Octavian Horvath (solistul formației Blazzaj): „Oamenii trec, clădirile rămân”

– Nu mai puțin de 20 de ani! Atât au avut de așteptat fanii în­dră­gitei trupe timișorene Blazzaj, pentru un nou album. „Întoar­cerea omului furnicar” este primul eveniment dis­co­grafic al toamnei, un dublu vinil impecabil, lansat pe 15 Sep­tembrie, printr-un concert în București –

„S-a iscat un interes fain și, în două luni, discul era gata”

– Ați redefinit termenul de „album mult aștep­tat”. Cum de s-au aliniat planetele, ce eveniment cos­mic s-a produs, astfel încât Blazzaj să scoată un nou disc?

– Pentru echipa Blazzaj, acest disc este o mare realizare, ne bucurăm de felul în care a ieșit, de cali­ta­tea sa audio și de coperta sa. Deja nu mai simțeam de ­mult o presiune din partea fanilor, le mai spuneam noi din când în când că vom scoate un disc, ei zâm­beau amabil, „da, da, sigur”. Strigarea a venit de la Ciprian de la „Trei Bețivi” – producător de discuri, cu care am discutat anul trecut pe vremea asta ideea lansării pe vinil a unui dis­c nou-nouț. Am pornit împreună în povestea asta și așa a ieșit discul, e foarte important un astfel de factor ca­ta­lizator. În ciudata industrie muzicală românească, tu te duci la o casă de discuri și te rogi să-ți scoată dis­cul, ei strâmbă din nas, „nu știm, nu prea se va vinde, bine, hai să-l scoatem, o să primiți câte 5 dis­curi de căciulă și asta e”. Și tu spui „da, da, mulțu­mim frumos”, și semnezi. Așa funcționează lucrurile în zona asta de nișă, depărtată de comerț. După ce am bătut palma cu Ciprian, ne-am mobilizat, s-a iscat un in­te­res fain, deși fiecare din noi are și alte pro­iecte, ne-am strâns, am început în Octombrie și în două luni discul era gata.

„Nu poți forța lucrurile să se întâmple”

– Privind în urmă, cum simțiți faptul că există pagini albe în istoria trupei, perioade efervescente, dar fără discuri?

– Nu ne simțim frustrați, ăsta a fost mer­sul lucrurilor.    Nu le poți forța să se întâmple. Suntem foarte bucuroși că a apărut acest al treilea disc, poate că nu a fost timpul lui până acum. Noi, în ăștia 20 de ani, nu am dispărut, am cântat la festivaluri mari, am avut pro­priile concerte, am scris piese noi, împreună, într-o manieră foarte democratică, în care fiecare idee e binevenită. Acum a fost mo­men­tul în care toate au mers în direcția dis­cului nou.

– Blazzaj a avut de la bun început o au­ră proprie, un zvâc, un acel ceva original care i-a adus un loc special în muzica româ­neas­că. Cum se păstrează chimia în sâ­nul trupei, odată cu schimbările de com­ponență?

– Nu au fost atât de multe schimbări, dar e adevărat că am rămas doar trei din formula inițială. Cei ce au venit noi în trupă au știut ce se întâmplă și și-au dorit să facă parte din grupul ăsta, știau în ce se bagă, au venit să con­tinue munca celorlalți, au intrat în uni­ver­sul Blazzaj. Avem niște „barometre” interne la sala de repetiții, când compunem. Dacă unul din formație zice „băi, ce nebună îi pie­sa asta”, sau „asta-i piesă de tâcniți”, atunci cei­lalți spun „daaaa”, înseamnă că-i un cân­tec bun și lucrăm la el. Dacă zice cineva „e o idee frumoasă, îmi place”, renunțăm din start. E o amestecătură totală de stiluri, nu-i nici jazz, nici pop, nici hip hop, nici rock. Toate pisicile stau cu ghemul în brațe și-l învârt, „oare ce-s ăștia, ce cântă oamenii ăștia?” Nici noi nu știm, pentru că nici nu vrem.

„«Omul furnicar» este orășeanul care vrea să domine mușuroiul, să se ridice cumva deasupra”

– Piesele le compuneți împreună, însă textele le scrii tu. Care este povestea „omului furnicar” și a copertei discului?

– Eu văd discul acesta ca pe un colaj, un caiet în care ai decupat fragmente din ziare, reviste, ți-ai scris și propriile idei acolo. Și orașul, care are un rol prin­cipal pe disc, îl văd tot ca pe un colaj. Orașul respiră, zidurile sunt atente la oameni. De pildă, o clădire veche, de sute de ani, a găzduit mai multe familii de-a lungul timpului, a fost martoră la mai multe în­tâm­plări și povești: oamenii sunt mai perisabili, ei trec, clădirile rămân. Dacă ar avea o gură, zidurile ar putea povesti ce s-a întâmplat, ce povești s-au pe­trecut acolo în ultimii 200 de ani. Omul fur­nicar este un orășean care își caută măreția, vrea să-i domine pe ceilalți, să fie deasupra lor cumva. Și, cum nu a reușit să devină pre­șe­dinte de bloc, pentru că nu a fost ales, a făcut o ușoară depresie și a plecat într-o călă­torie inițiatică de 28 de zile prin super­mar­keturi. S-a întors la el în bloc, cu 14 povestiri, fiecare cu cântecul său pe disc, și acum stă la pândă, trăind printre celelalte „furnici”, pentru a ajunge la putere. Avem peste tot oa­meni furnicar ce stau ascunși și așteaptă. Mi se pare că ne-am înrăit după pandemie, ceva s-a întâmplat în acea perioadă.

„Cultural vorbind, eu consider că și Timișoara trăiește în cicluri”

– Este Timișoara orașul ce te-a inspirat pentru acest album? Cum îl percepi în această perioadă, când a devenit Capitală Culturală Europeană?

– Da, categoric, este orașul meu, aici trăiesc, de aici mă inspir. Însă multe din lu­cru­rile despre care am scris se regăsesc în mul­te alte orașe, cum ar fi, de pildă, ghe­to­urile de aur, ce se ridică pentru cei ce nu mai vor să trăiască la oraș, dar nici să se despartă de el. Cultural vorbind, eu consider că și Timișoara trăiește în cicluri, în care pot să apară sau să dispară valuri de artiști rebeli, mișcări underground. În momentul ăsta, ora­șul a primit acest imbold prin titlul de Capitală Culturală Europeană, probabil avea ne­voie de un impuls. Dar totul este o sinu­soidă, avem valuri de underground, valuri de cultură de masă, problema e că generațiile vechi de artiști nu mai sunt în stare să vadă noile valuri, decât după ce or trecut peste ei, și i-or și măturat. Se uită și zic „uau, ăsta a fost un val nou”, abia după ce i-or întors deja cu placa de surf invers. Valurile noi apar și cresc mereu, eu văd valuri noi și în pu­blic, o generație de 14-15 ani care ne știu ver­surile, cântecele, ne urmăresc la concerte, ceea ce mă bucură foarte mult.

– Privești orașul cu alți ochi, de când ai devenit tată?

– O, da. Ți se schimbă niște „unghiuri de fu­gă” pe care nu le-ai văzut până acum. De pildă, bănuiam că ora­șul este poluat, dar nu prea luam asta în seamă. Acum, ca tată, mi-aș dori un oraș cu un aer mai curat.