Mândra

Într-o dimineață cu rouă pe tran­dafiri, am ieșit afară să salut stră­lucirea soarelui. În liniștea patri­arhală a dimineților de vară, am auzit un foșnet abia perceptibil. Am căutat sub frunzele mari de bostan, cu flori portocalii și am găsit un pui de cioară (sau corb) căzut din cuibul așezat în­tre crengile unui copac din apro­piere. O pasăre mică și neagră ca abanosul se uita speriată la mine, cu ochișorii ei lucioși. Am luat-o cu multă aten­ție, am mângâiat-o, dar am ob­ser­vat că o aripioară atârna în jos. Era ruptă. Cu puțina mea pricepere de copil, i-am legat cu o panglică aripa de corp și am pus pasărea într-o cutie de carton. Era cu­minte, nu se zbă­tea, și de câte ori treceam pe lângă ea, o între­bam: „Ce mai faci, mândruța?”, și Mândra i-a rămas nu­mele. O hrăneam, nu cu ușurință, dân­­­du-i pe cioc mălai înmuiat și apă. Încetul cu încetul, Mândra mea a crescut. Aripioara se reparase ca de mâna unui doctor. Venind toam­na, am mutat-o în bucătărie și mama mă bom­bănea că mă țin numai de rele. Între mine și Mândra se legase o mare prietenie, o mare dragoste. Pe un dulap, cioara mea încerca să-și facă cuib. Începuse și mama s-o îndrăgească, să-i dea mai multă atenție. Într-o zi, m-am gân­dit că ar fi drept s-o eliberez, să-i dau dru­mul afară, în adevărata ei viață, să-i redau li­bertatea. Am deschis fereastra. La început a zburat cu avânt și s-a așezat pe creanga unui măr din apropiere. Apoi a zburat mai departe, fâlfâindu-și aripile. Am fost convinsă că nu se mai întoarce și m-am întristat foarte tare. Dar după ce și-a făcut turul pe lângă casă, Mândra a venit îna­poi, spre marea mea bucurie, dar nu numai în bucă­tărie, ci s-a așezat pe umărul meu. Cred că simțea dra­gostea mea și încerca să mi-o întoarcă. Părea să-mi spună: „Te-ai speriat că te părăsesc? Nicio­da­tă!”. Când stătea pe umărul meu, îmi ciugulea lo­bul ure­chii, iar când ateriza pe cap, îmi ciugulea sprân­cenele. Într-o zi, am observat că-mi lipsește pixul. Mi-am zis că l-am pierdut. Nu după mult timp, mama, scotocind în poșetă, a uitat rujul de buze pe masă. A dispărut și el fără urmă. Nu mi-am închipuit niciun minut că hoțul era Mândra. Până într-o zi, când mama și-a scos verigheta și inelul, ca să fră­mânte o cocă. Au dispărut și ele! Odată, voind să șterg praful, m-am suit pe un scaun, ca să ajung și pe dulap. Ce-am găsit acolo m-a lăsat inter­zisă. Inelele mamei, rujul, pixul, dar și multe papiote de ață scoase din cutiile mașinii de cusut, toate erau pe du­lap, în cuibul Mândrei. Mama s-a înfuriat, a deschis fereastra și a pof­tit-o afară pe hoață. Dar n-au trecut cinci mi­nute și Mândra a venit înapoi. Tata, ca să n-o mai vadă pe mama alertată, a luat-o pe Mândra și au plecat cu trenul, cam cinci-șase stații. Numai eu plân­geam și suspinam după mica hoață pe care o iubeam ca pe o surioară. Nu aveam însă nicio alternativă, verdictul părin­ților era lege. Au trecut mai mult de zece zile, și într-o dimineață, în zori, cam pe la ora patru, m-a trezit un ciocănit puternic în fe­reastră. Draga mea surioară de suflet, Mân­druța mea, n-a putut trăi fără mine. S-a întors unde-i era casa. Am sărit în sus de bucurie. Eram fericită. Înduioșați de prietenia noastră așa de afec­tuoasă, părinții mei nu mi-au mai alungat su­rioara. A rămas la noi și ne-am iubit în con­tinuare, fericite, încă mult timp.

VIRGINIA D. – București