Pelerin prin satele românești

– Costion Nicolescu este un caz aparte între etnologii români. Îndră­gostit încă din copilărie de satul românesc, el nu s-a mulțumit să îl studieze doar cu acribia savantului, ci l-a străbătut la pas, într-un veri­tabil pelerinaj, din care nu se oprește nici azi. A mers pe jos sute de kilometri, și-a umplut ochii și sufletul de frumusețea caselor țărănești, la poarta cărora a bătut, nu o dată, pentru a cere găzduire. Martor nemij­locit al vieții sătenilor, a ajuns să-i cunoască, să-i iubească și să-i pre­țuiască, nu doar pentru smerenia traiului lor, ci și pentru profunda lor viață creștină, rânduită de credința în Dumnezeu –

Poveștile mătușii Ana

– Domnule Costion Nicolescu, cum de ați deve­nit pentru toată viața pelerin la ţăranul român?

– E frumos spus pelerin. Primele mele contacte au fost când eram copil – mergeam şi făceam va­canţe, mai mici sau mai mari, ȋn satul bunicilor mei, Poiana Sibiu­lui, unul dintre cele mai făloase, să zic aşa, din Mărginimea Sibiului. Ei nu mai trăiau în sat, ple­caseră la Cluj, dar în casa părintească a bunicii locuia sora ei geamănă, „doamna Ană”, cum îi spunea tot satul. Mătuşa mea avea darul de a povesti, de a povesti satul, de a povesti casa, de a povesti familia. Era un abur de poveste, ȋn jurul unor lucruri reale. Casa bunicii era foarte veche,    pe bârnă scria 1856, deci avea o sută de ani. Era o casă foarte frumoasă, bine făcută din toate punc­tele de vedere, o casă cu mobilier ţărănesc vechi, cu tot felul de ţesă­turi, cănceie atârnate, cu ferestre frumoase şi mici. Casa nu avea lu­mină electrică, era păs­trată ca ȋn vechime. Totul era pentru mine misterios, locuit, cum­va, de duhul celor de dinainte, avea un aer extra­ordinar! Pe urmă, satul avea şi el o nobleţe, era plin de taină. Ulițele lui aveau nişte nume care pe mine mă fascinau, foarte poetice ȋntr-un fel: „Pe vale”, „Pe deal”, „Pe sub arini”… Era și este și acum un sat cu oameni cu stare şi, aşa cum sunt oamenii cu stare, poate ceva mai reci ca fire. Nici credința lor nu era așa de vocală și de vizibilă, dar era o credință neclintită – la vremea uniaţiei, de exemplu, satul a dat martiri; câteva femei, ȋmpreună cu preoteasa, au fost silite să intre într-o apă şi ținute până au ȋngheţat, sunt fapte consemnate. Așa că în Poiana Sibiului, duminica, nu puteai să nu te duci la biserică, asta era de neconceput. Toată lumea venea la liturghie ȋmbrăcată frumos, fiecare avea cămăşile lui de sărbătoare, şi bărbaţii, şi femeile, portul lor alb-negru, foarte distins, portul din Măr­ginime. După biserică urma o plimbare, oamenii mergeau dintr-un capăt ȋn altul al pieţei din centru, se ȋntâlneau, vorbeau, apoi se încingea hora. Ăsta a fost primul meu contact apropiat cu satul românesc și cu oamenii lui. Totul pentru mine, copil trăit ȋn Bucureşti, a fost fascinant, pentru că totul mirosea și se auzea altfel: greierii, orătăniile, câinii, lemnul și vântul. Asta mi s-a imprimat şi m-a fascinat şi m-a bucurat de mic, sentimentul că satul era învelit într-un fel de taină care se întindea peste tot. Din copilărie, așadar, m-am ȋndrăgostit de sat, la modul cel mai firesc. Nu am făcut o pasiune exterioară, ȋl simţeam ȋn interior, era al meu, fără să fac mari declaraţii mie ȋnsumi sau altora. Îl simţeam, ȋi sim­ţeam structura, mă bucuram de ea.

Din Apuseni până în Maramureș

– Nu v-ați despărțit de sat nici la anii matu­rității, când călătoriile dvs. erau dublate de intere­sul etnologului…

– Totul a început în perioada studenţiei, îm­preună cu un coleg de care eram mai apropiat şi cu care am mers să vedem satele marilor poeţi. A fost o experiență extraordinară pentru mine. Ca tânăr, intram ȋntr-o lume cu adevărat fabuloasă. Pe urmă m-am căsătorit și am început să merg prin sate cu soția mea. La început, am mers prin cele de sub munte, apoi prin sa­tele de la care ȋncepe muntele, dincolo de care nu mai sunt aşezări şi locuitori, pentru că ele păs­trează cel mai bine duhul, pentru că sunt mai departe de cen­trele urbane şi de toţi factorii de dezinte­grare care vin prin industrie. Așa am fost ȋn satele din ju­rul Apusenilor, am ajuns şi ȋn Mara­mu­reş. Aveam un iti­nerariu şi ştiam că ajun­gem undeva, dar nu ştiam unde o să dormim, habar nu aveam. Nu exis­ta, însă, să nu găseşti o gazdă; de cele mai multe ori, primeai repede şi generos un loc în care să îți petreci noaptea. Poate cel mai bine te pri­meau oamenii săraci, de multe ori. Uneori, era câte o bătrânică, alteori câte o fa­milie. Te primeau, te omeneau, şi puteai să intri ȋntr-un contact mai apro­piat cu omul. După ce am avut copii, am ȋnceput să mergem la părinţi de-ai mai­cilor de la Mânăstirea Râmeț, unde stăteam o săp­­tămână, două, trei, so­ţia mea stătea şi câte o lună, vara. De exemplu, am fost la părinţii unei maici care era din Şugag. Ei aveau nişte sălaşuri sus pe munte, unde ţineau vara vitele. Eram complet izo­lați acolo, pierduți, nici urmă de radio, nimic, ȋn unele locuri nici curent nu prea era. Erau nişte trăiri extraordinare: tu şi cerul şi pământul. Îmi aduc amin­te de mama maicii Teofana, Dumnezeu să o ierte, că a murit. Mama ei era foarte credincioasă, mergea cu vacile pe un plai şi avea tot timpul cartea de rugăciuni la ea. Tot timpul se ruga pentru fata ei, pentru lumea toată. Oamenii ăştia te smeresc, parcă au un contact direct cu Dumnezeu, iar pe tine te ȋncon­joară cu o căldură şi cu o dăruire totală, de mul­te ori fiind săraci; ei stăteau ȋntr-o cameră şi ţi-o dădeau ţie pe a doua şi tot ce aveau mai bun ȋţi puneau pe masă.   

După aceste popasuri, au urmat pelerinajele mele care au avut în centrul lor bisericile, bisericile vechi. Satele noastre au destule biserici păstrate bine. De îndată ce intri în ele, te izbește o mireasmă anume, mai ales la cele de lemn – au ceva, nu sunt ca biserica de la colţul străzii din oraș, care poate să fie capodoperă în felul ei. La sat, biserica e ceva care ţine de o viaţă primară, mai primitivă, poate, dar care e foarte suculentă, foar­te plină, şi unde eşti mai aproape, cumva, de Dumnezeu, deoarece convorbirea cu El e mai sim­plă, mai puţin sofisticată.

„Mersul la pas este o inițiere”

– Contează fap­tul că pelerinajele dvs. prin sate au fost făcute pe jos, la pas?

– Noi mergeam aproape numai pe jos, mergeam ȋntr-o zi 20-25 km. Mai luam şi cursele, când erau distanţe mari, dar bătutul drumului cu pasul ȋţi dă alt sentiment decât bătutul cu maşina, clar de tot. Mersul cu pasul e important, pentru că ȋn fuga maşinii, te duci numai la obiectivele mari. Aşa, pe jos, dai peste o casă părăsită, dai peste o fântână, dai peste nu ştiu ce umbră de pom – ca ȋn poveşti. E o iniţiere ȋn tine ȋnsuţi. E o duioşie a naturii şi a universului pentru tine călătoria la sat şi ȋntâlneşti oameni. Câteodată, ajunge o clipă, un ceas, ca să stai şi să simţi ceva, sau dacă stai la poveşti o seară. E nevoie de călătorie la pas, pentru că orice călătorie are ceva iniţiatic, adică afli ceva profund, ȋncepi să te cunoşti pe tine mai bine, te regăseşti ȋn nişte sensibilităţi pe care, altfel, nu ţi le alimentează nimeni, găseşti nişte bucurii. Îi descoperi nu numai pe ei, pe țărani, ci și lumea lor, pe care ți-o desco­peră drumul în sine. E satul ăla ȋntr-o parte, celălalt ȋntr-o parte, mai ȋntâlneşti unul pe drum… E o lume pe care o simţi atât în sat, cât și între sate, ȋn zonele care le ȋnconjoară. E acolo un duh care ţine de satul respectiv. Chiar dacă peste tot sunt grădini cu livezi, sunt imaşuri, fiecare sat are o amprentă pe care un­deva o simţi; cum se ȋntinde privirea, cum se ȋntin­de cerul… Aici Blaga avea dreptate cu unduirea deal-vale, deal-vale, unduirea şi parcurgerea ei, care te pune ȋntr-un ritm şi într-un fel de poem al locului, pe care ȋl simţi şi care pe urmă se naşte ȋn tine. E ȋn tine o bucurie şi o unduire pe care nu le simţi la oraş. Plecând eu de aici, de acasă, de la mine, până la Universitate, nu am cum să o simt. Acolo, între sate, orice kilometru parcurs la pas are o altă ȋncăr­cătură decât orice kilometru pe care ȋl parcurg eu aici, în București. Acolo, fiecare punte, fiecare co­pac singuratic spune ceva… E o lume care a generat o cultură, care a dat nişte oameni pe care, dacă ȋi cunoşti la „firul ierbii”, cum se zice, sunt admira­bili. Nu prin fapte măreţe şi cuvinte extraordinare, ci printr-un fel de existenţă simplă, directă, gene­roasă şi frumoasă, ȋn ultimă instanţă. Nu e ceva idilic, e ceva care ţine de firea omului şi de felul cum e construit: să aibă contact cu cosmosul, mai simplu, mai direct, mai liniştit, şi e clar că satul ȋţi oferă lucrul ăsta. Ar fi bine pentru oricine să facă aceste drumuri, dar foarte apropiat, foarte simplu – nu ştiu dacă mai e posibil.

Odaia cu icoane

– Vă mai aduceți aminte prima întâl­nire cu credința țăranilor noștri?

– S-a petrecut în copilărie, cu mult timp înainte să iau satele la pas, cu mult înainte ca eu să fiu conștient de biserică și de Hristos. S-a întâmplat la mătușa mea Ana, din Poiana Sibiului, în camera „ai mare”, în care nu se intra decât la momente impor­tante.    Odaia aceasta era în casă ceea ce este altarul în biserică.    Acolo erau, în afară de atâtea minunate obiecte țărănești – pă­turi, țesături, ceramică, erau multe icoane. Camera era plină de icoane. Erau atât de multe, încât aveam senzația unui spațiu sacru. Și, fapt important, simțeam sacrali­tatea camerei, nu numai datorită icoanelor, ci și datorită celorlalte obiecte, care erau impregnate de spiritualitate și-mi dădeau un fior, îmi vorbeau despre o realitate care depășea mult frumusețea unei odăi plină de artefacte lucrate și așezate cu gust. Aceasta a fost prima întâlnire cu credința țăranului român. Prima întâlnire cu tradițiile creștine a fost tot la Poiana Sibiului. Am văzut atunci pregătirile pentru o înmormântare, lumea care priveghea, foiala aceea extra­ordinară, murmurul, ca și înainte de nuntă, toate izvorâte din credința fermă că există o altă viață după cea de aici, iar cel care pleacă trebuie petrecut așa cum petreci un om care pleacă peste mări și țări și de care o să îți fie dor. Dor și jale, dar jalea aceasta era cumva domolită, tempe­rată, de această pregătire, prin care credința lor se împros­păta.   

– În literatura română se vorbește, adesea, despre chipul țăranului „rupt din icoană”. O simplă metaforă?

– Pe mine, chipurile țăranilor m-au tulburat și m-au mișcat nespus. Au chipuri altfel lucrate decât ale noastre, ale orășenilor. Chipurilor lor sunt lucrate prin legătura lor interioară cu bise­rica și natura, sunt spiritualizate. Dacă te uiți la o țărancă bătrână, vei vedea pe chipul ei o lucrare a Duhului lui Dumnezeu. Apoi, am fost impresionat că, în orice casă, ei aveau ori Scriptura, ori măcar o carte de rugăciuni pusă la grindă, sus, și aproape că nu am văzut casă ȋn care să nu fie busuioc, dar busuioc din cel păstrat de la cine ştie ce sărbătoare. Îi vedeam citind seara, cât puteau şi ei, ca într-un fel de recuperare a ostenelii zilnice, care uneori ține loc de rugăciune sau o însoțește. Și-aș fi zis că fe­mei­le erau cele mai evlavioase şi mai apropiate de cele sfinte. Văzându-i, am simțit și eu un îndemn să nu fiu formal, să fiu atent atunci când mă apropii de un text sfânt. De altfel, țăranii, toți, au un senti­ment de profund respect pentru carte, pentru orice carte, fie ea și o broșurică. Au un suflet de copil, care se apropie de text cu evlavie. Poate că de aceea, și închinările, şi Dumnezeu erau tot timpul pe buzele lor. În Maramureş    salutul oamenilor pe stradă este: „Lăudăm pe Iisus”, cu răspunsul – „În veci, amin!”. Poate e de sorginte catolică, dar nu are nimic, e slujit şi folosit bine. Îmi mai aduc aminte de un țăran formidabil, nea Gore, din Gorj, care făcea cruci de așezat spre pomenire. Nu e vorba de crucea de mormânt, ci de crucile care se așează în Oltenia, la 40 de zile, la o răspântie de drum, lângă o fântână, iar apoi într-un pom. Nea Gore avea o adevărată teologie a ceea ce făcea. Îmi spunea: „întotdeauna când lucrez la lemnul sfintelor cruci sau la pictatul lor, le dau după cugetul meu o mare însemnătate și prețuire din punctul de vedere al credinței în Dumnezeu. Mai ales pentru faptul că toată lumea știe că Sfânta Cruce a devenit semnul sacru pentru noi pământenii, de când pe lemnul ei a fost răstignit și martirizat mult nevinovatul nostru Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos.” E ca un text desprins dintr-o carte a bisericii, inspirată de Dumnezeu. Și-aș mai vrea să o aduc aici spre pome­nire și pe o bătrână, Maria Albu, care mi-a spus senin, când am întâlnit-o, că ea vrea să își dea toate cele cinci hectare de teren pe care le are, pentru a fi ridicat un schit. Când o vedeai… o femeie apropiată de rugăciune, era ceva extraordinar. Să îți dăruiești totul, toată averea ta, doar ca pe pământul tău să se ridice o casă lui Dumnezeu. Și ce m-a impresionat a fost faptul că lucrul acesta era făcut de ea cu o naturalețe extraordinară, fără conștiința că ea va deveni ctitor de lăcașe sfinte. Știm și noi, din viața noastră, când ai o mare iubire, jertfa vine firesc, nici nu ești conștient de ea, nu o faci cu durere, ci cu o mare bucurie, chiar simți nevoia de a te jertfi.   

– În urma călătoriilor dvs., care credeți că ar fi miezul existenței ţăranului român?

– Cred că o deschidere spre străin. Țăranii mei nu aveau nicio reţinere, erau de o generozitate ex­traordinară. Îmi aduc aminte de un episod. Am mers cu părintele Ilie Moldovan, Dumnezeu să ȋl odih­nească, un minunat părinte, la universitatea de vară pe care el o crease la Jacul Românesc, un sat româ­nesc foarte frumos, dar care se pustiise. Doar vreo şase-şapte familii mai trăiau permanent ȋn Jacul Românesc, din câteva sute, câte fuseseră ȋnainte. Se mai vedeau vechiul magazin, biserica, unde părin­tele mai venea vara şi slujea câte o săptămână-două – vechea şcoală, cimitirul plin de ierburi ȋnalte şi cruci pierdute printre ele. Toate erau vechi. Se pustiise din timpul comu­nismului, iar pe urmă, nu s-a mai populat. Când am ajuns eu, era o problemă cu cazarea, nu erau pregătiţi. Şi cum aştep­tau toţi să se rezolve, eu am luat-o prin sat, care nu era mare, şi am ajuns la nişte oameni care stăteau la poartă de vorbă, şi le-am spus: „Nu aveţi undeva un loc unde să stea şi părintele?”. Şi o bătrânică a zis: „Ba da, la mine”. L-am luat pe pă­rin­tele şi ne-am dus la bătrânica aceea. Avea o casă foarte curată, frumoasă, o casă ridicată ȋntre două ape, era ceva ca ȋn poveşti, am stat acolo vreo trei-patru zile, nu mai ţin minte, şi am plecat ȋntr-o dimineaţă. La plecare, i-am lăsat nişte bani, nu mai ştiu cât. Nu ştiu ce a uitat părintele de a trebuit să mă ȋntorc eu, şi am găsit-o pe bătrânică stând cu banii ȋn mână, complet tulburată şi lăcrimând. S-a bucurat când m-a văzut şi a zis: „Luaţi-i ȋnapoi!”. Şi eu, ca să scap, i-am spus: „Părintele vi i-a lăsat!”. Mi-a spus printre lacrimi: „Nu-nu…”. Avea o carte de rugăciuni, era singură-singură şi ţinea o casă curată ca un bec, cum se zice. Iar ca ea erau mulţi țărani, care nici nu voiau să audă de bani când plecai, ba ȋţi mai făceau şi traista plină cu tot felul de bucate, ca să ai pe drum.

– Domnule Costion Nicolescu, la fi­nal, aș vrea să vă întreb, cum v-a îmbo­gățit sufletește această întâlnire cu cre­dința țăranilor noștri?

– E foarte mângâietor să întâlnești un om care prin simplitatea credinței e mai pur decât tine, o simplitate asemenea ce­lei a copiilor. O curăție care ți se impune, te sensibilizează, te face mai atent, mai gingaș. Văzându-l și simțindu-l pe el, se înmoaie și în tine ceva, iar în legătura ta cu Dumnezeu, devii și tu puțin mai curat. Iar asta nu vine prin cuget, ci printr-un fel de molipsire, cumva ți se limpezește și viziunea, care este tulburată de prea multe întrebări și de prea multă gândire, uneori chiar și de îndoieli. Aveam, când i-am întâlnit pe țăranii noștri, și școală și cunoștințe și cărți citite, mult mai multe cunoștințe decât aveau ei, dar, la pachet, aveam și mai multe îndoieli și viclenii, o structură mult mai complicată. Această întâlnire cu ei a însemnat pentru mine o limpezire binefăcătoare, m-a scuturat de zgură.