Comoara de la Căpâlna

„FORMULA AS” ÎN ȚINUTUL SEBEȘULUI

– Sarmizegetusa Regia, Costești, Blidaru, Piatra Roșie, Bă­nița, Căpâlna… Dintre cele șase cetăți dacice aflate în patrimo­niul mondial UNESCO, ultima e cea mai îndepărtată de capitala lui Decebal și cel mai puțin cunoscută. Dar pe cât de mică e fortăreața, pe atât de mare misterul din ju­rul ei. Descoperirea, în Occident, a unei comori braconate de la Căpâlna, a focalizat rapid atenția asupra cetății de pe Valea Sebeșului. Într-o dimi­neață de Iunie, am pornit, și noi, pe urmele co­morii de aur, și am dat peste o intrigă de roman polițist… –

Febra aurului

Povestea comorilor dacice găsite în Cetatea Căpâlnei seamănă cu un serial polițist: mafioți, interlopi, rețele transnaționale de traficanți de valori de patrimoniu, anchete și reconstituiri la fața locului, mărturii luate de oamenii legii mar­to­rilor oculari. Scene cu jeep-uri cățărate în vârf de munte, cu kalașnikoave scoase la intimidare, cu detectoare de metale țiuind în liniștea mormântală a plaiurilor acoperite de pajiști cu flori, po­doabe de aur sclipind orbitor în soare. S-a vorbit mult, după Re­voluție, despre căutătorii de co­mori dacice care își făceau de cap prin Munții Șureanu, munții daci­lor, împărțiți frățește între Sebeș și Hunedoara. După ce au răscolit Grădiștea de Munte sau Piatra Arsă, în căutarea faimoaselor brățări de aur în formă de șarpe și a tezaurelor de monede din aur și argint, aventurierii au ajuns și la Căpâlna, fortificația cea mai înde­părtată de capitala regatului lui Decebal, aparținând sistemului defensiv din jurul Munților Orăș­tiei. Săpăturile sistematice făcute la începutul anilor ’80 scoseseră la iveală un bogat inventar arheo­logic, dar niciun tezaur luxuriant, de pus în vitrinele marilor muzee ale lumii. Ce n-au găsit în săpă­turilor lor migăloase echipele con­duse de profesorii Ioan Glodariu și Vasile Moga, au venit să caute vânătorii de comori. La finele anilor ’90, mai multe rețele de braconieri arheologici erau active în perimetrul cetăților dacice: zonele protejate erau împânzite de gropi săpate pe grabă, în căutarea aurului ascuns, iar cantități însem­nate de material arheologic de valoare luau drumul străinătății.

„Operațiunea Căpâlna”

Arheologul Mihai Căstăian, de la Muzeul din Orăștie, a fost prin­tre primii specialiști care au găsit, la mijlocul anilor 2000, urme lăsate de braconieri în incinta ce­tă­ții de la Căpâlna. Nu era singur, plecase în cercetare însoțit de un grup de colegi. O groapă mare, destul de proaspăt săpată, le-a atras atenția imediat. Era chiar groapa în care se povestea că, în urmă cu câțiva ani, s-ar fi găsit un prețios tezaur dacic. Un om din sat intrase pe firul unei acțiuni de braconaj și alertase autoritățile. Poliția de Patri­moniu s-a înființat imediat în Căpâlna, a luat decla­rații de la săteni. Informațiile de la fața locului i-au ajutat pe polițiști să de­clanșeze „operațiunea Căpâlna” și să pună mâna pe braconieri. Obiectele sustrase din cetatea dacică n-au fost, însă, recupe­rate. Rețelele de trafic erau bine puse la punct, mai ales „filiera sârbească” funcționa perfect.

După anul 2000, când tot mai multe brățări dacice din aur și alte piese de mare valoare bra­conate din Munții Orăștiei înce­peau să-și facă apariția în Occident, prin expoziții sau în licitații, peste dosarul furtului de patrimoniu de la Căpâlna se așternea praful. Doar poveștile oamenilor care văzuseră cu ochii lor jaful braconierilor mai țineau vie povestea tezaurului de la Căpâlna. Și gropile    peste care Mi­hai Căstăian și colegii săi, arheo­logi, dădeau de câte ori urcau în incinta cetății.

Un telefon din Germania

Povestea a explodat în 2008, când un apel telefonic venit din Germania anunța descoperirea unui tezaur braconat din cetatea dacică de la Că­pâlna. Cazul fusese dat în urmărire internațio­nală. Informa­țiile erau spectaculoase:    trei piese din aur, un colier cu pandantive și o pereche de cercei, unele dintre cele mai frumoase piese de epocă da­cică descoperite vreodată în Ro­mânia! Greu de 70 de grame, colie­rul avea ataşate 26 de pandantive, lanţul era împletit din zale de sârmă de aur, în timp ce cerceii modelați de meșteșugarul dac    impresionau nu doar prin formă, ci şi prin poli­cromie.

Ancheta care a urmat tele­fonului din Germania a ajuns la concluzia că tezaurul din aur fusese scos la vânzare pe Internet, în schim­bul a 35.000 de euro. Luat la bani mărunți de polițiști, vânzătorul a povestit că îl cumpărase din Serbia. Reîntors acasă, în România, el a fost expus la Muzeul de istorie din Alba Iulia, unde glorifica ima­ginea pe care o avem despre daci.

Dacii de azi, dacii de ieri

E început de iunie și pe Valea Sebeșului vara și-a intrat deja în drepturi. Mă întâlnesc cu arheo­logul Mihai Căstăian, chiar la poa­lele „munce­lului”, în vârful căreia stă cocoțată, cu capul as­cuns într-un nor molatec, cetatea dacică de la Căpâlna. Apărător fanatic al patrimoniului arheo­lo­gic din Munții Orăștiei și vânător neînduplecat al urmelor de braconaj, Mi­hai Căstăian se oferă bucu­ros să-mi fie călăuză la Că­pâlna. Localitatea se află pe partea dreaptă a șoselei Se­beș-Sibiu, într-o zonă de foste sate săsești. Până sus, la cota 610, o vale îngustă ocolește dealul. Din dru­mul național, o ținem drept, prin curțile oamenilor, cu pășuni despărțite de garduri simple, din lemn. Ordinea lumii e aceeași ca în urmă cu două milenii, pe vremea când for­tă­reața era centrul de putere al întregii văi: e vremea fânului, și oamenii cosesc iarba, pe dealuri sunt cirezi de vaci la păs­cut, femei îndoite de șale lucrează în grădină. Dăm binețe în stân­ga și în dreapta, iar oamenii sunt bucuroși că le călcăm bătătura, în drum spre ve­chea cetate a da­cilor.

„Peste drum de noi e Dealul Varului, o așe­zare risipită pe culmi, cum sunt atâtea în zonă: oamenii cresc animale, iar vara merg cu ele la sălașe, în munte, cu întreaga familie. Cei de azi refac, de fapt, locuirea dacică de acum 2000 de ani. Și pe vre­mea aceea unealta de bază a dacilor era, ca și acum, coasa”,    spune Mihai Căstăian, în timp ce în depărtare, un bade se spe­tește cosind pe-o coastă abrup­tă. „Pe atunci, animalele nu erau ca cele de azi. Vitele da­cilor erau ca niște capre mai mari, dar pășune să le crești era din belșug, exact ca acum!”.

Poteca îngustă și umbroasă devine, de la o vreme, tot mai aspră. Trecem dintr-o pădure de salcâm într-una de fag. Pentru Mihai Căstăian, cel mai nesem­nificativ detaliu de traseu e un bun pretext pentru o expozi­țiune despre lumea dacilor. „Fa­gul ne dă o idee despre ni­velul atins de civilizația dacică. Dacii scoteau fierul din mine­reu, cu ajutorul cărbunelui de fag. Știau să ardă fagul ca să devină cărbune, apoi, în cup­toare, suflând aer cu foalele, creșteau temperatura până ob­ți­neau lupe de fier de până în 40 de kilograme! Asta înseamnă dezvoltarea fierăriei, unelte bune, balamale, ținte, scoabe, dar și arme. Din toate s-au gă­sit din belșug la Căpâl­na. Ar­mele dacilor au rămas în isto­rie: romanii spuneau că să­ge­țile parților produc răni ne­sem­nificative pe lângă săbiile curbe ale dacilor…”.

În lumina lui iunie, prima lună a verii, drumul din satul Căpâlna până sus la Cetate e unul dintre cele mai frumoase trasee pe care le poți face prin Transilvania. Merită să-l parcurgi doar pentru frumusețea lumii văzute de sus, cuprinsă de verde și soare, chiar dacă n-ai da, în capăt, peste una dintre cele șase cetăți dacice aflate în patrimoniul UNESCO! O grădină a Raiului pogorâtă pe o costișă de deal, presărată cu păpădii, ca niște bănuți aurii, în jurul cărora roiesc fluturi și albine. Un pârâiaș ne însoțește fiecare pas, la fel și umbra deasă a copacilor ce bol­tesc pe deasupra potecii, până în poarta cetății. Nici nu-i nevoie să urmărești marcajele de traseu, natu­ra te duce la sigur spre zidu­rile bătrâne!

Dacia văzută de sus

Deasupra lumii, pe șeaua dea­lului, priveliștea asupra Văii Sebe­șului îți taie răsuflarea. Înțeleg pe loc hotărârea dacilor de a ridica o fortăreață aici: locul domină regește întreaga zonă. „Ca să înțelegi isto­ria dacilor e nevoie musai să ajungi pe un plai”, spune Mihai Căstăian. „Abia de aici ai o percepție cla­ră asupra locurilor în care au trăit. Legătura Căpâlnei cu Grădiștea de Munte se făcea pe culme: pe aici, prin spate, ajungi mergând doar pe plai, până la Comărnicel, de acolo la Vârful Negru, Bătrâna, Șteaua, Godeanu. O zi de mers pe jos! Arheologul Hadrian Dai­coviciu chiar a făcut experimentul ăsta, însoțit de niște pădurari bătrâni!”.

Din vârful dealului batem cu privirea și mai departe, spre cariera de piatră a dacilor de pe Măgura Călanului. Am fost acolo acum trei ani, tot cu Mihai Căstăian. Blocurile de piatră care ne întâmpină, prăvălite, la intrarea în vechea cetate, au fost aduse de-acolo, de la zeci de kilometri distanță, o mun­­că sisifică! Șlefuite impe­cabil, cu șanțuri scobite anume pentru prinderea bârnelor din lemn în „zidul dacic”, unele din­tre ele marcate cu semne ciudate – litere antice sau desene cu animale exotice – blocurile de piatră prăvălite la picioarele noastre își așteaptă, parcă, meșterii, să le urce înapoi, pe ziduri solide de odinioară. „Ce­tatea de la Căpâlna e carac­teris­tică pentru epoca lui Burebista și a urmașului său, Decebal. Ca și celelalte cetăți, ea hașurează zona centrală, sacră, din jurul vârfului Godeanu din Munții Șureanu. Dar efortul pentru ridi­carea unei astfel de fortărețe nu poate fi al unui potentat local. E vorba de un efort de stat, un stat care lucrează cu arhitecți și cu specialiști de primă mână din lumea greco-romană. Numai trans­portul acestei cantități impresionante de piatră arată capacitatea de mobilizare a statului dac!”. Înainte de a ridica cetatea, dacii au terasat locul. S-au găsit tot felul de «săpoaie» dacice, folosite la sfărâmarea vârfului de deal: roca de aici se sparge ușor, de aceea au și fost nevoiți dacii să aducă piatră mai bună din alte părți.

Visul lui Mihai Căstăian

Cetatea de la Căpâlna e mică, mai mică decât cea de la Ardeu, de exemplu, care apăra drumul de pe cea­lal­tă parte a Mureșului, dinspre minele de aur din Apuseni. Dar agitația trebuie să fi fost foarte mare, da­că e să dăm crezare descoperirilor făcute în ultimii 30 de ani. „Aici a fost, de fapt, o gar­nizoană mili­tară. E un con­du­că­tor care are cea mai bună locuință, palatul-turn, probabil că în jur există niște construcții de lemn, lutuite. În inte­riorul cetății sunt răz­boinicii, dar trebuie să fi fost și niște meșteșugari. La fel, trebuie să fi fost și o așezare civilă. Pe aceste terase a fost, cu sigu­ranță, mult mai mult decât vedem noi acum. Des­coperiri avem de toate tipurile: ceramică, piese de fier, unelte pentru meș­teșuguri, câteva zeci de monede. Inclusiv arme s-au găsit – vârfuri de lance, cuțite curbe, pumnale. Nu mai vorbesc de comoară… Deocam­dată doar ce s-a ridicat vălul, mai e mult de săpat..”.

Mihai Căstăian pune atâta pasiune în poveș­tile sale, că vezi, aievea, fortăreața de acum 2000 de ani, cu turnul-locuință, cu turnul de poartă, cu zidurile de incintă, prinse cu bârne în piatra dea­lului, cu sistemul de captare a apei în ciupuri din ceramică și în buți din lemn, cu armele rezemate pe metereze, cu săgeți șuierând în goana după vânat și cu oșteni scrutând atent depăr­tările, în detectarea vreunui pericol. „Eu, unul, sunt adep­tul reconsti­tuirilor: am tot zis că cetatea aceasta, fiind la periferia sistemului de fortificații din Munții Orăștiei, fiind și mai mică, fiind și pe un traseu rutier destul de accesibil, ar merita să facă obiectul unui exercițiu de restaurare. E și într-un județ, Alba, care are mai puține obiective de acest fel, față de Hunedoara”, spune Mihai Căs­tăian. „Uită-te la greci, la Acropole, cum se refac con­struc­țiile! Numai așa poți să atragi tu­riști, numai așa îi poți ajuta pe oameni să înțe­leagă mai bine lumea dacică. Desigur, ca să faci o reconstituire, înseamnă să faci, în primul rând, o cercetare mai profundă a locului. Probabil că mai sunt terase de descoperit. Săpă­turile nu sunt nici pe departe epuizate. Vestea bună e că ur­mea­ză să aibă loc, cât de curând, o nouă cam­panie arheologică la Căpâl­na”.

Duc mai departe visul lui Căs­tăian. Încerc să îmi imaginez cât de bine ar arăta, în acest decor de poveste, o cetate dacică, refăcută ca la carte. Și câți amatori de istorie dacică ar lua, zi de zi, pieptiș, tra­seul acesta care trece prin paradisul naturii. De asemenea proiecte are nevoie istoria noastră, nu de patriotismul de paradă afișat de autorități și de politicieni!

La „locul faptei”

În timp ce povestim, Mihai Căstăian cerce­tează locul, cu ochi de detectiv. „Sunt obsedat! Tot timpul mă uit după săpăturile neautorizate. În ultima vreme, braconierii s-au perfecționat. Scot brazda, iau dacă e ceva interesant dedesubt, apoi pun brazda la loc. Uite o urmă de săpătură, cineva a insistat aici! Din­coace e o săpătură mai veche, pare de toam­na trecută. E o pre­siu­ne uriașă, dacă în inima unui monu­ment UNESCO gă­sim așa ceva! Din păcate, a­ceastă explozie a de­tec­torismului, aduce și rezultate, dar și stri­că foarte mult. Sta­tul ar trebui să intervină – aș da exemplul Israelului, unde orice descoperire arheologică e a statului, nu face nimeni business cu așa ceva. Dar ce așteptări să ai, când statul român răscum­pără cu bani tezaurele furate?! S-au dat 4 mili­oane de euro pentru brățările dacice! Nu înseam­nă asta că pactizezi cu hoții și că încurajezi goana după tezaure?”, spune Mihai Căstăian.

La final, „detectivul” găsește ce căuta, de fapt: groapa în forma literei „L”, în care s-a găsit co­moa­ra de la Căpâlna. „Aici erau îngropate colie­rul și cei doi cercei”, îmi arată arheologul, după ce cu­răță locul de buruieni. Scoate din rucsac ins­tru­mentele de măsurare a săpăturilor și le po­tri­vește cu minuțiozitatea unui criminalist. După care, cu un aparat foto, face „reconstituirea” la „locul fap­tei”. „Aici se poate să fi fost o desco­pe­rire fune­rară. Atunci când te îngropau, te în­gro­pau cu bu­nuri de prestigiu. De aceea, nu e exclus ca, pe lân­gă ce s-a recuperat, să mai fi fost și alte obiecte”.

Să intre martorii!

Și pentru ca filmul de aventuri să fie complet, „martorul-cheie” al poveștii apare taman la fix, ca să dea și mai multă greutate evenimentului. La coborâre, la poalele cetății, ne așteaptă Gheorghe Aloman, paznicul cetății de la Căpâlna, omul care a alertat poliția când s-a furat tezaurul. Gheor­ghe Aloman a cules mărturiile celor care au văzut jaful cu ochii lor. „Povestea e cât se poate de reală!”, mă asigură paznicul, om ferm, dintr-o bu­cată. „O bătrână stătea cu vacile, sus, la casa de dincolo de cetate, unde trăgeau arheologii Glo­dariu și Moga, când săpau la Căpâlna. Ea a văzut întocmai momentul descoperirii. Le-a povestit an­chetatorilor că braconierii au dat peste un sche­let mic, de femeie, împodobit cu colierul și cu cerceii din aur”.

Depoziția bătrânei a fost confir­ma­tă de o altă femeie, care lucra într-o grădină, tot din zona cetății. Un alt sătean, care a murit în urmă cu un an, în pandemie, i-a dez­văluit lui Gheor­ghe Alo­man întreaga desfășu­rare de forțe din vârful dea­lului. „Ho­ții au urcat acolo cu niște jeep-uri mari. Îmi spunea că uite așa stăteau kalașni­coavele așezate pe pari!”.

Aloman nu era paznic când s-a produs marele jaf, a fost numit abia mai încoace, după ce curajul său de a suna la poliție le-a dat autori­tă­ților indicii despre furtul tezau­rului. Dar pofta au­ru­lui nu s-a stins. Chiar dacă braco­nie­rii de atunci s-au ales cu ani buni de în­chisoare, căutările continuă și azi. „Chiar recent l-am prins pe unul din Sebeș. Era de Sfântă Mărie, în pande­mie, pe-atunci veneau mulți turiști, se săturaseră oamenii să mai stea în case și urcau aici în sus, de numa’! Și ăsta de l-am prins a urcat tot așa, cu detectorul dosit, până sus. Am fugit după el, l-am ur­mărit, i-am luat numărul mașinii… Mai multe nu știu…”. Un dram de spe­ranță tot mai rămâ­ne: un telefon-sur­pri­ză, peste vreun deceniu, din Austria sau Germania….