Aristocrata Pussyc

Când ai un singur copil, te gân­dești mereu ce să-i mai oferi ca el să crească fericit, vesel și responsabil. Și ce l-ar putea face mai fericit și mai responsabil, decât un suflețel mai mic și mai neajutorat decât el? Și iată că într-o zi, am găsit un ghemotoc de pisoi mic și zgri­bulit, sub o mașină. Repede l-am luat în palmă. Era cât pum­nul meu. Săr­manul, era murdar și flămând. Cine știe de câte zile se ascunde acolo, mieunând dis­pe­rat, cerând ajutor. Și pentru că și el este o in­fi­mă parte din mi­ra­colele dumnezeiești, a fost auzit și salvat. Adus acasă, la vederea lui, fetița mea era într-un extaz de nepotolit. Sărea într-un picior, în­vârtindu-se în jurul lui, dar în același timp, fiindu-i frică să-l atin­gă. L-am așezat încet pe co­vor și pisoiul începu, precaut, să inspecteze teri­toriul. Nu era atât de spe­riat pe cât mă aștep­tam, ba din contră, se apropie de fetița mea, care era acum în patru „labe” și îi atin­se ușor obrăjorul cu boticul umed. Încântată, fetița strigă: „Uite, mami, îmi dă un pusic!”. Și de atunci, Pussyc i-a rămas numele. Trebuia să-i gă­sim un culcuș și să-l obișnuim cu nisipul parfumat din baie. Nu a fost deloc complicat, Pussyc s-a adap­tat foarte repede, ai fi spus că era cu noi de când lumea și pământul. Hrănit cu toate bunătățile: lapte, gălbenuș de ou, pește fără os și bobițe spe­ciale, Pussyc al nostru s-a făcut o ditamai pisica su­perbă, cu o blană stu­foa­să, de un negru strălu­ci­tor, cu pieptul și boto­șeii albi, cu genele și mustă­țile extrem de lungi. Vă­zând-o întinsă molatic pe canapea, ai fi zis că ai în fața ta o pisică de rasă, aris­tocrată, și nu o mai­daneză de rând. Eram cu toții fericiți. Fetița mea învățase să-i schimbe apa, să o perie, să se joace cu ea. Odată cu venirea pi­sicii, se instalase sim­fonia do­mestică: armonie, liniște și pace, pentru că Pussyc, prin compor­ta­mentul ei, impu­nea acest lucru. Nu-i plăceau ges­turile bruște, ți­petele sau jocurile dure. Așa că, din­tr-un copil zvăpăiat și alintat, fetița mea se trans­formă încet, încet, în­tr-un copil responsabil, mult mai matur și înțele­gător. Trecură zile, trecură luni și chiar un an. Fetița crescu, iar Pussyc se ma­tu­riză. Dacă toate locurile calde erau ocupate de Pussyc (se pre­lingea câteo­dată și pe calorifer), ve­nise și vremea ocupării locurilor izolate și reci (în chiu­vetă, de exemplu). De ce? Pentru că Pussyc avea febră și ajunsese la vremea rutului. Plângea sfâ­șietor, zi și noapte, un plânset asemă­nător copi­lului mic, mult mai ac­centuat și chiar insuportabil (mai ales noaptea). Trebuia găsită o soluție, dar cum? Pussyc nu ieșise niciodată din apartament, iar pentru ea, dincolo de ușă era un ne­cu­nos­cut ne­ex­plo­rat. Cu toate cal­mantele admi­nistrate, Pussyc nu își găsea li­niștea, instinc­tul era mai puternic și dorința de a deveni ma­mă o co­pleșea. Ce era de făcut? Cu sterili­zarea nu eram de acord, iar un ginere motan nu cunoș­team. Sin­gura soluție era să-i re­dăm libertatea, să o ducem la țară, la bunici, iu­bitori și ei de animale, cărora tocmai le murise pisicuța. Acolo – îmi spuneam – Pussyc va fi tot așa de mult iubită (mai ales de bunicu’) iar instinc­tul de mamă nu va fi înă­bușit, își va spune cu sigu­ranță cu­vântul. Mai greu a fost cu fe­tița mea, pe care a trebuit să o lămuresc în­delung, să priceapă că Pussyc este bol­navă și că acolo, la țară, la aer curat, se va însă­nătoși. Așa a și fost. Nu peste mult timp, Pussyc deve­nise o ma­mă grijulie a trei piso­iași. Bunicii s-au atașat imediat de ea, iar Pussyc nu a întârziat să-și arate și ea afecțiunea. Bu­nicul, mai ales, era mereu în­soțit de nedes­părțita Pussyc. Legătura din­tre ei părea de nezdruncinat dar, destinului crud nu i te poți opune. Într-o zi, bunicul a închis ochii pen­tru totdeauna, plecând pe neașteptate în lu­mea umbrelor, fără să-și ia rămas bun. Ne­liniștită de lipsa lui, Pussyc nu și-a putut ex­plica ce s-a în­tâm­plat, așa că a pornit să îl caute. Nu s-a mai întors ni­ciodată. Într-o zi, mergând la mormânt să aprin­dă o lumânare, bunica o zărise pe Pussyc culcată pe mormântul bunicului. A stri­­gat-o, dar în zadar, Pussyc fugi și se pierdu în pă­dure. Ce ciu­dat! Dintr-o pisică „aristocrată”, Pussyc rede­venise pi­sica vagaboandă de la în­ceputul vieții ei. Tristă po­veste! Și mai cu seamă bizară. Cum se pot dez­volta legături așa de pu­ternice între ani­male și om? Singura explicație este că Dum­nezeu ne-a făcut ca să trăim împre­ună. Un adevăr pe care cei mai mulți dintre noi îl uităm.

VOICHIȚA B. – Baia Mare