România din Franța – În Țara Oașului, la Paris

• Dacă în urmă cu 30 de ani, românii aveau o imagine în­gro­­zi­toa­re în Fran­ța – hoți de buzunare și mâncători de le­bede – astăzi, ei sunt respec­tați și admirați pentru munca și hărnicia lor. Și-au câș­tigat acest statut cu sa­crificii uriașe, dar și cu mân­dria de a-și păs­tra neclintite tradițiile și cre­dința. Parisul se pregătește de Olimpiadă, românii, de Sâmbra Oilor •

„Mergeți și vă minunați”

Pe zidul gării Drancy, cineva a scrijelit în ro­mâ­nă, cu litere de-o șchioapă: Te iubesc, Lili! Și a dese­nat o inimă. Sunt la o jumătate de oră de mers cu me­troul rapid spre centrul Parisului, undeva, într-o mar­gine a marelui oraș. Francezii numesc aceste zone banlieues, adică suburbii. Chiar dacă sunt locuite de obicei de emigranți, nu arată deloc ca niște ma­halale ci, mai degrabă, sunt un brâu de sate cochete, ce în­conjoară Parisul. Caut biserica româ­nilor. Am luat-o pe străduțele pline cu magazine ale pakistanezilor, in­dienilor, africanilor, sri-lankezilor, o adevărată ba­bilonie, ajungând destul de repede într-un car­tier liniștit de case. Bi­serica românilor se vede de la dis­tanță, o clădire impo­zantă, fostă bi­se­rică catolică. Mon­­sieur Fifi, un domn din cartier, care toc­mai își plimbă câi­nele, mă lămu­rește: „E în­chis. Românii vin doar duminica. Dar dacă vrei să îi găsești, trebuie să mergi în localitatea urmă­toare, la Blanc Mesnil. Acolo este co­munitatea lor. Înainte erau pe aici, furau, cer­șeau și munceau cu ziua, dar acum au cartierele lor, conduc mașini lu­xoase, și adevărul este că sunt foarte munci­tori, îi văd cum se trezesc de la cinci dimineața ca să meargă la lu­cru… Mergeți la Blanc Mesnil să vă mi­nunați… Noi le-am cedat biserica pen­tru că stătea mai mult goală. Acum este bine întreținută și româ­nii vin aici, sunt foarte credincioși, du­minică e plină stra­dă de ei, vin la slujbă… Au doar în Paris aproa­pe 20 de biserici, iar în toată Franța, ro­mânii au 70 de bi­serici, cu o superbă Mitropolie la Limours. Duceți-vă, aveți ce vedea”.

Am ajuns pe jos în 15 minute. Blanc Mesnil, este tot un cartier de la marginea Parisului. At­mosfera era însă alta: car­tie­re cu străzi și case frumoase, un centru cu cafenele și-un părculeț, blocuri co­chete, nu mai mari de 2-3 etaje. Și, peste tot, vezi în curți sau pe străzi mașini cu numere de Ro­mânia: Satu Mare, Mureș, Covasna sau Bistrița Năsăud. Dacă ești un pic atent, îi poți re­cunoaște ușor pe români, după ac­centul cu care vorbesc fran­ceza. Și după bocancii murdari de var, fiindcă mulți lucrează în con­strucții. Așa că nu mai este nicio sur­priză când, pe una dintre stră­duțe, vezi un panou mare, cu harta Ro­mâniei: e magazinul… Ro­mâ­­nașul. Intru și zic: „Bună ziua!”.

Afaceri cu dor

Vânzătorul, un domn solid și grizonat, la vreo 60 de ani, mă măsoară din cap până-n picioare și îmi răspunde apăsat: „Hristos a înviat!”. Îl cheamă Sorin, și odată ce-ai intrat în magazinul lui, parcă te-ai teleportat acasă: găsești aici cam toată marfă dintr-o alimentară tradițională românească, de la bere Timișo­reana, la zacuscă, slănină, cârnați, vinuri de Cotnari sau Jidvei, ba chiar și mici! Până și aranjamentul magazinului este unul românesc – nimic din cochetăria ademenitoare a micilor buticuri franțuzești, totul este pus la vedere, pe rafturi metalice sau în lăzi frigorifice ba­nale. Aș vrea să îl întreb pe dom­nul Sorin cum îi merge vân­zarea, dar omul abia prididește să facă față clienților, e coadă mare la mica lui tejghea. În cele din urmă, reu­șește să îmi spună despre el și afacerea lui: „Mer­ge magazinul, cum să nu meargă, că ro­mânul, orice trufandale de-astea franțuzești i-ai da, tot după gustul de acasă tânjește, măcar că e un covrig sau un pu­fulete. Păi, de sărbători, ce e aici la mine… în câteva zile se golesc toate rafturile! A fost acum Paștele: am avut lista de comenzi pentru mân­care românească și cu trei săptămâni înainte. Când am început eu cu magazinul, era complicat tare, aduceam toată marfa din Ro­mânia, personal. Acum e mai simplu – sunt în jurul Pari­sului cel puțin patru depozite uriașe cu produse românești, și iau de acolo. De, gustul de acasă! Apoi este „Mol­dovea­nul”, este „Miorița” și încă u­nul, aduc tiruri în­tregi cu marfă din Ro­mânia și abia facem față cererii”.

Pachet de acasă

Nu mă mir. În Franța sunt peste 500 de mii de români, iar peste o sută de mii dintre ei trăiesc în Pa­ris și împrejurimi. Pentru ei s-au înființat adevă­rate rețele de magazine cu produse românești, dar și de­pozite de unde aceste magazine să se apro­vi­zioneze mai ușor. Zeci de magazine româ­nești, precum cel al domnului Sorin, au apărut și în centrul Parisului, pentru că românul, oriunde ar locui, nu vrea să dea telemeaua românească pe fromage-ul franțu­zesc și nici cârnatul pe jambon. Ca exemplu, o fermă din Alba a inventat chiar brandul „Pachet de acasă” pen­tru diaspora românească, și vinde pentru românii din străinătate marfă în valoare de aproape două milioane de euro pe an, în toată Europa, inclusiv în zona pa­riziană. Dar astfel de exemple sunt numeroase, toate, afaceri pornite de la dorul românilor de țară. „Pentru că, îmi spune domnul Sorin, n-ai ce-i face… ți-e dor de acasă și te mai alini cu o bucățică de brânză, o țâră de palincă sau o prăjitură cu gust, ca de la noi…”. El nu vinde prăjituri, dar există deja cofetării și patiserii specializate, cu marfă românească, așa cum există și restaurante cu tipic românesc, unde ai de toate, de la aperitiv și ciorbă, până la desert româ­nesc. Norocul domnului Sorin este că magazinul său este în centrul celei mai mari comunități de români de lângă Paris, cea din Blanc Mesnil, un fel de Chiaj­na a Bucureștiului: „Aici sunt aproape 4000 de ro­mâni, doar în această localitate. Dintre ei, cel puțin 500 sunt proprietari de case, nu de apartamente la bloc. Și dacă vă spun că o astfel de casă costă undeva spre milionul de euro, o să vă dați seama cam cum o duc românii. Cei mai puțin bogați își iau apar­tamente în blocuri, da’ și alea costă către 200-300 de mii de euro. Iar cei mai săraci stau cu chirie, dar o duc bine, pentru că aici toată lumea muncește. Ro­mânii sunt foarte respectați, avem chiar și consilier român, vo­tat și ales la primărie. Nu mai sunt vremurile de dinainte, acum și francezii știu să facă diferența dintre rrom și român și s-au lămurit ci­ne suntem și cum suntem. Iar fostul primar, care acum este senator, îi iubește pe ro­mâni și ne-a ajutat tot timpul, cu tot ce am avut nevoie, e prietenul nostru”. Am plecat de la ma­gazinul Românașul și am rătăcit o zi întreagă pe străzile din Blanc Mesnil: peste tot am văzut ma­șini românești, am auzit vorbindu-se românește, iar pe cutiile poștale ale caselor cochete am văzut nume românești. M-am întors la gară. Așteptând trenul spre Paris, am văzut o femeie elegantă, cu un copil în cărucior, așteptându-și soțul. Când el a sosit, cu salopeta plină de var și bocancii de șan­tier albiți, a luat fericit copilul în brațe, și-a îm­brățișat soția și le-a spus în românește: „Iu­bitele mele! Ce dor mi-a fost de voi!”. Era finalul unei zile de lucru pentru un mun­citor român.

Sâmbra oilor la Paris

Când am auzit prima dată că se face Sâmbra oilor la Paris, am crezut că nu am înțeles bine. Sâm­bra oilor? Cum? „Da”, mi-a ex­plicat la o cafea Bogdan Mihoc, moroșan aflat la Paris de mai bine de 20 de ani. „Se face Sâmbra oi­lor la Paris, exact ca acasă. O ma­re sărbătoare, cu toți românii. Facem așe, un staul, și acolo se mulg oile și se măsoară laptele. Și o să fie scenă cu ceterași, cu joc și cu horit, cu palincă și cu slană, cu balmoș… Dacă mai ședeți la Paris o săptămână, să viniți, că-i tare fain! Trăim în Franța, dar ne ținem sărbătorile noastre”. Cafeneaua la care stăm nu e departe de Domul Invalizilor, în inima Parisului. În depărtare, peste acoperișuri, se vede vârful Turnului Eiffel. Întregul oraș este în febra pregătirilor pentru Olimpiadă, chiar zilele acestea se desfășoară Festi­valul de la Cannes, care ține prima pagină a tuturor ziarelor și revistelor, în timp ce românii… sunt în febra pregătirilor pentru Sâmbra oilor. Ceva în min­tea mea nu se lega și m-am agățat de principalul detaliu: „Dar oile? De unde aveți oi aici?”. Și dom­nul Mihoc a râs: „Dară oile le închiriem cu ziua, de la un cioban francez. Îi plă­tim cât face, să ni le aducă la locul de horit, fie cu elicopteru’, fie cu tirul. Păi cine-o mai văzut sâmbră fără oi?”. Am rămas fără replică.

Domnul Mihoc are asociația A-DOR, care are în grijă ca dan­surile tradiționale din Țara Oașului, zona Bixadului, să nu se piardă. Le pregătește îm­pre­ună cu doamna Irina Huja, o altă româncă din zona sa, la fel de veche în diaspora franceză. Doamna Iri­na, la rândul ei, mi-a spus: „Dacă nu reușiți să veniți la sâm­bră, măcar de Sân­ziene să veniți, că pe 24 Iunie facem marea sărbă­toare a Sânzienelor, și o să jucăm moroșenește, îmbrăcăți în costume adevărate, vechi de mai bine de o sută de ani. Vin mulți români, da’ vin și fran­cezi, de se uită la noi cu gura căs­cată, și ne admiră, și mu­zica, și jocul, da’ și mân­carea, că nu e con­curs gas­tronomic în Paris să nu ne cheme și să nu ne pună la loc de cinste”. De câțiva ani, doam­na Irina și domnul Mi­hoc organizează prin aso­ciația A-DOR cursuri de dan­suri tradiționale pentru tinerii din familiile de ro­mâni. Deo­camdată, au doar dansuri din zona Maramu­reșului, dar speră să găsească instructori și pentru alte zone ale țării, care să vină cu cos­tume și muzică reprezen­ta­tivă „pen­tru că cererea e ma­re”. Săp­tămânal se întâlnesc și fac re­petiții, și nu oricum: cu mu­zică live, adică de fie­care dată cu instrumentiști care cântă pentru copiii și tinerii veniți să învețe pașii de dans românești. L-am în­trebat pe domnul Mihoc, ca vechi membru al dias­porei pariziene, cum se ex­plică schim­barea de statut a românilor în Franța – de la comu­nitatea „pericol”, cu hoți și cerșetori, la res­pectul și admirația de astăzi. Dar și cum se explică legătura atât de puternică cu țara a celor plecați. Iată ce mi-a răspuns: „Păi, după revoluție, când or venit românii aici, or fugit dintr-o țară comunistă și o fost și mi­rajul Occidentului, încât nu s-o ținut cont – noi pe atunci nu eram în UE, nu aveam drept de muncă, nu știam limba, totul se făcea cu multe acte și cu vize… vă amintiți. Și s-or trezit mulți, la Paris, că veniseră să facă treabă, dar nu puteau, că nu era nimic re­glementat, nici muncitor cu ziua nu te puteai angaja, că nu aveai acte.

Așa că mulți s-or apucat de cerșit, de dormit pe sub poduri, de spart auto­matele din parcări, de furat de prin magazine sau de cântat la metrou. Normal că francezii s-or îngrozit, dar nici românii nu știau și nu puteau la vremea aceea altceva. Da’ timpul o trecut, am intrat în UE în 2007, și am avut drept de muncă. Și românu’ s-a pus, frate, pe muncit. În aproape 20 de ani, cine o stat aici și și-o văzut de treabă și-o făcut un rost, și-o luat casă, și-o dat copiii la școală, ba mulți au pornit propriile afa­ceri. Uite, eu lucrez ca șofer de dis­tribuție pe șantiere, la firma unui român. El a început ca muncitor pe șantiere și acum are propria echipă cu care lucrează. Dar sunt și firme de pază românești, firme de IT sau de imo­biliare și câte altele. Cel puțin pe cons­trucții, nu cred că exagerez dacă spun că în Paris, românii au cele mai puternice fir­me, în acest moment. Plus medici, profesori și oameni de cultură, care ne repre­zin­tă frumos comunitatea. Așa că, românii sunt astăzi vă­zuți în Paris extrem de bine, ca oa­meni mun­citori și serioși, în spe­cial oșenii, care, ca întot­dea­una, au muncit pe brânci și nu s-au ferit de greu. Cât despre le­gătura cu țara… toate aces­te eve­nimente organi­zate de ro­mâni la Paris vorbesc de la sine: avem și șezătoare, și școală de duminică în limba română, pentru copii, și bise­rica noastră și maga­zinele noastre. Nicio ini­mă nu arde ca a româ­nului, când e vorba de pro­pria țară. Cam toți de aici mer­gem de câteva ori pe an în Româ­nia, vi­săm să ne în­toar­cem la un mo­ment dat în ța­ră de tot și, până atunci… mun­cim și ne ali­năm dorul cu tra­dițiile noastre și ne ținem cre­dința noastră cât putem de bine. Sunt oameni, poate și de 30 de ani aici, poate și cu cetă­țe­nie fran­ceză, dar vă spun că nu-i ni­ciunul să nu tremure când aude o vorbă sau o muzică ro­mâ­­neas­că sau când vede tricolo­rul”.

Țâpuritorul din Paris

„Când ajung înapoi în Ro­mâ­nia, în satul meu, la Boinești, lângă Bixad, nu fac nimic alt­ceva, numa măr în spatele casei, pe-o costișă. Și mă întind pe spate, direct pă iarbă, pă pă­mântul gol. Și stau așe… mai des­chid ochii, mai pri­vesc no­rii… Stau așe, până simțesc eu că îmi vin în fire, că mi se li­niș­tește inima…”, îmi spune Ion Fră­țilă. E plecat în Paris de aproape 15 ani, împreună cu soția. El mun­cește pe șantier, în cons­trucții, ea face menaj la câteva familii de fran­cezi. Au o fetiță care nu a vrut să locuiască cu ei la Pa­ris: „Am adus-o aici când era mică, avea doar câți­va anișori și plângea în­con­tinuu și se ruga de noi să o lă­săm să stea în România, cu buna ei. Nu i-a plă­cut în Paris, a zis că numai oamenii nebuni pot lo­cui aici. Ea crescuse la țară, i se părea ceva de groază ora­șul”. Acum copila lor este studentă la Con­ser­vator, în Cluj. De altfel, mai mult pentru ea au stat soții Frățilă în Paris, să muncească, să îi poată oferi un viitor și o educație. Familia Frățilă locuiește într-o suburbie a Parisului, la Bobigny, capăt de linie pen­tru metrou. La ieșirea din metrou, este plin de afri­cani care vând frigărui făcute pe grătare impro­vizate din cărucioare de supermarket și arabi care vând țigări de contrabandă. Ion, cumva, se scuză: „Când ne-am mutat noi aici, așa ceva nu exista. Totul era liniștit și curat. De vreo doi ani, au apărut oa­menii ăștia în zonă și e destul de complicat cu ei, că unii sunt puși pe rele… dar altfel, cartierul e liniștit”. Doam­na Frățilă îmi pune pe masă un platou cu tot ce are mai bun în casă: slană, sângerete, cârnați afumați, telemea de oaie cu ceapă verde și roșii, la mii de kilometri de România. Apar­tamentul lor de două ca­mere este într-o casă fru­moasă, cu mușcate la balcon, pe o străduță liniștită. „Proprietarul e sârb”, îmi ex­plică Ion.

„A zis că nu vrea să închirieze la nime, numa la români. Nici măcar la sârbi de-ai lui nu a vrut să dea și s-a rugat de noi să închiriem, asta, că să înțelegeți ce faimă au acum românii la Paris! Și am închiriat noi, cu 700 de euro pe lună. E mult mai ieftin decât în oraș, unde la banii ăștia abia dacă iei o garsonieră de 15 metri pătrați, și e mai liniștit”. Ion a scos din frigider o sticlă de palincă, a pus două păhăruțe pe masă. Am ciocnit. L-am întrebat de ce nu se întorc în țară. Cu me­seriile lor învățate în Franța, dacă și-ar deschide două firme, pe construcții și menaj, ar duce-o foarte bine și ar fi alături de fiica lor și de părinți.

Ion mi-a spus, oftând: „Satul meu, Boinești, nu e Bucu­rești – salariile sunt mici, nu ai spital aproape, și dacă mergi la doctor, trebuie să dai bani, nu ai trans­port către marile orașe, trebuie să mergi cu ta­xiul sau cu ma­șina. În plus, pe lângă ce câștig pe șantier, aici mai câștig și la eve­nimentele românilor, că eu sunt și țâ­puritor și ceteraș. Acu, tăți oșenii fac bani și, fie merg în va­canțe exotice, fie folosesc orice pretext să închirieze aici o sală mare și să facă petrecere cu românii. Ai făcut 40 de ani – faci petrecere, ai făcut 45 – tot motiv de petrecere, ai botez – chemi 300 de români… și tot așa, inventează românii tot felul de motive, de te și miri, numa ca să facă chef, să se întâlnească îm­pre­ună și să petreacă. N-o fi ăsta tot dor de țară? Și eu îmi iau vioara și merg să le zic câte-o moro­șe­nească de-a noastră. Ia stați să vă cânt ceva, înainte de plecare”.

Și Ion își aduce vioara din camera cealaltă. Mă gândeam că o să cânte o melodie din aceea nebu­neas­că, din Oaș, de să-ți vină să țâpu­rești și să joci desculț. Numai că acolo, în acea sufragerie din căsuța de la marginea Pa­risului, cu platoul de cârnați, slană și ceapă verde pe ma­să, cu palinca adusă până la Bo­bigny, în fața mea și a soției sale, Ion începe să cânte ceva ce n-am auzit niciodată: un cântec moro­șe­nesc trist. Din vioara lui ieșea un vaier pre­lung, ca un urlet înde­părtat. Nici bocet, nici doină, ceva sălbatic și dramatic, trist și sfâșietor, dar atât de pur și curat, încât privindu-l cum cânta cu ochii închiși, am fost con­vins că Ion nu este cu noi în acele momente. Era departe, în curtea casei sale din Boinești, întins în iar­ba de pe costișa copilăriei sale.