Cel mai singur om de pe pământ

– Am ajuns până la capăt. Satul Preveciori, comuna Băuțar, județul Caraș-Severin. Una dintre cele mai izolate și mai greu accesibile așezări de pe harta țării noastre. Mai departe de aici nu se mai află decât cerul și acest loc, nesfârșit de înalt și de verde, unde nu mai trăiește decât el: Gheorghe Dăbuceanu, cel mai singur om de pe pământ –

Am trecut peste râpe și șleauri, am stră­bătut o pădure și am urcat un munte, am lăsat în urmă viața pe care o știm, doar ca să ne întâlnim cu el. Cel mai singur om de pe pă­mânt este un bărbat frumos, bine legat, fără vâr­stă, cu părul încă negru, ascuns sub pălărie, cu o privire mirată, de copil, și cu o voce înaltă, care umple toată liniștea lumii: „Ăăăai, Domnul să vă aibă-n pază! Bine oți venit în singură­tățile mele!”. Ghi­cești puterea în trupul lui Gheorghe, în brațele lui vânjoase, obișnuite cu pădurea și asprimea munte­lui. Dar puterea asta e știrbită de o suferință: omul se apropie de noi, sprijinit într-un băț de alun, tră­gând după el o povară veche – un picior beteag. „Îs 35 de ani de când tot așa merg pe lume! Ai zâce că-n atâta amar de vreme, te-oi mai obișnui cu greul… Da’ aici, unde îmi duc eu zilele, picioru’ ista e necaz mare… Ăăăi, las că-i bine!” și Gheorghe Dă­buceanu ne strânge mâinile și continuă să ne zâm­bească, cu mirarea aceea de copil.

Satul din gardul cerului

„Preveciori?! O să vă crească barba pân’ la brâu până acolo! Plecați om și ajungeți pustnic! Ia haideți să vă arăt ceva!”

Mă aflu în Cornișoru, unul dintre cele patru sate ale comunei Băuțar, din județul Caraș-Severin. Poarta sudică de intrare în Munții Poiana Ruscă. E ultima încercare de a afla cum pot ajunge până în satul acela aflat la hotarele dintre pământ și cer, unde, de mai bine de 15 ani, nu mai locuiește decât un singur om, Gheorghe Dăbuceanu. La primărie, n-am avut prea mult noroc. Oa­menii m-au întâm­pinat zâmbind, mi s-a desenat o hartă, mi s-a poves­tit cum era odată, înainte ca vremurile noi să schim­be ordinea veche a lucrurilor. Cincispre­zece case erau odată în Preveciori, două­zeci de copii mergeau la școală. „Da! De ce vă mirați?! Era școală prima­ră acolo, pe culmi, că doar copiii nu puteau coborî și urca muntele în fiecare zi, până în comună și înapoi… Și azi? Nici zidurile n-or mai rămas din clădirea aia, numa’ așa, un dâmb, cât să știi că în locul ăla o fost construit ceva. Și o rămas și numele dealului, Dealul Școlii, în rest, nimic… Doar case pe care le înghite încet pămân­tul… Dacă n-ar fi Gheorghe Dăbuceanu și herghelia lui de cai, Preve­ciorul ar fi pustiu de tot! Dar și caii lui s-or sălbă­ticit… Numa’ pe un armăsar mai poate pune șaua Gheorghe. Dar îi place și-așa. S-o făcut omul cum îs și caii lui: nu-l mai poți convinge să vină jos, lângă noi… I-o fi greu, nu zic nu, dar îi alegerea lui, să nu credeți că-i altcumva”. Și Cătălina Boldea, contabila primăriei Băuțar, ridică din umeri și zâm­bește. „Noi i-am spus să coboare! I-am spus! Că doar omul are și teren bun aici, chiar la șosea”, intră în vorbă și viceprimarul Gheorghe Tuștean. „Dar ce să faci, dacă nu vrea? Acolo s-o năs­cut, acolo o trăit, acolo vrea să fie îngropat. Îi satul lui, îi casa lui, îi viața lui! Nu te poți tu băga peste voința omu­lui… Să tot fie un an de când nu l-am mai văzut pe la noi. O brumă de bani ar mai avea, că ia ceva pensie și mai primește câte ceva și de la APIA, pentru pășunile lui. Dar par­că îți mai trebuie bani acolo sus?”, zice viceprimarul și ridică din umeri. Ușor, ușor, lumea se tot strânge, în mica încăpere în care am intrat și fiecare mai adaugă ceva la povestea despre Gheorghe din Preveciori. „Că or fost bogați tare Dăbucenii! Și stână or avut, și păduri, și pășuni, și vite, de nu le mai știai de număr! Și inimă or avut oamenii ceia, că nu era dată să nu ajungi acolo și să nu te ome­nească maica lui, cu ceva plăcinte! Și el, să știți, din puținul pe care îl are acum, pune ceva pe masă, dacă te vede ajuns acolo! O fost viață în Preveciori, viață faină, de oameni drepți, mun­citori, cu frică de Dum­nezeu! Și uite azi…”

Îi ascult pe oameni vor­bind și înțeleg că în co­muna asta mică, aflată pe șoseaua ce leagă orașul Hațeg de Oțelu Roșu, viața lui Gheor­ghe Dăbu­ceanu din Preve­ciori va fi mereu subiect de discuție. Că unii îi dau dreptate și spun că nu poți să-ți lași casa în care te-ai născut și-ai trăit, că alții îl cred nebun, pentru că își duce viața în singurătatea lucie de acolo, că alții ridică din umeri și țin partea când unora, când altora, e clar că aici, jos, la poalele muntelui, lumea nu l-a uitat deloc pe Gheorghe. De un singur lucru însă nu m-am lămurit. Cel mai important. Cum ajung până la el? Harta aceea de pe hârtie nu mă ajută prea mult, mai ales că omul care a făcut desenul, Silviu Boldea, spune că sunt multe poteci făcute de TAF-uri în pădure, pe care mă pot rătăci oricând. „Țineți tot stânga”, ridică din umeri. Viceprimarul aruncă o privire mași­nii cu care am venit. „Niciodată n-o să ajun­geți cu asta până în Preveciori. Doar dacă vreți s-o îngro­pați acolo, în pădure”. Se gândește cine m-ar putea ajuta cu o ma­șină de teren. Dar oa­menii sunt toți plecați la muncă. Mă sfătu­ieș­te să mai fac o opri­re în următorul sat, la magazinul din Corni­șoru, poate acolo să am noroc. Ne luăm ră­mas bun, ieșim din șoseaua principală, și ajungem în Cornișoru, la magazin. „Preve­ciori?! O să vă creas­că barba până la brâu până acolo!”. Omul se ridică de la masă și-mi arată un punct pierdut într-o mare de nori albi. „Acolo, departe-departe, vedeți? Acolo, pe culmea de la capăt, îi releul. Eh, de la releu, mai aveți încă o oră de mers în sus. Abia acolo-i Preveciori! Când vă ziceam că vă crește barba ca la pustnici, dacă o luați pe jos, nu credeați. Dar chiar știu ce zic. N-aveți cum ajunge. Mai ales că nu știți potecile de pe muntele nost’!”. „Stați numa’ o țâră, să mai sun câțiva oameni, poate-poate o fi vreunu’ să vă du­că”, spune Sorina, femeia care se ocupă de maga­zin. Privesc punctul acela pierdut în marea de nori albi și ceva îmi spune că voi ajunge. „Gata”, spune Sorina. „Dacă puteți aștepta până după amiază, la 5, când iese omul de la muncă, o să vă ducă el în Preveciori. Notați numărul. Gigi îl cheamă”. Soa­rele strivește lumea cu lumina lui. Zâmbesc pe dină­untru. Îi mulțumesc Sorinei, îi mulțumesc lui Gigi. Îi mulțumesc lui Dumnezeu. Cu voia Lui și ajutorul oamenilor, vom ajunge până sus, la hotarele dintre pământul pe care trăim și cerul unde tânjim să ajungem.

„Omu e om, cu om”

Dacă în viața asta vei dori să ajungi în locul unde se îngână cerul cu pământul, ca să-l întâlnești pe Gheorghe Dăbuceanu, atunci Gigi Stăncioni, din satul Cornișoru, e omul potrivit. Mașina lui de teren străveche, cu canistra de benzină aflată pe bancheta din spate și numele Mițubishi inscripționat cu litere albe pe portieră, e singura care poate străbate dru­mul anevoios, până în culmea muntelui. Și nimeni nu cunoaște mai bine ca Gigi pădurea, potecile și poveștile ei. Lucrează de când se știe aici, la pădure, și, pe nesimțite, cumva, așa cum se întâmplă de mul­te ori, pădurea i s-a furișat pe dinăuntru în suflet și a devenit una cu el. Un om tăcut, puternic, limpe­de și curat. Nu e potecă pe Dealul Petri, pe care ur­căm, pe care Gigi Stăncioni să n-o cunoască cu ochii închiși. Își strunește mașina ca pe un cal bă­trân, iar mașina huruie, se opintește și trece mai de­parte peste șleauri, râpe și pante, pe care nu credeai că le poate răzbi. Doar acum, vara, și până să încea­pă ploile de toamnă, se poate ajunge cu mașina în Preveciori. Dar el, Gigi, a urcat în sat și iarna. De ce?, îl întreb. „Pentru că știu că acolo, în pustiu, în frig, trăiește un om sângur, ca la înce­puturile lu­mii”, răspunde. „Apăi, când am gătat drumu’, era atâta neauă pe culme, de nu se mai vedea gard și urmă. Sufla crivăț și se spărgea cerul de ger. Și tot cu ini­ma strânsă, am ajuns până la casa lui Gheor­ghe. Oare cu el o să mă întâlnesc, ori cu îngerul lui?, mă între­bam. Am strâgat, am tot strâgat, mi-or răspuns câinii lui și vuiala aia de vânt. Nici fumu’ de pe horn nu se vedea, dacă îi sau nu îi. Și numa’ ce-l văd pe Gheorghe că iese din casă. Cam la un metru avea barba crescută, nu mint! O încremenit așa, în poartă, când m-o văzut și numa’ deodată o început să plân­gă! Ne-om luat în brațe unul pe altul. Om cu om. Asta-i. Eu așa știu. Omu’ e om cu om”.

Animalele lui Dumnezeu

Drumul spre Preveciori e lung, dar poveștile se tot adună și acoperă hurui­tul greu al motorului. A fost viață multă acolo, sus, unde vom ajunge. Gigi îmi povestește cum se umplea cerul de la talăngi și chiote de oameni. „N-or avut ei drum niciodată să-i lege de lumea din vale, numa’ așa, poteci, să coboare un cal și o căruță. Nici curent n-or avut, iar apă, doar din izvoare și fântâni… Dar or avut inimă și drag de muncă! Când ai animale de grijit, lumea capătă alt rost!”, spune Gigi. Îl întreb dacă Gheorghe mai păstrează rostul ăsta. „De unul sin­gur?! Cu un picior beteag?! Îi peste poate! Să tot fie 20 de cai în Preveciori! Dar nu mai poți spune că-s ai lui Gheor­ghe… Îs în grija Domnului de acu­ma! S-or sălbăticit, trăiesc la buza pădurii, iarna se hrănesc cu cleoambe de fag, nu mai poți pune șaua pe ei. Îs liberi, îs ca cerbii! Apăi, că și caprele pe care le ținea Gheorghe i-or dispărut într-o iar­nă… Le-o găsit un om abia în primăvară, deasupra satului din vale, cu iezi după ele! Nici animalele nu mai vor să steie în sălbăticia de sus. Doar Gheor­ghe! Iar bătrânii de altădată uite unde îs!” Gigi oprește mașina lângă o cruce nouă, albă, de piatră, pe care scrie „Tamaș Ioan, 1886-1957, Omul lui Dumne­zeu”. „Omul lui Dumnezeu o și fost!” Și Gigi po­vestește cum, demult, Tamaș Ioan a plecat din Pre­veciori spre târgul din Hațeg, ca să-și vândă acolo una dintre cele patru vaci. L-a prins noaptea pe drum, în Totești. A trebuit să caute adăpost. Doar o văduvă cu patru copii a vrut să-l găzduiască. Pentru că, spune Gigi, „în casă o să te primească numa’ omu’ necăjit, nu ăla bogat”. Lapte copiii ăștia au?, a întrebat Ioan. De unde păcatele mele să aibă?!, i-a răspuns femeia. A muls vaca Tamaș Ioan, a pus lapte pe masă. Dis-de-dimineață, omul a îmbrățișat copiii, și-a luat rămas bun de la văduvă, și a apu­cat-o înapoi, spre Preveciori. Omule, omule!, a stri­gat femeia în urma lui. Oi uitat să iei vaca! Tamaș Ioan din Preveciori a zâmbit: Cum pot să iau vaca asta cu mine, când copiii tăi nu au ce să mânce?! A lăsat-o acolo și s-a întors acasă. Când femeia lui l-a întrebat cum a fost, Tamaș Ioan i-a răspuns că a fost bine: M-am întâlnit cu Dumnezeu și i-am dat vaca lui. „Ăsta era Preve­cioru’, înțelegeți?” Și Gigi tace, iar motorul mașinii uruie.

Fratele nevăzut

Încet, povestind, am ajuns la capătul drumului. Mai departe de aici nu se mai află decât cerul și tot acest loc, nesfârșit de înalt și de verde, unde nu mai trăiește decât el: Gheorghe Dăbuceanu, cel mai sin­gur om de pe pământ. Ne zâm­bește. Un zâmbet mirat, de copil. „Am tot avut musafiri zilele astea. Acu două zile, o turmă de mistreți, ieri o trecut pe lângă casă, să mă întrebe de sănătate, un urs, azi de dimineață, niște căprioare. Ăștia-s vecinii mei de mult, doar ne salu­tăm din cap și pleacă mai departe, în treaba lor. Da’ cu omu-i altă socoteală, ăsta trece mai rar prin Preveciori și trebuie să fii pregătit când vine. Și eu, păcatele mele, nu m-am pregătit cu nimic. Să mă iertați! Aveam niște suc adus de niște pocăiți care tot vor să mă po­căiască, dar l-am dat unor copii, care or venit să mă vadă. Să tot fie două săptămâni de atunci. Nu am cu ce vă servi, și nici pocăiții nu cred să mai vină pe la mine, că ultima oară le-am strigat să-și vadă de pocăiala lor, că am eu credință cât pentru toți laolaltă. S-or supărat. Îmi pare rău! Am niște varză gătită. Și o țâr de car­tofi. Vreți?” E rândul nostru să ne uităm la Gheorghe cu privire mirată. În toată sin­gurătatea ne­sfârșită de aici, gesturile astea mărunte fac lumea să meargă mai departe. Lumea asta gata să apună, lumea satului Preve­ciori, pe care Gheor­ghe Dăbuceanu se încăpățânează s-o țină în viață. „Apăi, eu așa mă gândesc: cât mai e om să trăias­că, nu poți zice de un sat că nu-i! Chiar dacă nu s-o mai cosât fân de 20 de ani în Prevecior, cât oi mai trăi eu, rămâne și satu’! Și cum să-i las eu sânguri pe toți ce se odihnesc aici?! Că, uite, numa’ cât faci cu privirea roată, nu-i loc să n-aibă mormintele lui! Păi, și la mine îs, că doar ați deschis poarta și oți trecut pe lângă ei. Îi mama, îi tata, îi fratele meu, Petru. S-o dus cât era în putere, așa, ca un trăsnet. Era la stână când o murit! El o fost printre ultimii care s-o prăpădit. 17 ani or trecut din primăvara aia. De atunci, îs sângurul viu din Preveciori. Da’ sângur-sângur n-o să fiu niciodată!” Soarele e încă aici, lângă noi, cu lumina lui uriașă, care îmbră­țișează pământul și-l face să cânte cu zumzet de insecte și triluri de păsări. Vântul a uitat să adie. Pe pajiști, fi­rele de iarbă au încremenit. Apoi, deodată, câinii lui Gheorghe încep să latre și o bufnitură asurzitoare destra­mă liniștea: brruum! O mână nevăzută tocmai a trân­tit portierele deschise ale mașinii. Ne uităm, ui­miți, unul la altul, fără să în­țelegem cum s-a putut în­tâm­pla asta. Gheorghe nici măcar nu tresare: „Îi Petre, fratele meu, Dumnezeu să-l odihnească-n pace!”.

Cu șaua pe Breazu, până la Dumnezeu

Era la începutul toamnei lui 1985, când viața lui Gheor­ghe Dăbuceanu avea să se schimbe pentru tot­dea­una. „Era spre sară. Am luat o drujbă și am plecat la pădure, cu gândul să tai un fag pentru iarnă. Aproa­pe că gătasem, când un bu­tuc o sărit altfel decât cre­deam și mi-o picat pe spate. Două ore am rămas sub lemn, acolo, în întuneric, până când m-o găsit un cio­ban. De atunci, viața mea n-o mai fost ca-nainte. Cinci ani am stat prin spitale, cât să pot umbla cum vedeți că umblu acu. Dar mi-o rămas un tremur în tot trupul și o durere care nu trece. Nici să umblu prea mult pe jos nu pot, că odată mi se sucește piciorul și cad la pământ! Și să știți că îs momente când mai plâng. Ridic ochii spre cer și strig: Doamne, de ce m-ai pără­sit?! Și atunci pun șaua pe Breazu, armăsarul meu, singurul cal care nu m-o părăsit, și apuc culmile în ga­lop, când într-o parte, când în alta, până mă liniștesc! Când vine liniștea aia mare, vorbesc iar cu Dumnezeu și-l rog să mă ierte pentru supărarea mea. Vorbesc și vorbesc cu El în ini­mă, să nu mă lase, să-mi dea curaj să merg mai departe. Și știți ceva?! Odată încep să simt lumina Lui cum crește și crește în mine, până când prind iar putere mare și nu mă mai tem de nimic. Dacă n-ar fi El, cum credeți că aș putea să trăiesc aici, cu piciorul meu beteag, în singurătățile astea?! Vara încă îi bine, că urcă lu­mea să mă vadă, că drumu-i zvântat. Da’ iarna, în afară de băiatul ăsta, Gigi, care-i pita lui Dumnezeu, numa’ urs și lup mai trec pe la mine. Dar și cu ăștia am ajuns să fiu prie­ten!”.

Și Gheorghe Dăbuceanu poves­tește de o iarnă când șuieratul vân­tului îl asurzea cu țiuitul lui la ferestre, când a aprins candela pentru rugăciunea de seară și s-a rugat să nu fie singur în noaptea de anul nou. „Și Tatăl mi-o trimis, în liniștea aia albă și amorțită de ger, un urs cu ursoana lui și trei pui, care s-or așezat chiar aici, unde sunteți dumnea­voastră acum. Și m-or așteptat să ies din casă și să-i văd. Am ieșit, i-am văzut, le-am strigat la mulți ani! și or plecat în liniște, mai departe. I-am mulțu­mit iar lui Dum­nezeu și mi-or dat un pic și lacri­mile, că n-am fost sângur la trecerea dintre ani. Cu lupii îi un pic mai rău, că ăștia când vin, vin iarna, să-mi mânce câinii. 16 lupi or ajuns la mine pe gheață și m-or ras și pe mine cu colții, uite, aici, la spate… Și până când n-am vorbit cu Tatăl Ceresc să-i ia de la mine, nu i-am văzut plecați. Dar de atunci, să știți, să nu vorbesc cu păcat, da’ parcă îs mai blânzi. Păi, într-un an, o fătat o lupoaică chiar lângă casa me’, de cânta toata haita de bucurie: unu’ mai subțire, altu’ mai gros, taman ca lăutele la nuntă făceau! Vezi mă, Gheorghe, îi sărbătoare în Preveciori, și tu nu zici nimic!, mi-am zâs. Și am hăuit și eu la ei, cum m-am priceput, să audă lupii că și eu sărbă­toresc! Ziceți că-s sângur, da’ nu-s eu chiar sângur aici…”.

Gheorghe, ultimul rămas

După toți anii aceia de spital, Gheorghe s-a în­tors acasă. La scurt timp, l-a părăsit nevasta. A luat cu ea și cei doi copii ai lor. „Nu vreau să vorbesc ni­mic de rău, că eu cu femeia aia chiar ne-am iubit. O fost dragoste mare, cât o fost să fie. Dacă ea n-o mai putut să steie cu mine beteag, măcar știu că ne-am iubit și or rămas în urma noastră copiii. Bă­iatu-i în Spania acum, iar fata îi căsătorită la oraș. Ne mai auzim cu telefoanele astea, că, uite, oamenii nu m-or uitat și mi-or adus un panou d-ăsta de se încarcă la soare, să am și eu o țâr de curent. Am și radio, ăsta-i cu baterii, mă ține. Știu ce-i în țară, păi cum?!” Și Gheorghe zâmbește iar. Un zâm­bet curat, de om viu, care nu s-a lăsat nicio clipă învins de greutățile vieții. „Nu-s nebun defel. Și nici de foa­me nu mă plâng. Am cartofi, am varză, am și o țâr de cârnați, mi-o promis un om că-mi aduce niște saci de porumb, caprele mi s-or întors din pri­begii și stau cuminți să le mulg, Breazu, ar­măsarul, nu s-o sălbăticit și o rămas cu mine, câinii îmi sunt me­reu tovarăși și la bucurii, și la tristețe. Atâta doar, că vaca o trebuit s-o dau, că se tot învă­țase să co­boare muntele, spre un taur de jos, din Negoi, și n-o mai puteam țâne. Aici, cu mine, rămâ­ne cine vrea și de cine am nevoie. Nu sunt sângur. Cum să fii sân­gur, când eu stau cu Ăl de Sus lângă mine? De peste un an n-am mai putut mere la biserica de jos, dar ia faceți roata cu privirea peste tot pămân­tul ăsta de se vede! Ăi, acolo, pe muntele celălalt, îi sa­tul Meria, de la Pădureni! Și acu ia priviți și ce­rul! Vedeți dară cât îi de aproape?! Tot ce vedeți îi Dum­nezeu, și Dumnezeu Tatăl are sălaș direct în inima me’! Tatăl mă iubește, că dacă nu mă iubea, n-ajun­geam la 67 de ani, cu bucurie și putere în su­flet, cu toate necazurile pe care le-am avut de trăit!”.

S-a făcut timpul să plecăm. Lăsăm cerul și pă­mântul din Preveciori în grija lui Gheorghe. Știm că o să le poarte de grijă. Pentru că cel mai singur om de pe pământ nu este singur. Dumnezeu e cu el.