Descântece de oprit timpul

FORMULA AS ÎN MUNȚII ȚIBLEȘULUI

Fata Pădurii

Satul Căianu Mare. În lumina roz-aurie a amurgului, oamenii ies pe la porți, stau pe băn­cuțe la povești. Sunt bucuroși, ca la finalul unei zile de muncă împlinite. Unii au strâns fânul, alții s-au apucat să adune prunele, ori au scos din pă­mânt cartofii. Se bea câte un pahar micuț de horincă, fețele se îmbu­jorează, vorbele curg mai ușor și mai vesel. Sprijinit și eu de un gard, am aflat aici povestea Fetii Pădurii. Țibleșenii nu au nici iele, nici zâne, nici zmei, o au pe Fata Pădurii. Și sunt și singurii, din toate satele nor­dului românesc, care au prins-o și au stat de vorbă cu ea. Totul s-a în­tâmplat aici, în Căianu Mare. Țăr­mure Pavel, cam cel mai bătrân din­tre cei prezenți, lămurește lucrurile: „La Tău cetățuii a început tăt, la marginea satului. Noi, când eram copchii, ne ziceau hăi mai mari să nu mergem să ne giucăm acolo, că umblă Fata Pădurii. Și umbla, că ba o auzeau feciorii cum cânta și le lua mințile, ba dădea foc la colibele oamenilor, de stăteau cu animale pe-acolo. Așe s-or hotărât oamenii s-o prinză. Da pentru asta, Fata Pădurii trebuia legată cu o funie făcută din coajă de tei, că nu o puteai ține cu altceva. Și s-or luat trei feciori laolaltă, or mărs după miezul nopții și-or jupălit coaja după un tei, apoi au împletit din ea o funie, fără să vorbească. Cu funia aia or reușit să o prinză, să o lege și să o aducă în sat, în mij­locul unei șezători.” Acolo au forțat-o pe Fata Pădurii să le spu­nă leacuri tainice pen­tru boli, fiecare după cum era bolnav, el sau cineva din fa­milie. Așa au fost des­cope­rite multe din plan­tele de leac de prin părțile noastre și pe care țăranii le-au tot folosit de atunci.

„Pe un fi­cior din sat îl mușcase un șerpe și mumă-sa o vinit să ceară leac, că era pe moarte, dar muierii ăleia, Fata Pădurii i-a rânjit și i-a spus că leacul e «pânza și lumina», adică îi gata, moartea e singurul leac”, intră în vorbă un alt bărbat. După ce oamenii au terminat între­bările și au vrut să îi dea drumul, or văzut că nu mai pot desface funia de tei și nici nu o pot urni pe Fata Pădurii, să o scoată din casă. Spăriați și neștiind ce să facă, or mers la cel mai bătrân moș din sat, să îl în­trebe care-i lea­cul. De unde cu­noștea moșul acela cum se face, nu se știe, dar după ce i-a certat pe oameni pentru ne­bunia lor de a o prinde pe Fata Pă­durii le-a zis: „Să meargă o copiliță la ea, ni­meni alt­ci­neva să nu fie în preajmă, și să-i spuie că arde muntele Ararat”. Așa au făcut oa­menii, și Fata Pădurii când a auzit că arde mun­tele pe care Noe a pășit prima oară după potop, a dispărut și dusă a fost. Mai există și azi un loc în munții Țibleșului numit Grădina Fetii Pădurii. E un loc plin cu flori de colț și alte flori rare, dar cum se apropie cineva de el, cum se întunecă cerul a furtună, și când se îndepăr­tează se face frumos la loc. Lelea Paladii de pe groapă a văzut asta cu ochii ei. Se juruia că nu minte. Așa că nimeni nu mai merge acolo, pe cel de-al doilea vârf al munților Țibleș, dar de la acea întâmplare, nici c-o mai văzut-o careva pe Fata Pădurii.

Abia după ce s-a lăsat întunerecul și cerul s-a împânzit cu miliarde de stele, oamenii s-au urnit de pe bancă și au pornit spre casele lor. Aveau să se întâlnească și mâine seară, la alte povești, în vreme ce eu aveam să merg mai departe, spre sa­tele de sub Țibleș, peste care începuseră să co­boa­re fuioare subțiri de ceață.

Descântătoarea

E aproape ultima casă din satul Bor­leasa. Aici locuiește Maria Curtu­șan. Am găsit-o la fereastră, o buni­cu­ță din alte timpuri, cosând brâie înflo­rate. Este vestită în toată zona pentru cămeșile, brâiele și pieptarele care îi ies din mâini. „Eu am lucrat cusături de mică. Mama n-o știut a mă-nvăța, da m-a învățat năcazu, că așe te îmbrăcai pe-atunci, țărănește, și dacă nu aveam, am învățat să fac. Astăzi, oamenii se îmbracă în strai național numa’ de sărbători și la biserică, dar mai puțin ca înainte. Da’ eu fac și tri­mit în tătă lumea, că p-acolo le place ce-i vechi. Tăt, tăt, cunosc. Și modele de cusut, și hore, și strigături, și cânteșe de moarte, tăte le cunosc, nici nu știu unde le țiu atâtea, în capu ista”, spune Maria în timp ce mâinile îi merg cu acul pe un brâu în­florat. O în­treb dacă știe des­cântece vechi și dacă fe­meile de astăzi mai des­cântă.

„Mai descântăm, la nevoie. M-o învățat o fe­meie bătrână și pe mine, de când aveam copchii mici, pentru sperietură, de oridece. Că dacă am avut copii mai mulți, și necazuri îs mai multe. Cinci copii am avut. Iaca, de sperietură se iau din mătură tri firuțe, o perie și un piaptăn, și se zice de 9 ori: «Doru pe cale, pe cărare, când o fo la miez de cale, se-ntâlnea cu Zolea, cu Bo­zolea, cu dinții rânjiți, cu ochii zgâiți, rău s-o îns­păimântat, în copilu cesta s-o băgat, da Mai­ca Sfântă zice așa: nu te teme Dorule (numele copilului), că sperietu de tată, sperietu de mamă, sperietu de câne, sperietu de mâță, cu perie l-om peria, cu cheptene l-om cheptăna, cu mătură l-om mătura și-acolo l-om arunca, unde cocor negru n-o cânta, vacă neagră n-o răgea, unde s-o topchi rouă în soare, ca stropchitu pe că­rare!». Și după ce gătai de zis asta de 9 ori, atuncea, la capăt, mai zici: «Doamnă Mărie, Sfânta de Tine, descântecul e de la mine și leacul e de la Dum­nezeu!». Cheaptănu, peria și firuțele de mătură se pun pe o cămășucă a copilului, și după cum descântai, dădeai cu ele. După care se învârt în cămeșucă și se pun la capul la copil. Dacă era speriet copilu, era destul să îi descânt într-o sa­ră. Alteori, făceam și de două ori. Și care o vinit la mine, mie nu mi-o trebuit plată de la nime, că m-am și temut… da na, când ajunge omu la vun necaz, tre să facă ceva”.

Maria a apucat vremurile cu clacă și șezători. Era viață grea pe atunci, dar ea consideră că era mai frumoasă. Amintindu-și de acele timpuri, și-a amintit și de un descântec pe care îl făceau fe­tele, ca să aducă feciorii la ele. „Apoi, se făcea descântec la șezătoare, că erau câte două-trei șezători în sat și feciorii mereau de la una la alta. Dară fetele, ca să îi che­me pe feciori la șeză­toa­rea lor, făceau descântec. Meream tri fete în gră­dină, la un soc, cu un cu­țit și o sapă și ziceam: «Bună seară soc-soroc!». Iară una dintre fete se lipchea cu trupușorul de soc și începea să răspun­dă în numele lui: «Seară bună, Mărie mândră și frumoasă, ce mai faci de sănătoasă?». «Fac bine și nici prea bine, că s-o mâniat feciorii satului pe mine, mai anume dră­guțul meu (și îi ziceam numele). Eu am venit la tine să îl întorni către mine, că de nu l-oi întur­na, cu sapă te-oi săpa (și dădeam cu sapa în pă­mânt), cu cuțâtul te-oi dubghi (atingeam po­mul cu cuțâtu), în înaltu ceriului te-oi zvârli (luam creangă de la el și o aruncam în sus)». Iară socul răspundea: «Cu sapă nu mă săpa, cu cuțitul nu mă dubghina, în înaltu ceriului nu mă zvârli, că eu m-oi duce, ți l-oi aduce, că de-o avea mân­druță mândră, ea i-o păre cață hâdă, de-o avea mândruță frumoasă, ea i-o părea cățea flocoa­să». De 9 ori ziceam as­tea și-apăi vinea fe­ciorii!”, râde nana Ma­ria. „Apoi meream înă­untru și se puneau fetele spate în spate și dădeau de-a rostogolul o sită de la una la alta, printre picioare, și ziceam «Tu­durlug, buturlug, pe Vasile aci îl aduc!». Și vineau feciorii min­te­naș. Fain era la șeză­tori! Că eu am apucat și torsul, și clăcile, țe­seam… Doamne, cât am lucrat cu mânurile astea ale mele! Și covoare și păretare și fețe de masă, cât a fost lumea și pământul am lucrat!”.

Maria încă mai știe și descântecul care oprește luatul laptelui, dar oamenii s-au împu­ținat în sat și doar câțiva mai sunt cei care țin ani­male. Nu mai are cine să vină la ea cu o mâ­nă de mălai și iarbă luată dintre ulucile gardu­lui, ca să desfacă meșteșugul vacilor. Din ve­chea viață a satului, ei îi lipsește cel mai mult felul de a fi împreună al oamenilor. „Păi, când se trecea de sărbătorile de iarnă, apoi lumea în­cepea a împrăștia gunoiul de grajd pe gră­dini. Azi meream tăți la unu, cealaltă zi la altu și tăt așe, ne ajutam toți între noi. Seara, ne strân­geam colea, la mâncare, la horincă, era tare fru­mos. Și tăt anu, cam tăt așe se făceau clăci. Și dacă era o femeie mai necăjită sau una care născuse sau un bătrân, păi, odată se adu­nau 3-4 oameni și mergeau și îi lucrau și îi aju­tau, mintenaș îi strângea holda, sau se strân­geau 6-7 care îi aduceau fânu sau ce avea omu de fă­cut. Și tătă lumea era cu voie bună, iar amu, tă­tă lumea îi îndosită. Duminică, me­ream tăți la biserică, se umplea drumul și tăți eram în cos­tume naționale. Iară când ieșeam, treceam pe la părinți sau pe la câte-o rudă, mâncam o bu­cată de plăcintă, beam un picuț de horincă și po­vesteam și apoi meream spre casă. Amu… merg duminică la biserică și îi pustiu, nici bună ziua n-am către cine să dau, că tăți merg în mășini”.

Am mai stat la Maria cât să îmi arate și să îmi explice cum alege culorile și modelele de flori de pe minunatele brâie făcute de ea, toate după rostul vechi. Apoi, „luminat și descântat”, am pornit mai departe, pe luncile și dealurile Văii Ți­bleșului.

Biserica din Dobricel

Deși Maria știe a descânta, după cum mi-a mărturisit, „la necaz, tot pe genunchi și în rugă­ciune” își găsește alina­rea. De altfel, oamenii de pe Valea Țibleșului sunt nelipsiți de la bi­se­­rică, în toate dumi­nicile și cre­dința lor e neclin­tită. Am intrat și eu într-una din minu­natele bi­serici de lemn din aceste sate. Am ales biserica din Do­bri­cel, unde m-a primit părintele Dănuț Vi­dican. O biserică ve­che, din lemn, de-ți vine s-o strângi în bra­țe și să-ți lipești su­fletul de ea. Este restaurată și are aco­periș nou, din șin­drilă. „Biserica e de la 1744”, îmi explică pă­rintele. „Aici, în curte, era Păru popii, un pom vechi… cred că avea 200 de ani. Și, care cum trecea pe drum, intra, își fă­cea o cruce în fața bisericii și lua o pălărie de pere. Erau micuțe și nu prea dulci, da’ oamenii se învățaseră să ia din el. A făcut o scorbură ma­re, de puteau să intre și trei copii în ea. De la un timp, s-a uscat tot mai mult și am decis să îl tă­iem. Da nu l-am tăiat de tot, l-am lăsat cât o masă, și pe el ținem slujbele afară, vara. Când s-a făcut resfințirea la biserică, în 2019, asta ne-a fost masa de altar, vechiul păr a rămas cu noi”.

Satul Dobricel e vechi de peste 400 de ani, și până acum s-au năs­cut în el 14-15 pre­oți, oa­menii consi­de­rând că e semn că au avut tre­cere la Dum­­ne­zeu. De la 1942, satul și-a fă­cut și o biserica no­uă, de zid, dar așa cum ar trebui să se în­tâmple peste tot, nu au renun­țat la ve­chea lor bise­rică de lemn.

Au în­grijit-o cât s-a pu­tut. Astăzi nu există ti­neri căsă­toriți din sat care să nu dorească sluj­ba de cununie în ve­chea biserică, locul un­de probabil s-au căsătorit și părinții și bu­nicii lor. Bi­serica mică din lemn a devenit puntea dintre gene­rații.

Părintele Dănuț îmi des­cuie ușa lăcașului cu o cheie din lemn, așa cum era în urmă cu secole. În interior, din pictura veche au mai rămas doar câteva bu­căți. Nu este curent elec­­­tric, și pe băncuțele de lân­gă strană sunt lipi­dee țără­nești. Dar cât de caldă și parcă aproape de Dum­ne­zeu este o astfel de bise­rică, spre deose­bi­re de cele noi și mari din beton! Din altar, pă­rintele scoate un ciudat veș­mânt preoțesc, cum nu am mai văzut ni­cio­dată – o cămeșoaie țărănească, peste care vin în­semnele bisericești.

E cusută cu tricolor la guler, la mâneci și poa­le. „Aceasta este vechea haină preo­țească de aici, din zonă. Așa se îm­bră­cau preoții, în că­mașă țără­neas­că cu tricolor și așa țineau slujbele! Vă dați seama ce patriotism și ce legătură între țăranii de altădată și preotul lor! Din fericire, le-am găsit în podul bisericii, când am făcut re­no­varea. Am găsit atunci mai multe lucruri de care m-am bucurat e­norm – sfeș­nicele vechi, un cande­la­bru din lemn, un disc pen­tru sluj­bă. Le-am cu­rățat și le-am reparat și toate sunt acum aici, în bi­serică. Iar pictura ce o vedeți rămasă e fă­cută pe pânză, dar e pânză țesută la război de femeile de aici, din sat”.

Părintele Dănuț a lucrat „cu ini­ma pentru res­taurarea bisericii”. Nu a luat fonduri și n-a angajat firme ca­re să lucreze pe bani mulți la res­taurarea bisericii, a făcut totul după puterile lui, sprijinit de oamenii sa­tului, bucuroși că reconstruiesc și păs­trează memoria lor comună, lo­cul sfânt în care au fost botezați, cununați și duși pe ultimul drum toți sătenii.

Valoarea de patrimoniu a unei biserici în asta constă, de fapt, în ceea ce reprezintă ea pen­tru oa­meni, spiritual. Nu a fost ușor, după cum își amin­tește părintele Dănuț: „Eu am venit în aceas­tă parohie în 1994. Din păcate, la acea dată, aco­perișul era aproape praf, gardul bisericii era la pământ, curtea, sălbăticită. Dar împreună cu oamenii din sat am refăcut totul. Asta, pentru că aici credința e pu­ter­nică și oamenii sunt de mare omenie. Ca să înțelegeți ce fel de oa­meni sunt, să vă spun că am lucrat să îmi ame­na­jez casa parohială, și când a trebuit să îi schimb acoperișul, am zis și eu într-o doa­ră: care vrea să vină, să mă ajute? Mă gândeam că dacă s-or aduna 2-3 oameni, mă descurc cum­va. A doua zi, m-am trezit cu 50 de oa­meni în curte și am schim­bat acoperișul pâ­nă la prânz. Cam așa sunt oamenii de aici…”.

Două regine

Și am tot bătut Valea Țibleșului și în zi­lele ce au urmat. Am urcat până în cele mai în­depărtate sate, către Molișet, am mers pe po­tecile pădurilor și am băut apă de la Izvo­rul Pietrii, am stat de vorbă cu oameni ce lo­cuiau în case vechi de 200 de ani și erau feri­ciți cu puținul pe care îl aveau. Ba am băut și un „cafei”, sus, pe Dealul Șpa­nului, de un­de se vede și ținutul Țibleșului, dar și cel al Lă­pușului ca în palmă, o pri­veliște de o fru­musețe ameți­toa­re. Dar nu pu­team să plec din aceste locuri fă­ră să le vizi­tez pe cele două re­gine ale cân­tecului țibleșean, Teo­dora și Le­nuța Purja, din Târlișua. Le cu­noașteți din paginile Formu­lei AS. Sunt cunoscute și prețuite pentru cântecele lor fabuloase, cu glo­duri, făcute să se audă până în cer. Ho­ri­tul, în această parte a țării, este una dintre cele mai vechi tradiții. Dacă vrei să îi înțelegi cu ade­vărat pe oamenii de aici, trebuie să îi auzi horind. Pe Valea Țibleșului, horitul era împletit la un loc cu viața, țăranii horeau la coa­să, în gră­dini, în case, doar pen­tru bucu­ria lor. Muzica era parte din viață, așa cum era și po­ezia inventată pe loc. Și dacă Le­nuța Purja, fiica, este o mare cân­tăreață și o luptătoare pentru păs­trarea folclorului tradi­țional, ma­ma ei, Teodora, a fost de­clarată „Te­zaur Viu” datorită hore­lor cu no­duri pe care le cântă fără pere­che în lume. Dar acasă la „te­zaurul viu”, la lelea Teodora din Târlișua, am descoperit o femeie de o sim­plitate ce te sme­rește, care trăiește, la cei 81 de ani ai săi, doar din munca pă­­mântului, fără pensie și fără ni­ciun alt ajutor, în afară de spri­jinul copiilor ei. Teodora Purja lo­cu­iește într-o cămăruță cu so­bă cu lemne, încon­ju­rată de țesă­turile făcute de ea de-a lun­gul vie­ții, mun­cind cât e ziua de lun­gă la grădină și prin curte.

„Aici, între dealurile astea, sunt născuți toți ai mei. Cântau pe dealuri și la sapă, și la fân, și la secere, că pe-atunci n-ai știut nici de radio, nici de televizoare, gălăiai cum știai. Io și azi tăt așa – horesc prin casă, horesc prin ocol sau prin grădină, că așe am apucat. Mai cânt o pri­ceas­nă, mai o doină, ca omu sin­gur… Cu Dumnezeu mă am bine, că mai întâi îi El și-apăi eu, că fără de El nu eram, de la El îs tăte. Mă rog la Dumnezău să îmi dea putere, să îmi duc zi­lele, și uite că până amu îs bine, cum se zice, le duc pe picioare. Mă rog dimineața și sara, da cu Dumnezeu în gând îs tăt timpu. Și simțesc că mă ajută, îmi dă putere, credință și răbdare, să le pot duce tăte. Așa, cu Dumnezeu îs tăt mereu, și ziua, și noaptea, că și dacă nu pot dormi, na, ca bă­trânii, da zic o rugă­ciune și trece”.

Lelea Teodora face turul curții cu mine, aici gră­dinuța, dincolo po­rum­bul săpat de ea, puii de găină în țarcul lor și por­cul în grajdul ani­malelor. Cam asta e toată averea ei. Și cântecele de care nu se lasă. Și ar mai fi amintirile prin care se plimbă în lungile ceasuri de singurătate:

„Față de cum am copilărit eu, s-or schim­bat multe, vai de mine! Nici să gândești că nu s-or mai năs­­cut copii din oamenii care or fo atunci. Alea de demult, or trecut ăle vremuri. S-au schimbat tă­te, de la 6 ani meream la miei și nu erau atâtea sâr­me și baterii să nu fugă, stăteam cu animalele și în vânt, și în ploaie. Am durmit în co­libă. Bunicii stăteau și iarna sus, că aveau 20-30 de oi, stăteau la coliba de iarnă acolo pe deal, dealu lu Damian și dea­lu Gropii le zice la cele locuri. Me­ream cu animalele acolo și le pășunam. Toți plecam și fie­ca­re avea locu lui pe la Ploștina sau pă groa­pă sau la dealu Runcului… Du­mi­nică veneau oamenii la biserică, mer­geau câte 7-8 kilometri, de sus coborau tăți. Încălțați cu opinci și în cioareci, ve­neau pe mol, pe apă, și nu conta că îs uzi la chi­șoare, da veneau la biserică. De multe ori ajun­geau la slujbă înaintea noastră, de stăteam în sat. Îi vedeai cu boticuța, pe jos, la biserică. Iarna vi­neau tăt așa, cu sumanul pe ei. Era fain, parcă erau Ștefan cel Mare, așe erau îmbrăcați bătrânii noștri, da amu nu mai sunt de-alea treburi. Amu o dat Dumnezeu bine tare în lumea asta, numa nu știu cât o ținea așe. Că amu îs toți cu haine dom­nești, nu mai poartă țărănești. Eu tăt așa mă duc la biserică, în haine făcute de mine cu astea două mânuri amărâte”.

Cel mai mult o doare pe lelea Teodora că tra­dițiile dispar. Se mai țin doar în câțiva bătrâni. „Fă­ră tradiție… dacă nu știi de unde vii, nici nu știi unde meri”, îmi spune. La des­­păr­țire, cu vocea ei mi­nunată, ho­reș­te o doină cu noduri. Cân­tecul ei plu­tește peste dealuri, peste fâ­nețele cu că­pi­țe, peste casele vechi, peste Țibleș. Cân­­tec de petrecut lumea veche spre cer.

Foto: CIPRIAN RUS, MATEI FLORIAN