De ce-i Banatul „fruncea”?

– Răspunsuri căutate la fața locului –

„Banatu-i fruncea!”. De unde și cum s-a născut vorba asta? Ce au mai cu moț bănățenii, decât restul românilor? În ce li se măsoară mândria? Având în vedere că anul ăsta Timișoara este „Capitala Europeană a Cul­turii”, m-am gândit că ar fi un prilej potrivit ca să aflu răspuns la întrebări. Chiar și faptul în sine, că tocmai capitala Banatului a obținut o distincție așa de înaltă (în România există multe orașe cu me­ri­te culturale mai mari), este un motiv de investigație. Zis și făcut. Împreună cu alți câțiva colegi de re­dac­ție, chitiți și ei pe tema „Timișoara, Capitala Eu­ropeană a Culturii”, am pornit spre ora­șul flo­rilor de pe Bega.

Orașul Revoluției

Prima dimineață în Timișoara. Du­pă obiceiul locului, am zis „să mă trag” și eu la o cafenea „pe Corso”, pietonala din centru, și să „cujet” la câte am de aflat. M-am așezat la o măsuță cu vede­re spre marea Catedrală Ortodoxă din Piața Victoriei și am comandat un espresso. Credeți că dacă ați cunoscut politețea ardelenească, ați descoperit re­pe­rul de pe la noi? Stați să vedeți politețea bănă­țenilor! Am crezut că am confundat-o pe chelneriță cu una dintre clientele terasei, așa de frumos mi-a vorbit. Și m-am fâstâcit cu totul când mi-a adus cafeaua cu un pahar de apă și o farfuriuță cu deli­cioase fursecuri trase în ciocolată! Iar oamenii, la mese, erau atât de eleganți și vorbeau în șoaptă, să nu deranjeze vecinii, de-am crezut că am nimerit la un eveniment privat. Cum stăteam așa, cuprins de reverie, în timp ce admiram clădirile imperiale din jur, mi-am dat seama că mi-a scăpat poate cel mai întemeiat mo­tiv pentru care Timișoara e „frun­cea” țării: chiar din acest loc, numit astăzi Piața Victoriei, a pornit Revoluția din 1989. Timi­șoara a fost primul oraș liber de comunism. Aici s-a strigat pentru prima dată, după decenii de dic­tatură, Libertate!

Orașul palatelor

Pornesc la pas, pe lunga pro­menadă din centrul Timișoarei. Pe ambele părți sunt case imperiale, adevărate castele. Poate e mai bine că am ajuns aici înainte ca orașul să pornească festi­vitățile prin care devine oficial Ca­pitală Culturală Eu­ropeană: în fe­lul ăsta, am șansa de a vedea cum ara­tă o zi obișnui­tă pentru timișo­reni. Și chiar dacă este marți seara, pro­menada este pli­nă! Oamenii îmi par din altă epocă – sunt îmbrăcați elegant, merg de mână sau la braț, restaurantele și cafenelele sunt pline. Dacă Bucu­reștiul este Micul Paris, cu siguranță Timișoara este Mica Vienă. Pe străzi, aud vorbindu-se toate limbile pământului, de la chineză și turcă, la spa­niolă și franceză. Clădirile au coloane făcute din atlanți ce par să se miște în lumina schimbătoare a serii. Pe clădiri sunt blazoa­ne vechi, scorojite de istorie și de timp, încât nu știu dacă nu cumva un arhitect me­lan­colic așa le-a pro­iectat, cu un aer plin de nostal­gie și povești nespuse. Unele palate sunt renovate și colorate ca o cutie cu bomboane, dar chiar și în ferestrele lor, lumina apu­sului face să strălucească ceva misterios. Încerc să mă rătăcesc pe străduțe și mereu îmi ies în cale alte și alte palate. Grandoare și frumusețe. Palatul Lloyd, folosit și ca bursă de mărfuri, cu cel mai vechi restaurant din oraș, încă deschis, Palatul Merbl, cu aproape 30 de camere, Palatul Dauerbach, cu cele­bra Cafenea Palace, la parter, uriașul Palat Hilt& Vogel, construit pe patru etaje, Palatul Dicasterial, o copie după Palazzo Medici din Florența, cu trei curți interioare, 273 de camere, 34 de bucătării, 20 de cămări, 65 de pivnițe și 34 de camere pentru ser­vitori, sau Palatul Baroc, astăzi, Muzeul de Artă. Timi­șoara are peste 30 de astfel de palate și nenu­mărate vile de epocă. Oare ce povești stau ascunse între pereții lor? Ce întâm­plări nespuse așteaptă să iasă la lumină dintre cără­mizile roșiatice, tocite de ploi? Îmi lipesc urechea de ele și nu aud decât voci ciudate, ecouri îndepăr­tate, de acum sute de ani, în timp ce zidurile par să se umfle și să se miște în ritmul unei respirații. Pentru un român ieșit din cartierele de blocuri ale unui oraș oarecare, sau coborât din satele Apuse­nilor, sau venit dintre mâ­năstirile Moldovei, ce loc ciudat ar putea să pară acest oraș, cu toate națiile amestecate într-o adevă­rată babilonie și cu toate palatele și vilele acestea, peste care au trecut im­perii și secole!

Mă opresc în Marea Piață a Unirii. Mă așez la o terasă și comand un pahar de vin. Ospătarul îmi aduce și o pătură, „pentru seara asta neobișnuit de friguroasă pentru Timișoara”, și îmi pornește încăl­zirea cu gaz aflată deasupra mea. În Domul Ro­mano-Catolic de alături, luminat ca în pragul unui miracol, se aude vag orga, veche de peste o sută de ani, identică cu cea pariziană, din St. Denis. Câte Românii sunt în România? Și câte orașe sunt în acest oraș?

Orașul regilor

Timișoara pare că s-a născut sub o stea noro­coasă: întotdeauna regii au iubit-o și au dorit-o, chiar și la început, când nu era decât o cetate oare­care, pierdută printre mlaștinile râului Bega. Mai întâi a fost Regele Bela al IV-lea, care consideră locul atrăgător și ordonă întărirea micii cetăți. În 1278, vine Regele Ladislau al IV-lea, în­soțit de Episcopul de Cenad. La acea vre­me, Cenadul era mult mai important decât Timi­șoara, dar cu toate acestea, regii nu trăgeau în mica localitate epis­copală, ci tot în cetatea aflată între smârcurile Begăi. La anul 1307, cetatea Timișoarei e vizitată de către Regele Carol Robert de Anjou și de atunci înainte, destinul ei va începe să strălu­cească. Spre uimirea tuturor, Regele decide să aducă meșteri italieni și să zidească un palat luxos și solid, în care se va și instala, Timișoara de­venind astfel adevărata capitală a Ungariei. Împreună cu Regele, vine la Timișoara și o parte din nobilime. Prima soție a lui Carol Robert, Maria, Principesă de Teschen, moa­re în acest palat, în decembrie 1315. Regele se va recăsători, dar și a doua soție moare, la scurt timp, fiind înmormântată la Oradea. Ca­rol Robert de Anjou părăsește Timi­șoara. Regele Ludovic cel Mare va vizita și el Timișoara de două ori, iar Re­gele Sigismund vine în capitala Banatului în anul 1389 și rămâne aici, aproape doi ani, timp în care orașul va deveni principalul cen­tru de comandă al luptei împo­triva turcilor. După ce turcii câștigă bătă­lia de la Nicopole, la Timișoara va ajunge Ioan Corvin de Hunedoara. Legenda spune că el ar fi copilul din flori al Regelui Sigismund, cu o femeie hunedoreancă. Prin faptele sale glorioase, el va ajunge voievod al Ardealului, Ban al Severinului, și, în cele din urmă, guvernator al Ungariei. El se va muta, cu întreaga familie, din Cluj la Timișoara. După moartea lui Ioan Corvinul, Regele Ladislau al V-lea vine la Timișoara și îi jură văduvei că o va proteja atât pe ea, cât și pe cei doi copii rămași fără tată. Și nu oricum: jurământul s-a făcut cu sobor de preoți, în capela Palatului. Cei doi copii, Ladislau și Matei, vor pleca împreună din Timișoara, însă ajunși la Buda, Ladislau este decapitat, iar Matei este aruncat într-o temniță din Praga. Matei Corvi­nul va reuși să scape din temnița din Praga și, la doar 14 ani, este ales rege, în urma alianțelor legate în secret de mama sa. El se va întoarce la Timi­șoara, în palatul unde a copilărit, și va deveni marele Rege Matia I Corvinul. Un palat care se află în fața mea.

Mă aflu chiar la porțile Castelului Huniade, din centrul Timișoarei. O plăcuță, la intrare, mă anunță că aici este acum Muzeul Banatului. Din vechiul Palat s-au mai păstrat doar două bastioane și un turn. Dacă zidurile ar putea vorbi…

Mica Vienă

Cafeneaua Baroc este o fostă cofetărie. Are doar câteva mese și canapele de catifea. Ferestrele ei dau către minunata Piață a Unirii. Aici am avut bucuria să îl întâlnesc pe academicianul Ioan Hațe­gan, unul dintre cei mai buni cunoscători ai istoriei Timișoarei și Banatului. Un domn distins, cu o vor­bă blândă și o privire de un albastru senin, ca cerul așternut peste Timișoara. Îndrăgostit de Banat, el însuși „bănă­țean de 250 de ani”, cu rădăcini în Ce­nad, mi-ar fi povestit despre istoria acestor locuri probabil zile întregi. Am vrut să înțeleg însă cum s-a născut spiritul bănățean, mândria de „frunce” a țării, dincolo de datele isto­rice. Și iată ce mi-a spus domnul Hațegan:

„Fiecare parte a României are un specific, Ba­na­­tul nu face excepție. Banatul și, în special, Timi­șoara, au fost, timp de secole, un adevărat El-Dora­do pentru Europa, în primul rând, datorită poziției strategice: aici este poarta dintre Orient și Occi­dent. Când otomanii au ocupat Banatul, au ajuns până la Viena, deci, era de o importanță stra­tegică extraor­dinară. De-asta s-au perindat pe aici atâția regi cu armatele lor, de-asta au ajuns aici italieni, cehi, spanioli, francezi, belgieni, luxemburghezi, slovaci, turci. Majoritari au fost întotdeauna româ­nii, însă, de exemplu, bunicii mei vorbeau patru limbi, cele patru «limbi bănățene»: româna, germana, maghia­ra și sârba, dar erau și fa­milii în care se vor­beau șase limbi. Nu suntem o ciudă­țenie a României, avem doar specificul nostru, la care nu suntem dis­puși să renunțăm. Ti­mișoara și Banatul au fost sub stăpâ­nire oto­mană 164 de ani și nu ne-am schimbat! Vă dați seama? 164 de ani!, până când a venit Eugen de Sa­voya, cu armata im­pe­rială, și i-a scos de aici în zece zile. Oto­manii au încărcat tot în o mie de care și, în fix zece zile, au ple­cat din tot Banatul. Olte­nii și moldovenii, trimiși aici pe vremea lui Ceaușescu, nu înțelegeau nimic din locul ăsta, se tot întrebau ce fel de Românie e asta? Marele socio­log Dimitrie Gusti a venit cu echipa lui de cercetători, în satul Naideș, ca să facă un studiu, tocmai ca să înțeleagă lumea bănățeană, care era foarte dife­rită. Există legi nescrise, pe care dacă nu le respecți, ești cumva exclus din societate. Așa era și în satul copilăriei mele, așa era și la oraș, în Timișoara. În sat, dacă nu îți munceai pământul, dacă nu îți păstrai casa curată, gardul reparat, ograda îngrijită, dacă nu respectai marile sărbă­tori de peste an, erai un «nime-n drum», un margi­nalizat. În Timișoara erau alte reguli. Duminica, oamenii mergeau la biserică cu toată familia, apoi doamnele și copiii rămâneau la cofetărie, iar bărba­ții se opreau ori la „Cafeneaua Palace”, ori la «Res­taurantul Lloyd». Mergeau apoi acasă, cu toții, servitoarea le servea masa, se odihneau un pic, după care, pe la 5 după-amiaza, porneau la o plim­bare pe Corso. Vorbeau cu prietenii, salutau cunos­cuții, mergeau la un spectacol la Operă sau la tea­tru. Seara, își duceau copiii acasă, și soții mergeau la un restaurant sau un spectacol, până târziu. Erau și săli de bal foarte frecventate, cea mai cunoscută fiind la «Casa Armatei». Poate mai bine de o sută de ani, în Timișoara a fost o veritabilă atmosferă vieneză. Obiceiul ceaiului de la ora 5 exista încă din 1905, și dom­nii se întâlneau să citească ziare, să joace cărți, biliard, popice, existau așa-numitele «societăți». În toată treaba asta, educația a avut un rol extrem de important: la noi nu s-a mers pe sus­ținerea unor „vârfuri”, ci pe un nivel gene­ral ridicat al educației. Am avut țărani condeieri, țărani care scriau poezie și roman, fiind vremuri în care unele sate aveau propriul ziar sau propria trupă de teatru. Acum, Timișoara s-a schimbat, Bana­tul se schim­bă, însă sper ca acest spirit bănățean, în care edu­cația și valorile contează, în care un om are un cu­vânt și nu mai multe, să rămână”.

Orașul amintirilor

Eu aș zice că Timișoara încă este un El-Dorado. Unul în care fiecare poate găsi „pepitele” pe care le prețuiește: tinerii vin pentru uriașa Universitate, afaceriștii pentru oportunitățile extraordinare apă­ru­te odată cu dezvoltarea noilor industrii, gurmanzii pentru diversitatea și rafinamentul restaurantelor, iubitorii de artă pentru ineditele colecții din muzee, de la tablourile lui Corneliu Baba și până la insta­lațiile celor din mișcarea Sigma. Iar pentru pasio­nații de povești, aurul amintirilor e risipit pe tot locul, e de-ajuns să stai de vorbă cu timișorenii. Un domn grizonat mi-a arătat pe malul Begăi, ce curge liniștită prin oraș, locul unde era Terasa Flora, locul tinerilor hippy, din anii 60-70, unde probabil s-a născut și trupa Phoenix. O doamnă m-a trimis la Piața Dacia, într-un cartier de blocuri, unde este ascunsă cea mai bună cofetărie din oraș „ca pe vremuri” – Codrina – și unde, într-adevăr, am mân­cat cea mai fragedă prăjitură Pavlova. Un taxime­trist a ținut neapărat să îmi arate Fâșia Gaza, ve­chea stradă a comercianților turci, pe vremuri stu­denți, dar și cartierele cu nume minunate – Iosefin, Elisabetan, Mehala, fiecare cu poveștile și întâm­plările lui. Aici era hotelul Cei 7 electori, unde opreau trăsurile cu nobilii veniți de la Viena, din­colo era hotelul Der Trompeter (Trom­petistul) ce avea în ziarul vremii o rubrică specială de monde­nități, în care erau anunțați musafirii, mai departe era restaurantul Mânzul de Aur, parcul Rozelor, și tot așa…

Iar eu, na, ca reporterul rătăcitor… nu puteam să plec din Timișoara fără să beau o halbă de bere, la cea mai veche fabrică de bere din Româ­nia! Bine­înțeles, cu o porție de mititei, „cei mai buni din oraș”, după cum mi-a șoptit un bă­nă­țean.

Premiere absolute în Banat

Timișoara poartă reverența de „orașul flo­rilor”. Când am ajuns, primăvara nu poposise încă pe Bega, ca să văd dacă este adevărat. Orașul de­ține, însă, o mulțime de alte „întâietăți” absolute, care îl fac unicat. Iată câteva dintre ele:

* 1718 – la Timișoara se deschide prima fabrică de bere, dar și prima școală elementară din România.

* 1745 – Bega devine primul canal navigabil din țară.

* 1745 – cu 24 de ani înaintea Vienei şi cu 34 de ani înaintea Budapestei, în Timișoara exista deja primul spital municipal. Și ca să nu rămână în urmă nici cultural, câțiva ani mai târziu Timişoara are și propria stagiune teatrală permanentă.

* 1760 – Timișoara este primul oraș cu ilu­minat public din România.

* Bănățenii au fost de trei ori pe locul întâi – în 1760, când au pus primele lămpi pe străzi, o sută de ani mai târziu, când lămpile luminau cu gaz, și în 1855, când a fost primul oraș din Europa cu ilu­minat public electric – cele 731 de felinare trans­formând orașul într-o feerie.

* Și tot la Timișoara a fost prima stație de Salvare din țară, prima stradă asfaltată, primul tramvai, prima rețea de telefonie care avea, la început, doar 54 de abonați.

* Aici s-a jucat primul meci de fotbal și tot aici a fost prima proiecție cinematografică de pe teritoriul României.