„Un act de dreptate”

„Aduc un omagiu jertfelor fiilor și fiicelor României care, prin cultura lor, prin patrimoniul de valori și prin munca lor, îmbogățesc țările în care au emigrat, iar prin roadele efortului lor își ajută familiile rămase în patrie. A ne gândi la frații și surorile care sunt în străinătate este un act de patriotism, este un act de fraternitate, este un act de dreptate”. Când, în 2019, în timpul unei vizite istorice în România, Papa Francisc a vorbit despre emigranți, sute și sute de mii de români, din Italia și nu numai, au simțit cum le tresaltă inima de bucurie. Ei, care, când nu erau țintă pentru atacuri politice violente în noile lor țări, erau niște simple numere, în statistici reci, în țara de unde plecaseră, ei, care au fost nevoiți de atâtea ori să întoarcă și celălalt obraz, ca să-și poată vedea de munca din care, pe lângă ce-și puneau pe masă seara, trimiteau niște bănuți, lunar, în România, ei, care fuseseră, ani la rând, „suspecții de serviciu” pentru toate relele, reale sau imaginare, de prin Italia, Spania sau Austria, ei, asupra cărora, cu un an înainte, pe 10 august, guvernanții de la București trăseseră cu gaze lacrimogene, ei erau cei despre care Papa Francisc vorbea atât de cald, atât de învăluitor!
În Italia, unde vizita Papei în România nu are cum să treacă neobservată, multe femei varsă lacrimi pe ascuns, în timp ce robotesc prin case, la auzul discursului Papei, la televizorul uitat pe Rai 1 în sufrageria bătrânilor de care se îngrijesc. Vorbele suveranului pontif sunt pansament pe răni vechi, știute sau neștiute de cei din jur, dar și cuvinte de îmbărbătare. Nimeni nu a cuprins mai bine în cuvinte ca bunul Papă Francisc toți anii grei, de luptă și de suferință, departe de casă, ai milioanelor de români care au emigrat în ultimii 30 de ani. Și nimeni nu a surprins mai inspirat tot binele pe care truda lor – în condiții de multe ori infernale – l-a răspândit în jur, și în țările de adopție, și în țările de origine.
„A ne gândi la frații și surorile care sunt în străinătate este un act de patriotism, este un act de fraternitate, este un act de dreptate”: când m-am pornit la drum prin Roma, la începutul acestei veri, ca să aflu poveștile oamenilor frumoși despre care vorbise Papa Francisc, cuvintele sfântului părinte mi-au fost, pretutindeni, călăuză…
Acasă, la Roma

Cu peste 150.000 de români stabiliți în oraș și în regiunea din jurul lui, Roma este epicentrul emigrației noastre în Italia. Un magnetism straniu îmi scoate în drum, la fiecare pas, numai români, și doar decorul majestuos al metropolei îmi dă certitudinea că am plecat de-adevăratelea din București: șoferul autobuzului din aeroport e piteștean, recepționerul simpatic de la hotel, care se amuză, citindu-mi numele, e, de fapt, un „frate basarabean”, dornic să mai schimbe câte o „vorbă dulșe, românească”, iar pe schelele din jurul vechilor palate aflate în renovare în Piazza dell’Indipendenza, nu se poate să nu auzi câte-o doină cântată cu foc.
Cosmopolită prin excelență, Roma atrage oameni de toate felurile, din toate categoriile sociale și din toate colțurile lumii. Nu e doar un loc unde să îți găsești un loc de muncă bine plătit, ci și un loc în care îți poți găsi împlinirea ca om de știință, ca om de cultură sau ca afacerist. Pe lângă îngrijitoare la domiciliu, pe lângă muncitori în construcții sau în turism, printre românii din Roma sunt tot mai mulți cei care și-au câștigat locul în elita societății italiene: sportivi, artiști cu reputație internațională, medici de top sau antreprenori cu afaceri prospere. Pe lângă ei, din presa italiană poți afla, însă, și despre „eroii de-o zi” ai comunității românești: oameni care, în situații excepționale, salvează, adesea, vieți, dovedind curaj și omenie, care impun respect. O Românie vie, dinamică, despre care știm mult prea puține lucruri.
De la 10.000 la peste 1 milion de români!

România aceasta „în mic”, diversă și plină de vitalitate, venisem să o caut la 2.000 de kilometri de București. Printr-o extraordinară coincidență, exact când am ajuns la Roma ieșea de sub tipar o excelentă cercetare privind diaspora noastră: „Rădăcini la jumătate. 30 de ani de imigrație românească în Italia”. Ce prilej mai bun să-mi încep propria documentare decât să mă văd cu autorii lucrării? Și ce loc mai bun decât într-un cartier de periferie, locuit de numeroși români din Roma?
Din Centru până în zona Centocelle, străbătută de uriașele ruine ale unor apeducte antice, sunt 10 stații de metrou, cu schimbare la San Giovanni. Ajung punctual la întâlnire. Jurnalista româncă Miruna Căjvăneanu și cercetătorul italian Antonio Ricci sunt gata să-mi răspundă la întrebări. Bun cunoscător al realităților românești, autor al unor studii care au contribuit la combaterea prejudecăţilor românofobe, Antonio Ricci e omul cel mai potrivit să-mi dea o perspectivă asupra migrației noastre în Italia.
„În 1990, în Italia erau mai puţin de 10.000 de români. Apoi, numărul lor crește continuu. Noi, ca țară, am făcut câteva valuri de «regularizări»: când își dădeau seama guvernanții că sunt prea mulți străini «la negru», unii puteau ieși din «invizibilitate». Trebuia să demonstrezi că erai în Italia de un an, cu o chitanță, cu o factură, și intrai în legalitate: automat, se înmulțea numărul românilor. Toată lumea aștepta să vină o nouă «regularizare»! Astfel apar în statistici, până în 2002, nu mai puțin de 300.000 de români. La sfârșitul lui 2007, numărul se dublează, iar cei peste 600.000 de români devin cea mai numeroasă comunitate străină. O altă dată simbolică e 1 ianuarie 2014: românii trec de 1 milion, nivel care se menţine și azi. Vorbim de o creștere de o sută de ori a numărului de români în puţin peste 20 de ani!”, spune cercetătorul, recitând cifrele din memorie, ca pe o poezie.
2007: „annus horribilis”

Dar mai există un moment-cheie în istoria emigrației românești în Italia: „Anul 2007!”, spun, la unison, Antonio și Miruna. „Totul a început cu o mare sărbătoare. Revelionul 2007 a fost unul de pomină, românii l-au sărbătorit în piețe, la Torino, la Milano, la Roma: celebrau faptul că, prin intrarea României în Uniunea Europeană, aveau dreptul de a sta și de a munci fără îngrădiri în Italia. Imaginează-ți, în noaptea de 31 decembrie 2006 ești încă în ilegalitate, iar peste câteva minute, după miezul nopții, devii un om liber, cu drepturi depline!”. Ca jurnalistă, Miruna a trăit intens acele zile. „Românii din Roma s-au strâns la Columna lui Traian. Eram într-o plimbare în seara aceea și parcă văd și acum: plin de familii de români fericiți, o sărbătoare în toată puterea cuvântului!”, își amintește Antonio.
„Pentru italieni, însă, 1 ianuarie 2007 a fost socotită ziua «invaziei». Mă chemau la televiziunile italiene și mă întrebau ce se va întâmpla. Le spuneam că românii erau deja în Italia. Piața permitea munca străinilor și înainte de 2007: puteai lucra «la negru» sau puteai demonstra că ai bani să te susții autonom. Între 2002 și 2007, a fost o fază de creștere invizibilă. După intrarea în UE, au apărut toți în statistici. Italienii se șochează: e un «boom» de români! Dar ei erau deja în țară de ani buni”, îmi explică Miruna. „În 2007 e și o situație politică excepțională. Sunt schimbări politice în țară, iar noua clasă conducătoare, fără o ideologie clară, depinde de capacitatea de a atrage atenția alegătorilor. Românii intră în jocul politic, devin țapul ispășitor ideal”.
În acest climat, lipsea doar o scânteie. Pe 30 octombrie 2007, Giovanna Reggiani, soția unui amiral italian, e găsită rănită în stare gravă, în apropierea casei sale din Roma. Pe 1 noiembrie 2007, victima moare, iar Romulus Nicolae Mailat, un cetățean român de etnie romă, e arestat sub acuzațiile de jaf și omucidere. În acel moment, opinia publică italiană explodează. „Condamnarea e fără scăpare și îi privește pe toţi românii. Victimă a acestei psihoze mediatice e și Biserica Catolică. Aceasta își face autocritica și declară că regretă faptul că voluntariatul catolic e atât de deschis primirii de străini. E un discurs înveninat împotriva românilor. Sunt probleme în școlile unde sunt copii români, adulții abia dacă au curajul să mai vorbească românește”.
La finele unui an pe care îl începuseră strigându-și libertatea în „piazzettele” Italiei, ca noi cetățeni UE, românii ajung să trăiască cu frica în sân. Timp de 2 ani, opinia publică nu face decât să aștepte ca un român să facă ceva urât, pentru a scoate evenimentul pe prima pagină a ziarelor și pentru a spune că toți românii sunt răi. Apar și episoade de răzbunare: un raid xenofob împotriva unui bar gestionat de români în Roma, o bombă în faţa unui magazin de specialităţi românești la Monterotondo…
ANDA NACIU: elita românească din Italia

Medicul Anda Naciu își amintește foarte bine situația tensionată de după 2007. Are o poveste cu totul aparte: fiică de emigranți, a emigrat și ea în Italia, acum câțiva ani, deși, cu mai bine de un deceniu în urmă nu concepea asta nici în ruptul capului! Anda știa Roma de mică: a copilărit la Constanța, îngrijită de bunica ei, dar vacanțele și le-a făcut tot timpul în Italia, la părinți, care sperau ca, la vârsta facultății, fiica lor să intre la o universitate din Roma. Dar vremea deciziei s-a suprapus exact cu anii cei mai grei ai românilor din Italia. „Mă gândeam să dau la facultate aici, dar chiar atunci s-au întâmplat acele evenimente tragice, promovate agresiv în presa de aici, care îi stigmatiza pe români. Mi-am zis: «Eu nu vreau să vin aici și să fiu arătată cu degetul! Acasă sunt văzută foarte bine, am fost mereu o persoană care și-a văzut de treaba ei, de ce să vin și să suport nedreptatea astea?». N-am mai venit, am rămas acasă, în România”.
Până la urmă, Anda Naciu a urmat Medicina la Constanța și rezidențiatul la București. Acum 7 ani, în timpul rezidențiatului, a fost invitată la Roma pentru un stagiu de 6 luni, prilej, se gândea ea, să petreacă și ceva mai mult timp cu părinții. Dar a fost atât de apreciată, încât a rămas în Italia, cercetător la Universitatea Campus Biomedico. Recent, activitatea ei academică a fost răsplătită și de statul român, care a selectat-o printre finaliștii la titlul de „Studentul român al anului în Europa”, în 2020. Iar teza sa de doctorat, care investighează metode avansate de diagnosticare a bolilor endocrine, a câștigat premiul pentru cea mai bună lucrare de doctorat pe 2021 oferit de prestigioasa revistă internațională „Healthcare”!
„Sunt parte, aici, a unui grup extraordinar de tânăr: foarte deschiși și față de persoanele care vin din afară, și în ceea ce privește colaborarea profesională. Sunt tineri care au fost și ei plecați la alte universități, știu ce înseamnă să fii străin prin alte părți. Nu mi-a fost greu să mă adaptez. Poate îi e mai ușor să se integreze unui englez, unui neamț sau unui francez, dar, oricum, se simte schimbarea față de 2007-2008″. Anda Naciu este unul dintre românii care au schimbat radical, în ultimii ani, imaginea despre emigrația noastră. Cazul ei este ilustrativ pentru cât de mult a crescut prestigiul comunității românești din Italia, din 2007, „annus horibilis”, și până în 2022…
Constantin Șorici: „Constantino, trimite-mi un român vrednic!”

„Sezonul «românofobiei» s-a domolit. Azi, succesul românilor se exprimă nu doar sub forma aprecierii zilnice a angajatorilor, sau în spiritul antreprenorial al celor peste 50.000 de proprietari de afaceri români, ci și în sfera economică, în contribuţia adusă la PIB-ul italian de muncitorii români, care e de cel puţin 2% pe an!”, citesc, așezat la o masă, pe o terasă plină de palmieri de lângă gara centrală, în volumul „Rădăcini la jumătate”.

Constantin Șorici e unul dintre cei 50.000 de antreprenori români din Peninsulă. Mă întâlnesc cu el chiar la gara Termini. Vine de la zeci de kilometri distanță, unde are o lucrare serioasă în construcții. Ca mulți români, Constantin a mâncat și el pâinea amară a emigrantului. S-a încrezut în unii, care i-au promis „marea și sarea”, și s-a trezit dormind sub cerul liber. „3 luni am dormit în parc. Și aveam copiii mici acasă! Mă suna soția: «Cum ești?». «Foarte bine!». Și pe mine mă ploua în cap… Dar în patru luni, aveam lucrări pe cont propriu. De la 40 de euro, am ajuns la 80, apoi la 120 pe zi, pe urmă mi-am deschis firmă”, povestește Constantin.
„Apoi, a venit cazul Mailat. Crima s-a întâmplat fix lângă depozitul de materiale unde mi-am găsit eu primul loc de muncă. Din păcate, în acei ani, odată cu românii muncitori, a venit și scursura societății noastre… Au dat ziarele italienești în noi, de ne-a venit rău! Și pe nedrept: uite, acum nu se mai vorbește de rău de noi. Am ieșit în evidență cu lucruri frumoase. Românul e primul care se aruncă să ajute pe cineva. A fost recent un caz, un tânăr român a salvat o femeie care voia să se sinucidă. Între timp, nu există casă în care să nu fi ajuns o asistentă familială româncă, nu există italian care să nu fi avut un muncitor român. Cunoscându-ne, italienii și-au schimbat părerea despre noi. Îmi spun: «Constantino, trimite-mi un român vrednic». Toată lumea mă caută să le trimit români! Suntem bine văzuți”.

Lucica și căsuța din România

Schimbarea de optică a societății italiene față de imigrantul român are în spate multă trudă și multă suferință. Despre asta rar vei citi în presa italiană. „Nu lipsesc situaţiile de exploatare gravă a forţei de muncă, așa cum este cazul zonei Ragusa, în Sicilia, unde numeroase românce muncesc în sere, «la negru», câte 12 ore, cu salarii de până la 15 euro pe zi, la temperaturi foarte ridicate vara și deosebit de scăzute iarna, într-un mediu contaminat de pesticide și ierbicide, și sunt cazate în locuinţe mizerabile”, spun autorii volumului „Rădăcini la jumătate”. Viață grea duc și „badantele”” din Italia, cum li se spune îngrijitoarelor unor persoane care nu se pot descurca singure. În ultima vreme, cuvântul „badantă” a devenit aproape sinonim cu cel de româncă.
Aflată de 20 de ani la Roma, Lucica Parasca cunoaște foarte bine lumea badantelor. Ca să ne vedem, se trezește cu noaptea în cap ca să ajungă din periferia Romei, unde locuiește, până în centru. Asta a făcut tot timpul de când a venit aici: a fost pe fugă. A lucrat ca badantă o vreme, dar temperamentul ei nu se potrivea pentru așa ceva. A ales să lucreze „la ore”, să gătească, să facă curat și să îngrijească persoane care nu aveau nevoie de ajutor permanent.
Dar, ca să trăiești „la ore”, trebuie să fugi toată ziua de colo-colo, prin uriașa metropolă, ba să-ți găsești ceva de muncă și în weekend, eventual noaptea… „Lucram 3 ore dimineața, 3 după-masa, iar seara, poate, mai prindeam două ore în altă parte. 8 ore pe zi, fără timpul pierdut în trafic. Au fost trei ani în care plecam vinerea de dimineață, cu sandvișuri și cafea în sacoșă, mă întorceam seara la ora 7, îmi pregăteam un nou sandviș, apă, cafea, plecam și lucram sâmbăta de noapte, fugeam de acolo la altă familie, în locul unei «badante», de dimineața de la 8, până seara, la 6. Ajungeam acasă duminică seara, pe la 7 și ceva. Trei ani de zile n-am dormit niciun weekend! Dar eram tânără, aveam 40 de ani, acum am 64. Am venit sănătoasă, și aici mi-am lăsat sănătatea…”.
Îndrăgostită de muzica, de cinematografia și de cultura italiană, Lucica Parasca a visat toată viața să trăiască în Peninsulă. Dar, de venit, a venit de nevoie. Fusese păcălită de un intermediar care îi promisese că o aduce cu acte în Occident. S-a trezit și fără bani, și fără pașaport. A fost nevoită să-și vândă casa, și toată zbaterea ei din anii în care n-a pus capul pe pernă sâmbăta și duminica a fost ca să-și strângă bani să-și ia din nou o casă a ei în România. A trăit de toate ca îngrijitoare la Roma. „Am lucrat la o familie 10 ani și jumătate. Într-o zi, am căzut și mi-am spart cotul, m-am operat și, când am ieșit din spital, cu mâna în gips, a venit doamna și m-a concediat pe loc! Am avut și alte persoane la care am lucrat câte 7 ani, câte 9 ani… Pentru o doamnă, fostă profesoară de italiană și engleză, am lucrat până când a murit. Fiii ei m-au chemat și, de unde îmi mai datorau 700 de euro, mi-au dat 1.500. «Cadou pentru tine, pentru că mama mereu spunea: când intră Lucia în casă, intră soarele!»”.
„M-am chinuit ceva! Și scopul meu, când am venit aici, ca al fiecărui român care pleacă din țară, a fost să-mi plătesc datoriile, să-mi iau o casă, să trimit bani pentru familie. Acum am căsuța mea, oriunde aș fi pe pământul asta, am o căsuță în țara în are m-am născut. Cât am muncit să îmi iau o garsonieră la Reșița! De multe ori, când mă duc acasă, în România, îi pup pereții și zic: «Tu ești căsuța mea, a mea!»”. Am lucruri minunate în ea, dar nu mă pot bucura de ele, că nu stau acolo. Merg pe stradă și nu mai cunosc pe nimeni. Mă simt străină în orașul meu, unde am căsuța mea…”.
„Sindromul Italia”
Lucica Parasca e inima comunității de badante din Roma. Se implică în organizarea de evenimente, de petreceri și de excursii pentru îngrijitoarele românce, încearcă să facă tot ce poate ca să le țină departe de depresia care le pândește pe cele care stau închise în case, 24 din 24 de ore. Fenomenul e deja studiat de specialiști și se numește „Sindromul Italia”: în 2019, 5% dintre femeile internate cu forme severe de depresie la Institutul de Psihiatrie Socola de la Iași fuseseră badante! „Din păcate, multe dintre româncele noastre muncesc foarte mult și nu se ocupă de ele. Le spun mereu să se preocupe de sănătatea lor, pentru că de ele depind și cei de acasă, cărora le trimit bani. Iar când, la un loc de muncă, sunt folosite ca niște sclave, să-și ceară drepturile cu fruntea sus. Mii de oameni bolnavi și bătrâni depind de strădania lor”.
Legea le garantează badantelor să aibă liber joia după-amiaza și duminica, plus câte două ore de odihnă în restul zilelor. Dar realitatea nu respectă legea. „Am lucrat ca înlocuitoare de badantă, câte trei luni, câte o lună. Știu ce înseamnă! Te privează de ziua liberă și îți zic că te plătesc, dar îți dau mai puțin. Sau îți iau cele două ore libere, care sunt dreptul tău să te odihnești”.
Chipul vesel al Lucicăi se înnegurează. „Sindromul Italia” a lovit, nu de mult, chiar în familia sa! „Sora mea era badantă la Udine. S-a atașat așa de tare de băbuța la care a lucrat, că nici măcar un concediu nu și-a luat, în patru ani jumate! Și, la urmă, a cedat și și-a pus capăt zilelor chiar acolo, în blocul în care lucra… Vorbeam zi de zi cu ea, în ultimul timp vorbeam și câte 3-4 ore. Stătea așa, la telefon, pur și simplu simțea nevoia să știe că sunt acolo, că are pe cineva. De multe ori, nici măcar în ziua liberă nu ieșea. «Cu cine s-o las pe băbuța mea?»”…
Visul italian

Cu optimismul ei molipsitor, Lucica încearcă să meargă mai departe și le ajută pe femeile din comunitate să-și trăiască, ca și ea, visul italian. „Îmi place să spun o vorbă bună celui necăjit, să ajut cu un loc de muncă, să glumesc, să merg în excursii. Sâmbăta și duminica ieșim în jurul Romei. Te duci la bar, ți se vorbește românește. Te duci la restaurant sau în magazin, ți se vorbește românește. Sunt foarte mulți români care și-au adus familia aici, s-au integrat total și duc o viață foarte frumoasă. Trebuie să te deschizi și să iei ce este frumos din viață, nu cum a făcut surioara mea. Dacă ar fi să mă iau după bolile mele, ar trebui să stau numai la pat”.
Trecute de 60 de ani, Lucica și îngrijitoarele românce din generația ei se vor pensiona în curând. Unde mai găsești o nouă generație atât de dedicată, care să le înlocuiască? Deja e criză de badante românce în Italia – tinerele de 30-40 de ani nu mai vor să fie badante. La fel, e criză de muncitori români în construcții. Statul italian a atras o mulțime de fonduri europene, pentru a-și renova clădirile de patrimoniu, și e cerere uriașă de forță de muncă, numeroșilor patroni români din domeniul construcțiilor le merge excelent în perioada aceasta. Numai că muncitori români sunt tot mai puțini: unii au mers spre Germania sau Anglia, alții s-au întors în România, unde s-a construit enorm în ultimii ani. În condițiile în care, oricum, România are un deficit tot mai îngrijorător pe piața forței de muncă, Italia se anunță un concurent cât se poate de serios în următorii ani. „Nu o să îți spună asta niciun politician de aici, dar Italia nu-și permite să piardă nici măcar un muncitor român!”. Cuvintele lui Antonio Ricci sunt cel mai frumos compliment pentru dedicarea emigranților români din Italia!
E deja seară când terminăm de povestit. Pornim spre stația de metrou prin cartierul Centocelle. Case mari, frumoase, cu două trei etaje, mai ceva ca vilele de Pipera, sunt locurile în care au apartamente românii noștri. Din loc în loc, la magazinele de la parterul blocurilor, se aude vorbindu-se românește. Veniți de la muncă, românii se strâng în fața magazinelor, ciocnesc o bere, schimbă două vorbe și merg spre case. La un colț de stradă, ne iese în cale Elena. O româncă frumoasă, la 40 de ani, plină de viață. „Lucrează la cel mai căutat bar din zonă, singură îl ține, cu farmecul și cu priceperea ei”, îmi spune Mirela. Elena se grăbește, stă cu noi atâta cât să ne împărtășească marea ei bucurie: tocmai și-a cumpărat, după ani de muncă grea, un apartament, chiar aici, în cartier. Visul i s-a împlinit!
Vedere peste Colosseum

Ultimul drum înainte de aeroport îl fac în inima Romei, lângă Colosseum. Cea mai vestită pizzerie din zona 0 a capitalei Italiei, „La Prezzemollina”, e proprietatea unei românce energice din Baia Mare, Monica Todor. În timp ce eu vorbesc cu Monica în fața localului, plin de turiști de toate națiile, fiicele ei, absolvente de facultate la Cluj, se ocupă de tot ce mișcă în pizzerie. Monica le privește cu mândrie. Le-a lăsat afacerea pe mână, ca să se poată ocupa de alte investiții și de facultatea pe care o urmează, la distanță, la Cluj.

Monica Todor e un caz atipic de emigrant român. Avea propria-i afacere în imobiliare în țară și îi mergea bine, dar, când a primit o ofertă în domeniul său de specialitate, de la o firmă din Roma – care avea nevoie de cineva care să stăpânească germana – s-a mutat în Italia. Spre deosebire de cei mai mulți dintre români, care vin să lucreze munci sub nivelul lor de pregătire, Monica face la Roma fix ce se pricepe și ce-i place. E un antreprenor de mare succes, încă unul dintre cei care au schimbat în bine imaginea despre românii din Italia.
În locul interviului programat, Monica Todor mă invită să îmi facă, în ora rămasă până la plecare, un tur „neturistic” al împrejurimilor Colosseumului. Monica e îndrăgostită de Roma, fetele ei la fel. „Ce-ți poți dori mai mult decât să mergi în drum spre serviciu prin locurile astea încărcate de istorie?”.
*
Privesc peste ruinele Romei, înspre Columna lui Traian, locul de întâlnire al românilor la marile sărbători, locul în care, în 2007, emigranții români ilegali din Italia au sărbătorit prima zi a noii lor vieți. Mă uit la minunea durată în piatră sculptorii lui Apolodor și nu pot să nu mă gândesc la fabuloasa ironie a istoriei: urmașii dacilor colonizați de romani au ajuns să cucerească ei, după 2.000 de ani, eterna și fascinanta Romă! Nu cu armele, ci cu munca, cu suferința și, până la urmă, cu optimismul lor debordant.
Corespondență din Roma, Italia