Aurul și domnul viceprimar

– Domnul Marius Irimia este viceprimarul orașului Piatra Neamț, dar de data aceasta ne-a vorbit în calitate de… căutător de comori. O pasiune mai puțin obișnuită și care l-a condus spre descoperirea a nu mai puțin de opt tezaure importante, astăzi aflate în muzeele României –

MARIUS IRIMIA, viceprimarul orașului Piatra Neamț

„Visul meu a fost să găsesc o ulcică plină cu bani”

– Sună puțin ciudat ca un domn cu funcție înal­tă la primărie să fie, totodată, și căutător de co­mori. Cum a început cariera dvs. de detectorist?

– A început cu o întâmplare pe care puțini o cred, dar e cât se poate de reală: efectiv, eu am presimțit descoperirea unui tezaur! Eram în apropierea satului Hârtop, din Neamț, unde fusesem cu detectorul pe-un câmp, până pe la amiază.    Era prin februarie, sfâr­șit de iarnă, abia se dezgheța arătura. După o jumate de zi de umblat, bocancii erau foarte grei, apa­ratul de detecție, plin de pământ…    M-a luat așa, o moleșeală, o toropeală, și-am zis gata, închei ziua, mă duc acasă. Am plecat spre mașină și la un mo­ment dat am trecut pe lângă un deal cam teșit la vârf. Trecusem pe lângă el de multe ori, dar atunci, efec­tiv, am auzit o voce interioară, care mi-a zis: „Vezi că aici trebuie să fie ceva!”. Deodată, parcă m-am înviorat. Brusc, totul îmi părea optimist, deși, toc­mai ce căzusem într-un pârâu și m-am udat la un picior. Dar n-am dat înapoi, și-am început să urc delușorul ăla. Ieșise soarele din nori, începuse să se încăl­zească, parcă totul era mai bine. Eram foarte sigur că acolo voi găsi un tezaur, de parcă l-aș fi în­gropat eu, de parcă m-aș fi dus să iau ceva ce pusesem acolo de mult. În câteva minu­te, am găsit o monedă. Era ver­de la supra­față.    În mo­men­tul în care găsești o monedă de argint, cu foarte mult oxid de cupru în­verzit, e clar că n-a stat singură în pă­mânt. Monedele stau lipite între ele și, nefiind oxigen, oxidul de cupru se înverzește. Dar deși moneda înverzită îmi confirma că aco­lo trebuie să fie un tezaur, am zis să nu mă bucur prea repede. Dar la un metru distanță, am mai găsit o monedă. „Băi”, mi-am zis, ” clar că e un tezaur aici!”.    Mi-am aprins o țigară. Mă luase o emoție, nu mai știam ce e cu mine. Am început să sap. Am băgat hârlețul și am auzit cum s-a lovit de monede. Găsisem o comoară! Erau multe monede, le luam cu pumnul și le pu­neam în buzunar. După ce le-am scos pe toate, m-am liniștit. E un sentiment unic, la final. Niciodată nu le număr pe teren, când ajung acasă, văd ce și cum. Acasă am numărat: 167 de dinari imperiali!

– Cum v-ați descoperit pasiunea pentru co­mori? Mulți oameni își doresc să gă­sească o co­moară, dar cum devine acest lucru o pasiune?

– Pasiunea e mai veche, din copilărie, încă de pe atunci visam să caut și să găsesc comori. Știți cum e – unii sunt cu pescuitul, alții cu șahul sau cu ci­clismul. Eu, de mic copil, când mergeam cu bunicul la câmp, găseam ceramică, tot felul de cioburi împrăștiate prin arătură. Eu sunt de la Bor­lești, satul Ruseni, județul Neamț, acolo am copilă­rit. Și se întâmpla să găsesc cioburi despre care oa­menii îmi spuneau că sunt vechi, dar ei nu știau să îmi explice că-s romane, că-s de Cucuteni, că-s din Epoca de bronz… De fiecare dată când bunicul ara mai adânc, sau când mergeam la prășit, găseam cioburi noi. Și vă dați seama, copil fiind, îți pui întrebări, la care maturi­zându-te, începi să cauți răspuns: ce se întâmplă? Cine a făcut acele oale? Cum sunt acele vase de Cucuteni? Așa am ajuns să îmi placă istoria. Dar nu istoria, ca materie la școală, ci ca o curiozitate față de lumea din jurul meu, față de ce au gândit și cum au trăit oamenii înainte. Eu am mai multe pasiuni, dar asta e pasiunea mea nobilă, pentru că implică foarte multă cercetare, lecturi, analiză, cunoștințe din mai multe științe. Nu e deloc așa, „la noroc”,    cum zic unii. Ai noroc o dată, de două ori, dar fără studiu, fără să știi ce găsești, nu merge. Am citit toată biblioteca muzeului din oraș, prietenii îmi fac cadou cărți de arheologie și de istorie, îmi cumpăr cărți și de la anticariat, unele în ediții limitate. Trebuie să studiezi și să crezi cu adevărat că vei descoperi ceva important! În felul ăsta, devii o unealtă a destinului, și chiar ți se în­tâmplă să descoperi ceva. Visul meu a fost să găsesc o ulcică plină cu bani, dar să fie intactă, așa cum a lăsat-o cel ce a ascuns-o. Niciodată nu mi-am dorit să gă­sesc aur. Dar găsirea unui tezaur intact e ca și cum ți l-ar înmâna cineva de acum 2000 de ani, ți-l înmânează direct ție, peste timp. Adică, cineva a pus acel vas de tezaurizare în pământ, iar tu l-ai scos, ca și cum 2000 de ani au trecut într-o clipă.

Hărți vechi și planuri desecretizate

– Cum este istoria pe care ați descoperit-o cău­tând comori? Altfel decât cea care se învață la școală? 

– Nu, nu este ca istoria de la școală, unde din păcate se merge pe ideea de a învăța date, ani, bătălii și numărul sol­daților. Istoria e o poveste. Ea tot tim­pul se scrie, se rescrie uneori;    trebuie predată ca o po­veste, ast­fel și copiii o pot de­prinde mult mai ușor. Eu nu am fost bun la isto­ria pre­dată în școa­lă. Nu știu date istorice și ani exacți de dom­nie, știu însă cum erau oame­nii, cum trăiau și ce obiceiuri aveau. Când caut comori cu detectorul meu de metale, foarte mult încerc să-mi imaginez sau să mă transpun în epoci diferite – cum arătau oamenii, cum erau locurile, cum arăta terenul ăsta acum 2000 de ani, 3000 de ani, 5000 de ani? Pe dealul ăsta era pădure sau nu? Aveau oamenii sursă necesară pentru hrană, pentru apă? Sunt multe aspecte pe care le-am învățat singur din analizele pe care le-am făcut pe teren. Eu am lucrat foarte mult cu hărți vechi, cu planurile arma­tei care au fost secretizate și apoi s-au desecretizat și îmi e foarte simplu să îmi dau seama de pe o hartă dacă în zona respectivă ar fi fost sau nu ar fi fost posibilă o așezare. Privind la un deal, eu îmi dau seama dacă pe dealul ăla a putut fi sau nu o așezare fortificată, dacă există o urmă a unui fost șanț de apărare. Uneori, se întâmplă să gă­sești ceva de valoare istorică, nu neapărat cu valoare mare economică. Găsești o fibulă, o monedă, găsești un inel, un topor, o uneal­tă. Pentru acel obiect e foarte frumoasă po­vestea care stă în spatele lui – cum a fost făcut, de cine a fost făcut, de ce, la ce a aju­tat, cum era folosit? Tot timpul îți pui în­tre­bări, sau cel puțin așa e felul meu – îmi pun întrebări, și asta îmi dezvăluie altă istorie decât cea din manuale.

Cometa Halley și ceramica de la Cucuteni

– Ați cercetat mult zona județului Neamț. Știm că a fost o zonă a daci­lor liberi, o zonă plină de istorie. Sunt lucruri care încă așteaptă să fie descoperite?

– O, da, cu siguranță! Părerea mea este că nici cetatea Petrodava nu a fost descoperită, în sensul că eu nu cred că este o singură cetate, ci un ansamblu de cetăți, așa cum erau și an­samblurile de cetăți din Sarmizegetusa, mai ales că aici au fost descoperite altare dacice, deci era tot o zonă religioasă. Așa cum probabil sunt și cetățile dacice din zona de secuime. Zona Neamț are o con­tinuitate de locuire din paleo­litic, de acum 25.000 de ani până în prezent. S-a găsit chiar aici, lângă Piatra Neamț, acea statuetă Venus, veche de 17.000 de ani. Încă din Cucuteni, chiar și înainte, aici era un centru cultural, o lume plină de    culoare, plină de artă, era o lume mult mai plină de iubire ca cea de azi. Aveau destul pământ, erau destule resurse, oamenii erau puțini și încă nu apăruseră popoarele cotropitoare, migratoare. Așa că ei aveau condiții ideale să ducă o viață care să se dezvolte și pe alte planuri, nu doar material. Arta și astronomia cred că erau preocupări importante pentru ei. Eu sunt sigur că studiau foarte mult cerul, și au început să observe unele schimbări. Gândiți-vă că în perioada Cucuteni, oamenii au inventat roata. Deși noi îi privim acum ca pe niște oameni pri­mitivi, eu sunt sigur că nu erau așa, dimpotrivă. Cu siguranță ei știau de steaua Polară, care chiar dacă nu este steaua actuală, era acea stea Vega, care o dată la 12 mii de ani redevine steaua Polară, sau steaua Nordului. Ei au observat chestiile astea, cu siguranță. Inclusiv acele desene de la Cucuteni, de pe vase – nouă ne-a mai rămas doar ceramica, dar gândiți-vă cam cum arăta totul în jur, de la cum arătau casele – cel mai probabil pictate, cum arătau uneltele – împodobite. O altă legătură pe care am făcut-o eu (nu există de­monstrații), este între schim­barea caselor cucute­nienilor, undeva, la o perioadă de 60 – 80 de ani (pur și simplu le dădeau foc celor vechi și constru­iau altele) – și trecerea periodică a cometei Halley, o dată la 75 de ani. Noi încă n-am ajuns să deslușim sau să descifrăm picturile de pe vasele cucuteniene, doar ne dăm cu părerea, n-avem cum să știm care este adevărul și ce au vrut ei să ne transmită prin acele desene.

– Ați amintit despre cetățile dacice din secuime. Nu sunt deloc cercetate. Credeți că e o problemă legată de minoritatea maghiară?

– Nu știu să vă răspund la această întrebare. Să vă explice mai-marii arheologiei și ai culturii din România de ce nu ne cunoaștem rădăcinile din acea parte de țară. De ce nu scoate ni­meni niciun cuvânt. Din ce am citit și am văzut eu, colindând la picior, pare că în urmă cu 2000 de ani, actuala zonă Har­ghita și Covasna era al doilea loc, după Sarmize­getusa, ca și concentrare de așezări dacice. Dacă s-ar face cercetări arheologice acolo, istoria ar putea fi rescrisă. Acum, nu neapărat orice sit arheologic este și o cetate, dar la cum arată terenul, eu zic că era o zonă foarte accesibilă și foarte primitoare pentru con­dițiile care erau atunci. Și gândiți-vă că acolo, în acea depresiune așa de largă, erau condițiile de agricultură foar­te bune. Poate nu sunt sute de cetăți, dar cu sigu­ranță sunt zeci de cetăți dacice în zona Harghita-Covasna, pe culoa­rul Mureșului, și ele ar trebui urgent cercetate! Oricum, dacă ar fi să vedem partea lu­minoasă a lucrurilor în toată această negură, vă pot spune cu toată convingerea că arheologia ro­mânească este încă la început, abia de acum încolo se vor descoperi lucruri fru­moase în arheologie, încă suntem în primii ani de viață, în faza de scutece.

Oala cu bani de la Gârcina

– Dintre tezaurele pe care le-ați descoperit până acum, care vi se pare cel mai important?

– Din punctul meu de vedere, cel mai important este cel de la Gârcina, unde am găsit acel tezaur pe care mi l-am dorit, cu tot cu vasul de tezaurizare întreg, adică, o oală plină de monede, intactă. Am mai găsit, lângă Dragomi­rești, un alt tezaur, cu tot cu ulcică, dar vasul respectiv era ciobit. Cât despre monedele din interior, erau dinari imperiali romani, de argint, bătuți marea majoritate la monetăriile de la Roma, și printre ele, mai erau chiar și unele monede bar­barizate, niște copii – unele dintre ele chiar foarte bine realizate. Se spune că pe undeva, pe teritoriul Ucrainei, erau niște monetării ilegale, pentru că nu aveau voie să bată monedă. Am găsit odată o mo­nedă foarte amuzantă, tot un fals – dar pentru că falsificatorii nu știau alfabetul latin, au încercat să co­pieze literele ca pe niște mici desene. Falsifica­tori au fost întotdeauna. De exemplu, în perioada medievală, la cetatea Neamț, pentru că nu aveau argint, se bătea monedă făcută din aramă, din bronz, cupru și apoi era argintată – așa erau falsu­rile de epocă.

Comorile îngropate

– Ca să rămânem la un exemplu con­cret, po­vestiți mai pe larg despre ulcica cu bani, visul dvs. împlinit, pe care ați găsit-o. Cine credeți că a îngropat-o în pământ și de ce? Era la rădăcina unui copac?

– Vă dați seama că arborii de acum 2000 de ani nu s-au mai păstrat. Posibil, totuși, să fi fost un ar­bore ca reper, căci 84 de dinari reprezentau o mică avere pe vremea respectivă. Și înainte, nu toată lu­mea avea monezi, ele nu se puteau pierde așa cum pierdem noi acum mărunțișul din buzunar. Era folosită doar în anumite momente, când se făceau tranzacții importante. Eu cred că acea persoană care a îngropat ulcica nu a mai trăit să se întoarcă după ea, să își ia averea. Mi-e greu să cred că ar fi pus o ofrandă cuiva, nu erau chiar atât de generoși. Co­morile îngropate erau, pe acea vreme, ca banii duși astăzi de noi la bancă – oamenii își țineau surplusul în pământ, în zona locuinței, într-un loc pe care să îl poată ob­serva, în raza lor vizuală.   

– Căutătorii de comori sunt adesea acuzați că, prin săpăturile lor, distrug contextul arheologic al unor descoperiri. Ce părere aveți despre acest lucru și în ce relație sunteți cu arheologii?

– Am avut parte de o percheziție la începuturile detecției, dar și-au dat seama, atât arheologii, cât și poliția, că nu au de-a face cu niște „vânători de co­mori” așa cum ne considerau ei, noi chiar încercăm să aducem mai multă informație arheologilor, pen­tru ca ei să poată scrie adevărata istorie a locurilor noastre. Relația acum este foarte bună, atât cu poli­ția de patrimoniu, cât și cu arheologii, pentru că am trecut acea barieră. În plus, am semnalizat în mod oficial foarte multe locuri în care am găsit ceramică, și ele au devenit ulterior situri arheologice, deci am ajutat la îmbogățirea repertoriului arheologic jude­țean.    Cât despre contextul arheologic, dacă ne dăm seama că este ceva important, nu intervenim și anun­țăm autoritățile. Dar de cele mai multe ori, tezaurele descoperite de noi nu au context, pentru că au fost ascunse în afara așezărilor, sau fără nicio legătură cu așezările. Multe oale, vase de tezau­rizare au fost sparte de pluguri, atunci când s-au bă­gat acele mașinării rusești, care au dus la moder­nizarea agriculturii. Acolo contextul nu mai există, pentru că plugurile le-au luat și le-au plimbat – găsești o monedă aici și una la 30 de metri. Dacă mai găsești nucleul tezaurului, îl găsești pe o supra­față de 6-7 metri pătrați. Vedeți… noi vorbim cu lejeritate de 2000-5000 de ani, dar hai să numă­răm doar până la 2000, să vedem cât ne ia. Deci, gândi­ți-vă ce în­seamnă să treacă 2000 de ani – au fost alu­necări de teren, ploi, rădăcinile arborilor care au împins pă­mântul… Din punctul meu de vedere, po­vestea cu contextul e sensibilă, depinde cine vrea să se folo­sească de ea.

Tezaure pentru 20 de vieți   

– Vi s-a întâmplat să gă­siți ceva care să vi se pară atât de important, încât să nu luați nimic de acolo, ci doar să chemați arheologii?

– Am găsit zone care mi s-au părut atât de importante, încât nici nu am dat drumul la detector! S-a întâmplat să zic Mergeți acolo că e o cetățuie! și s-a dovedit chiar a fi o cetățuie din Epoca de bronz. Sunt locuri în care, efectiv, îmi dau seama că s-ar pierde foarte multă informație și nu sunt eu pregătit pentru așa ceva. Noi, de­tectoriștii, ne ferim de situri arheologice. În lege scrie „cel puțin 500 de metri față de ele”, dar noi, ca să fim siguri, păstrăm 1-3 kilometri distanță. Pentru că sunt atâtea locuri de căutat comori și tezaure, încât cred că îți trebuie 20 de vieți că să poți să acoperi doar o mică parte. Mie nu îmi ajunge o viață ca să merg peste tot pe unde am studiat și cred că ar fi ceva. Vă dați seama că sunt 5000 de ani, sunt sute de generații care poate au îngropat ceva, au pierdut ceva. E foarte vast, eu cred că s-a locuit aproape peste tot, unde acum vedem câmp sau dealuri, pentru că ei stăteau un grup aici, un grup mai încolo, pe un deal, pe alt deal. Înainte nu erau proprietăți, era foarte mult teren, erau foarte puțini oameni, deci destulă hrană din vânat și din agricultură. A fost o perioadă de aur a omenirii, o perioadă de pace ca-n Rai! Ce minunată ar fi o mașină a timpului, care să ne poată duce în acele vremuri și să ne arate istoria!