
Sărbătoare în Beltiug
„Doi, doi, doi…”, spune o voce la microfon. Un tânăr aduce camera de filmat și o așază pe trepied. „Facem o probă?” „Facem”. Camera se răsucește în stânga și-n dreapta, filmează pridvorul de lemn, pe bătrâni, fixează cerul, dârele de cretă pictate de-un avion, coboară apoi spre câmpuri, trece mai departe peste păduri și rămâne acolo o vreme: focus pe verdele stins, de început de toamnă. „E bine”, spune tânărul, „doi, doi, doi”, răspunde vocea de la microfon.
În satul Bolda, din comuna Beltiug, la nici 40 de kilometri de Satu Mare, a coborât frigul. Un abur lăptos, lipit de șindrila bisericii. Oamenii pășesc tăcuți, doi câte doi, pe ulița de pământ și de piatră. Se opresc la poartă, privesc spre cer, se închină și intră.
– Neața, mă Dumitre, mă!
– Neața, mă, Ioane! Ia să te văd! Tot frumos te ține Dumnezeu! Numa’ zbârciturile astea pe față, când le-ai căpătat?!
– Ăi, măi, Dumitre măi, nu mai râde de oameni, că nici tu n-ai fi vreun tinerel!

Bărbații își zâmbesc, se iau în brațe. „Click”, se aude aparatul unui fotograf, iar soarele – câteva raze gălbui, firave – se strecoară prin frunzișul unor plopi înalți. „Apăi, că cine a fi ista?”, întreabă în șoaptă o femeie și privește țintă către fotograf. „De un’ să știu eu, mă, Floare? O fi tăt de la oraș, de acolo, că dară de la noi, sigur nu-i”, răspunde omul, aplecat spre urechea femeii. „Nu-i, nu-i”, aprobă Floarea. Își potrivește mai bine baticul pe cap, să nu fie surprinsă neglijentă de fotograf, apoi se uită lung la camera de filmat. O lumină albă coboară din frunzișul copacilor și îi mângâie fața. Mâinile, chipurile și părul acestor oameni rămân așa albe și strălucind, chiar și după ce soarele se ascunde iar în umbra plopilor înalți. Un murmur de voci ca un cuib de păsări umple încet curtea bisericii din Bolda. Chemați de clopot, oamenii ies din casele lor bătrâne și albastre: pășesc încet, în straiele lor de sărbătoare. Se opresc în dreptul fiecărei mașini parcate și le cercetează îndelung, cu mirare de copil. „Asta-i din Sibiu, asta din Cluj, asta din Brașov, asta tomnai de la București. Cine o fi venind de la București până la noi, la Bolda?”. Unii sunt singuri, alții vin însoțiți. Se strâng la biserică. Își zâmbesc unul altuia, șușotesc, privesc în jur cu mirare de copil. Și clopotele cântă mai departe, îi cheamă pe oameni din casele lor bătrâne, alungă duhurile piezișe, înconjoară satul cu ecoul lor de bronz, iar ecoul urcă de la oameni spre cer și rămâne acolo, sus, laolaltă cu toți îngerii cei nevăzuți. În sus, spre cer, privește și Ioan Mezei, clopotarul. De parcă ar ști, de parcă ar vedea ceva ce nu se vede. Apoi își întoarce privirea spre pământ, apucă sforile groase și face iar clopotul să cânte. „Ajunge, mă, Ioane, ajunge! Mai mulți de atât n-avem cum ne strânge!” Ioan dă scurt din cap: a înțeles. E sărbătoare în Bolda, e Nașterea Maicii Domnului, hramul acestei biserici vechi de aproape două veacuri și jumătate. Slujba stă să înceapă.
Patruzeci de suflete

„Binecuvântată este împărăția Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor! Cu pace, Domnului să ne rugăm!”. „Doamne miluiește!”, cântă Dumitru și Ioan, cu voci tremurate, precum aburul lăptos care plutește acum peste dranița bisericii. „Pentru pacea de sus și pentru mântuirea sufletelor noastre, Domnului să ne rugăm…”. Lumea se închină. Un clopot de liniște acoperă curtea. Sunt ceva mai mult de 40 de suflete adunate aici. Copii, câțiva tineri, oameni trecuți de prima tinerețe, bătrâni. Mai ales bătrâni: mâna de oameni care mai locuiește în Bolda, satul acesta uitat, din Țara Codrului. O lume pestriță, cu orășeni veniți de departe și codreni rămași în ogrăzile lor bătrânești. Se aud cocoși, un câine trece printre oameni, îi adulmecă, mirat să-i vadă laolaltă. „Click”, face camera fotografului, iar câinele încremenește pe lentila aparatului, în memoria acestei clipe, pentru totdeauna. „Pentru Sfânta Biserica aceasta și pentru cei ce cu credință, evlavie și frică de Dumnezeu intră într-însa, Domnului să ne rugăm!”, se aud iar vocile lui Dumitru și Ioan cântând.
Povestea bisericii călătoare

Soarele trebuie să fi fost aproape și atunci, în urmă cu 500 de ani, când turmele de oi au ajuns până în locurile acestea. Doi ciobani au fost la începuturi, doi frați care s-au oprit din drumul lor și au spus aici. Locul în care săpăturile arheologilor de la Muzeul din Satu Mare au scos la iveală nenumărate vestigii dacice. Călătoria celor doi frați ciobani n-a însemnat decât același drum vechi, al turmelor de oi spre casă. Unul dintre frați a rămas în locul ce avea să devină satul Bolda, iar celălalt avea să întemeieze satul Stâna. Sate vechi, românești, înfrățite prin rădăcinile ascunse ale credinței. Din cele cinci bisericuțe de lemn care au rămas și astăzi în județul Satu Mare, două se află în satele Stâna și Bolda. Oamenii le știu bine povestea. În Bolda a existat o biserică mult mai veche, ridicată chiar pe locurile acelea în care arheologii au descoperit vestigiile dacice. Orice bătrân din sat știe să povestească cum atunci, demult, o viitură mare a rupt pământurile și a înghițit în adâncuri bisericuța cea dintâi. Pământ viu, care se surpă ori de câte ori ploile cele mari se abat peste locul ăsta, lăsând satul complet izolat. Pământ vechi, pământ cu o biserică în pântecul lui. Apoi a venit biserica de acum. Sunt două veacuri deja, de când a plecat spre munte, din satul Socond, pe roți mari, din pietre de moară. Șvabii, sosiți în câmpia Sătmarului la 1724, nu mai aveau trebuință de bisericuța mică, în care doar românii simțeau să se apropie de Dumnezeu. Apoi, orice șvab știa foarte bine că un lemn, fie el și stejar, era mult mai greu de întreținut ca un zid de piatră. Când au aflat că românilor din Bolda le-a înghițit pământul biserica, n-au stat pe gânduri. Au suit-o pe-a lor într-un car, privind cu palmele streașină la ochi, cum 16 boi aveau să o ducă peste câmpuri și dealuri, într-un alt sat. Așa a ajuns bisericuța călătoare din Socond în Bolda, unde a prins rădăcini. Sunt două sute de ani de atunci, două veacuri de când un sat întreg își duce mai departe credința, întărind-o cu rugăciuni, cu fiecare botez, joc de nuntă și plâns de înmormântare. Două sute de ani neîntrerupți, de când în talpa bisericii a fost așezată o piatră mare, de moară, ce a fost cândva roata de la un car cu boi…
Comorile din Bolda

„Fericiți cei blânzi”, rostește preotul, iar oamenii murmură șoptit mai departe: „că aceia vor moșteni pământul…”. Pământul lor, muncit atâta vreme cu drag și sârg, pământul lor, rupt astăzi de lumea cea mare, pământ de pe care tinerii au tot plecat spre oraș, pământul ăsta însingurat, unde mai trăiesc doar o mână de oameni, albiți de vremuri și de ani. Oamenii aceștia, adunați azi la hramul bisericii, luminați de bucuria sărbătorii care a umplut iarăși satul. Azi, boldenii nu mai sunt singuri. Ioan Mezei face iar clopotele să cânte, iar ele acoperă lumea cu bucuria lor. „Așa ce mă bucur c-oți venit la noi!”, șoptește femeia de lângă mine, iar brațul ei, subțire ca o aripă de pasăre, îl cuprinde pe al meu. Nu ne cunoaștem. Sunt omul din mașina cu număr de București și e prima oară când mă aflu în Bolda.
Sunt unul dintre acei oameni veniți de departe, care tot fotografiază lucrurile din jur. Am ajuns aici, chemat de Mihaela Grigorean, cercetător la Muzeul Județean din Satu Mare, care mi-a spus: „Veniți! Cu ocazia hramului, vom organiza o expoziție cu toate comorile pe care le-am descoperit. Masa altarului, de pildă, este unică! E cioplită din bardă, dintr-o singură bucată de stejar. Unică este și toaca mecanică, pe care oamenii încă o mai fac să cânte! Credeți-mă, e un muzeu viu bisericuța din Bolda! Și au rămas doar cinci. Cinci biserici de lemn, în tot județul Satu Mare! Împreună cu echipa de restaurare, am investit tot sufletul nostru în păstrarea comorilor ăstora! O să vedeți și niște țiitoare de prapor, și ele cioplite în bardă, din lemn de stejar. Ar mai fi și o cruce de procesiune, o splendoare și ea, pe care colegii mei au reușit să o restaureze. Sau un policandru cu scripete, care încă este folosit la slujbă. Eu, personal, n-am mai întâlnit niciodată așa ceva! Oamenii încă mai aprind lumânări acolo! În podul bisericii, am descoperit un candelabru din lemn de tei, pictat în culori naturale, de pământ. Orice om îndrăgostit de viața veche a satului românesc ar trebui să vadă comorile astea! Nu mai vorbesc că un pic de mediatizare ar ajuta enorm satul ăsta… Mai trăiesc doar câțiva oameni în Bolda. Un sat… departe de lume, însingurat”.

Și am venit. Dis-de-dimineață, înainte ca soarele să încălzească lumea, eram aici, în curtea bisericii. Și am tot privit cum oamenii s-au strâns împreună, unul câte unul, doi câte doi, până când un braț subțire ca o aripă de pasăre m-a cuprins și m-a strâns aproape. Nu soarele mi-a încălzit inima până în adâncul adâncurilor ei, ci gestul ăsta simplu, care m-a făcut să simt într-o clipă ce înseamnă să fii om pe acest pământ: „Doar bisericuța asta ne mai aduce pe toți împreună. Că altfel tot sânguri suntem. Să veniți și mâine la noi, când a fi pustiu…”. Terezia, femeia asta micuță, cu păr argintiu ascuns sub broboadă, îmi strânge mai departe brațul cu căldura aceea de aripă în cuib. „O să vin”, îi răspund. Femeia dă din cap și zâmbește: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte Fără de Moarte, miluiește-ne pre noi!”, murmură, odată cu rugăciunea preotului.
Toate clopotele de dinăuntru

În afara bisericuței din Bolda și a comorilor ei, am găsit în Țara Codrului o altă comoară, încă mai prețioasă: oameni vii ai satului, împreună cu neamul lor cel adormit – familia Finta, familia Opre, familia Trufaș, familia Chereji. „Dumnezeu să-i odihnească și să-i primească în Împărăția Sa!”, spune preotul.
Dumitru Buzaș are 84 de ani, e fostul pădurar al satului, cel care, cu vocea lui de stejar bătrân, a cântat cât a fost slujba de lungă. Acum ridică bâta pe care se sprijină, îmi arată cerul și îmi spune că acolo, în roata soarelui, în coarnele mereu schimbătoare ale lunii și în licăritul stelelor, tatăl său, odihnească-se-n pace!, citea mereu, fără greș, cum vor arăta vremurile, când vor cădea ploile, când va veni frigul. Îmi vorbește despre un dar al oamenilor de dinainte de a vedea cele ce nu se văd, un har care astăzi s-a pierdut. Îmi vorbește despre o copilărie în care fericirea era să mergi desculț, înaintea boilor, pe brazdă. 160 de familii erau în Bolda pe atunci, acum nu mai sunt nici 20. Îi e dor să mai joace la o nuntă, aici, în curtea bisericii, îi e dor de oameni. Zâmbește amar și oftează.
Ioan Variu zâmbește senin, la cei 85 de ani ai lui. A stat alături de preot când a sfințit strugurii, iar clopotele au încetat să mai bată. Îmi spune să gust din ciorchinele de pe ștergarul alb, să-mi fie spre veselie, că rodul viței e binecuvântat de Dumnezeu, „prin buna întocmire a văzduhului, prin picăturile de ploaie și prin liniștea vremii”. Îmi spune că până nu demult, tot satul urca, la vremea aceasta de toamnă, pe deal, la vie, că există obiceiul să se pună boabe de strugure pe o troiță, iar apoi începea o sărbătoare care ținea până în zori de zi. Nimeni nu mai face asta acum. „Nici coasa nu se mai aude în Bolda, și tare mi-i dor de foșnetul ei prin iarbă!”.
Malvina Mezei, de 78 de ani, îmi spune că „mult popor a fost în satul ista, dar acuma nimeni nu-i!”. Și că atunci când au venit comuniștii cu colectivizarea „ca pe niște vite ne-or ținut. Ne băgau într-o remorcă pe toți, grămadă, și ne lăsau în câmp, la muncă”. Și că ar fi bine acuma dacă n-ar veni iarăși, de mâine, singurătatea. „Copiii ni-s plecați tăți, cu slujbe departe, mulți nici n-or putut să ajungă acasă, c-o fost zi de lucru. Om fost mulți la hramu’ ista, da’ nu cât trebuie”. Îi e dor să mai dănțuiască o dată, că tare i-a plăcut bucuria pe lume. „Acu, numa’ păsările ce mai cântă-n Bolda…”.

Maria Finta, 60 de ani. Îmi spune că fiul ei, Sergiu, are de gând să se întoarcă în Bolda și să pornească o afacere. Că nu e săptămână de la Dumnezeu să nu vină iarăși acasă, la liniște. „Băiatul meu nu poate trăi fără satul în care s-o născut! O firmuță, ceva, tot s-a face aici, și-apoi om merge mai departe cu toții, că n-avem voie să lăsăm Bolda să piară!”
Ioan Mezei privește în sus când vorbește. De parcă ar vedea ceva ce nu se vede. La 79 de ani, vorbește aspru și adânc, la fel cum a cântat întreaga slujbă. Vorbește despre vremurile în care singurul om care îl ținea în brațe era bunica lui, oarbă. Doar cu ea mai rămăsese pe lume. „Eram un băietan când o murit și mămuca. De inimă rea s-o dus, că ne-or luat comuniștii tăt: și pământ, și porc, și coasă! Și nu m-aș fi învățat să duc sângur viața, dacă n-ar fi fost Tatăl Ceresc cu mine. El o umplut în inima mea toată dragostea de care aveam trebuință. El mă poartă și acum, cu piciorul meu beteag, pe deal, până aici, la biserica ista, să trag clopotele și să cânt de sărbătoare. Tătă dragostea me’ îi pusă-n clopotele de aici! Cântă clopotele, cântă și inima me’ cu ele! Că nu-i duminică să nu vin să le fac să cânte, că vine preotul la slujbă, că nu, clopotele trebuie să se audă în Bolda, la sărbătoare! Atâta semn de viață avem. Câtă vreme s-aud, satul ista n-o să se gate niciodată!”.

„Și clopotele din Bolda se aud și când nu se aud”, spune Florin Chereji, unul dintre oamenii care a plecat, lăsându-și însă inima acasă, în sat. „Acolo, pe unde ați trecut ca să ajungeți în sat. Acolo unde e un izvor și pământul se tot surpă… Acolo a fost biserica dintâi, cea pe care a înghițit-o pământul. Acolo, mi-a spus tatăl meu, iar tatăl meu n-a mințit niciodată în viața lui, că în Noaptea de Înviere, din pământ, se aud clopotele cântând. Trebuie doar să pleci urechea, cu sufletul deschis, și să le asculți! Sunt acolo, înăuntru! Cântă mai departe, de sute și sute de ani!”.
Camera de filmat fixează cerul, apoi se răsucește spre pământ și îi urmează pe toți acești oameni, care pășesc în jurul bisericii cântând, cu icoana Maicii Domnului în față: „Tu ești scara cea din flori, Maica Soarelui/ Până la cerul fără nori, Maica Soarelui”. Se aude iarăși clopotul, cântecul lui ne acoperă inima.
Foto: SEVER MOLDOVAN (2)