SELECȚIA „FORMULA AS”

* Mihai Bu­­zea, „Vulcan. Lu­­mina vine de la As­finţit”, Edi­tu­ra Polirom, co­­­lec­ţia „Bio­gra­fii roman­ţa­te”, (tel. 0232/21.74. 40), 196 pag.

Mihai Bu­zea, jur­na­list, ro­­man­­cier şi tradu-cător, a trecut prin tot fe­lul de medii so­ciale din ţară şi străi­nă­­tăţuri, după cum se poate citi în prezentarea de pe clapeta aces­tei cărţi. Cu un mas­terat în Filo­logie, şi-a câş­tigat traiul ca „mun­citor inte­lec­­tual”, dar şi din îndeletniciri neca­lificate, acasă, la Praga, Istanbul, Cracovia, la Budapesta, Paris şi Lyon, la Londra (unde a învăţat meseria de arborist), iar în prezent locuieşte la Bruxelles. Prozatorul rătăcitor (a publicat între 2006 şi 2021 cinci ro­mane apre­ciate de critici) a mai scris pentru această co­lecţie „Povestea lui Vasile Po­gor”, apărută în 2018, iar anul trecut a recidivat cu „bio­grafia” (ghilimelele îi aparţin) ce poartă nu­­mele şi chi­pul lui (Iosif) Vulcan, deşi până la „No­ta ex­pli­cativă” de pe ultimele patru pagini nu prea în­ţe­legi de ce. Gazetarul ardelean din a doua ju­mă­tate a secolului XIX, proprietarul şi edi­torul timp de 42 de ani al revistei „Familia” în care a mi­litat pen­tru unitatea de limbă şi de cultură a ro­mâ­­nilor, e doar perso­naj secun­dar al bio­fic­ţiunii, văzut prin ochii altora cu mai multă „carne” epică. Iosif Vul­can (1841-1907) ne e cunoscut din şcoală nu­mai fiindcă în revista lui a debutat la 16 ani, în 1866, cu poezia „De-aş avea”, M. Emi­novici, căruia el i-a ro­mânizat nu­mele în Eminescu şi i-a pu­blicat apoi alte câ­teva celebre antume pe care i le-a şi plătit. Is­toricii literari i-au re­cu­­noscut însă impor­tanţa şi efor­turile într-o epocă de puternice fră­mântări na­ţio­nale ale românilor tran­sil­­vă­neni. „Despre Io­sif Vul­can s-au scris vo­lume întregi, viaţa lui e foarte bine documentată, cam tot ce se pu­tea spune s-a spus. Din punctul meu de vedere, mo­dul cum am scris «Lu­mina vine de la Asfinţit» nu este doar potrivit, ci singurul mod în care pu­tea fi scrisă încă o carte despre el. L-am aşezat pe Iosif Vulcan printre con­temporanii săi, asta am făcut, nici mai mult, nici mai puţin.” Ames­tecând datele reale cu cele ima­ginate, în încer­carea de cuprin­dere a cât mai multe aspecte din epocă, „scurmând prin bi­blio­grafii”, Mihai Bu­zea îşi împarte romanul în trei părţi, cu trei na­ratori şi trei sti­luri specifice. Prima cuprinde scri­sori fictive, adresate de marele poet maghiar Ady Endre (1877-1919) soţiei lui Iosif Vulcan, românca Au­relia, între 1903 şi 1918, mai întâi la puş­căria de la Oradea, unde fu­sese închis din cauza publicis­ticii sale, apoi de la Paris şi Pesta, adresarea trecând de la exprimarea protocolară la tutuiala afectuoasă („dra­gă Relli”). Poetul vi­zionar îşi asumă contra­dicţiile Ungariei care se căznea în cadrul Imperiului Habsburgic să treacă de la feudalism la democraţie. Conştient de ge­niul lui, po­e­tul vulcanic angajat în modernizarea so­cietăţii şi culturii maghiare a stârnit furia tra­diţionaliştilor. Uzat de alcool, nevroze şi boa­lă, lui Ady îi e dat să trăiască şi angoasa Ma­relui Război. Despre soţul Aureliei are o bună părere: „A realizat mai multe decât cei mai mulţi contem­porani ai săi, şi-a construit o viaţă bună şi şi-a păstrat reputaţia ne­ştirbită, lucru tare greu de realizat într-o ţară ca a noastră şi mai ales de un român!”. Partea a doua şi cea mai provoca­toa­re e sub forma unor însemnări de jurnal ale unchiului lui Iosif Vul­can, fratele mamei lui ungu­roaice, Viktoria (născută Irin­ji). Acest János Irinji din Leta Mare, sat în care tatăl român al lui Iosif, Ni­colae Vulcan, era preot unit, e o preg­­nan­tă figură roma­nescă întru­chi­pând aroganţa un­gurească faţă de românii din Ar­deal. Cu studii superioare de chi­mie şi agro­nomie la Viena şi Berlin, inventator şi afacerist păgubos, el e iritat că nepotul Iosif, de a cărui edu­caţie s-a îngrijit, scoate la Oradea o re­vistă ce-şi asu­mă misiunea de ridicare a românilor şi de aceea e apreciat în cele mai înalte cercuri intelec­tuale şi politice din Bucu­reşti şi Iaşi. Îngro­şând prin    János trufia şi dispreţul ungurilor faţă de ro­mâni, cred că M. Buzea a vrut să scoată mai bine în relief ab­ne­gaţia şi sacrificiul lui Iosif Vulcan. Partea a treia e confesiunea Aure­liei bă­trâne, la opt ani după moar­tea soţului căruia îi stă­tuse alături cu dragoste 36 de ani. Şi ea re­cunoaşte că fără revista „Familia”, prin care au încercat să crească naţiunea română, Iosif Vulcan ar fi rămas necunoscut.