a principiului „restitutio in in­tegrum”.

Parla­men­tul, dacă ar fi apărat proprieta­tea statului român, dobândită legal în perioada interbelică, ar fi trebuit să limiteze restituirea proprietăților con­fiscate la data de 30 decembrie 1947! N-a fă­cut-o, și așa au început defrișările masive în România și afectarea gravă a dome­niu­lui fores­tier, prin legi neglijente, sau, poate, croite in­ten­ționat în acest mod, cu efecte grave asupra me­diului înconju­rător și a generațiilor viitoare!

*

Prof. univ. dr. Mircea Duțu: „Noi, statul român, am revizuit Trianonul. Suntem în fața celei mai mari păcăliri din istorie”

Profesorul Mircea Duțu, directorul Insti­tu­tului de Cercetări Juridice al Academiei Române, este unul dintre specialiștii de prestigiu care s-au implicat în „Dosarul Retezat”. Chiar în ianuarie anul acesta, înainte de izbucnirea pande­miei, Mircea Duțu a mers la Paris ca să aducă probele plăților făcute lui Ladislau Kendeffy, prin „Procesul optanților”. „E un dosar, uite așa, la Paris, în cazul Kendeffy!”, îmi arată profesorul, cuprinzând cu brațele un volum de aproape un metru cub.

– Domnule profesor, ați scris lucrări de zeci de pagini pe marginea „Dosarului Retezat”. Vreau să vă întreb direct: ce v-a frapat cel mai mult în acest caz?

– Cel mai mult m-a frapat faptul că, după 1989, statul român rescrie, printr-o lege internă, niște lucruri care au fost tranșate prin mari con­venții internaționale, încă după primul război mon­dial. Din moment ce problema „optanților” a fost rezolvată prin acorduri internaționale, conform dreptului internațional de la momentul respectiv, problema trebuia considerată încheiată, iar moștenitorii nu mai aveau dreptul de a reven­dica proprietatea.

Ideea e că, după Tratatul de la Trianon, statul român devine proprietarul Ardea­lului și poate face orice expropriere, desigur, cu o despăgubire justă și prealabilă. Ai epuizat toate căile de drept intern și interna­țional? Atunci statul român e pro­prietar și nu are ce să mai recon­stituie. Legea trebuia să restituie doar ce au luat comu­niștii. „Op­tanții” trebuiau ex­cluși din start de la reconsti­tuirea dreptului de proprietate. Le­giuitorul intern nu putea să revizuiască așa ceva!

E strigă­tor la cer ce am făcut noi (ro­mânii de azi): am rescris isto­ria și am rescris tratatul de la Trianon! Titulescu zicea că Tra­ta­tul de la Trianon e un tratat internațional cu execu­tare unică. Odată pus în apli­care, și-a produs efectele. Nu mai ai ce să revi­zuiești! Tu, judecător din Româ­nia, rescrii, după 1989, dreptul internațio­nal? Prin modul în care a fost aplicat și reconstituit drep­tul de proprietate asu­pra terenu­rilor din Transilva­nia, noi, statul român, am revi­zuit Trianonul. Suntem în fața celei mai mari păcăliri din istorie, pe care statul român și-a asu­mat-o din ignoranță, din neștiință, sau că­zând pradă intereselor altora.

– Aveți o viziune mai largă asupra efectelor juridice ale acestor retrocedări din Ardeal. Cât de gravă este, de fapt, situația?

– De fapt, toată tărăgănarea asta în privința reconstituirii dreptului de proprietate asupra tere­nurilor a vizat problema Transilvaniei. S-a retro­cedat, samavolnic, nu numai pe Reforma din ’45 a lui Petru Groza, ci și pe Reforma Agrară din ’21. La fel s-a făcut și după ’89. S-a re­constituit samavolnic, iar monște­nitorii ungurilor au devenit proprie­tari.

De drept privat, Transilvania mai aparține, azi, doar în mică par­te României. Aparține de drept public, dar dreptul de proprietate este cel mai important. Brătienii s-au luptat toată viața să nu vândă pământul străinilor. În alte țări, li s-a impus străinilor un drept de preempțiune al statului, dovada re­zidenței în țara respectivă, dovada cultivării pământului. La noi s-a făcut în așa fel încât pământul să revină foștilor stăpânitori ai Ardea­lului. Asta a fost!