Călătorie sub pământ – Peștera de la Limanu

ANTOLOGIE „AS”

• Într-un colț de țară, acolo unde se înnoadă pământul românesc cu cel al bulgarilor și cu apele Mării Negre, ascunsă în pântecele unui deal, își doarme somnul de milenii o lume străveche și plină de mister: Peștera de la Limanu. Întortocheată ca un labirint, cu sute de galerii care șerpuiesc pe sub sat și pe sub lacul din apro­piere, în ea și-au găsit adăpost, mai întâi dacii urgisiți de romani, apoi creștinii primelor veacuri, care au căutat însingurarea sau un loc de rugăciune. În ultima vreme, oamenii au devastat peștera, dar misterul ei a rămas •

Peștera cu americani

Celebră mai ales pentru stațiunile ei de pe lito­ral, cu plajele lor însorite și întinse, pu­țini dintre turiștii ce se îndreaptă vara către Mangalia sau Vama Veche știu că dincolo de liziera de asfalt a șoselei, câmpia Dobrogei este un pământ ce geme de istorie din toate veacu­rile. Aici s-au întâl­nit mai multe lumi, fie­ca­re cu culoarea și par­fumul ei, fie­care cu durerile și fru­­mu­sețile sale. De la vre­­mea de aur a gândi­to­rului de la Haman­gia, la tim­­purile glorioase ale da­ci­lor, la rafinata lume gre­cească din coloniile de pe malul Mării Negre, la ro­manii mereu însetați de cu­ceriri, la sciți, sarmați, turci, tătari, lipoveni… Dobrogea este și un tărâm fabulos al peșterilor. Aici se află minunata peșteră a Sfântului Andrei, aici este peștera Sfântului Cassian, peșterile din Cheile Dobrogei. Aici sunt uimitoarele grote de la Basarabi. Și tot în Dobrogea se află și peștera La Movile, pentru care americanii de la NASA au venit cu sufletul la gură, să vadă primul loc de pe planeta noastră unde s-a descoperit viață în mediu fără oxigen, același mediu ca pe Mar­te. Iar la câțiva kilometri de Mo­vile, se află peștera Li­manu, cea mai încâl­cită peșteră din România. Mai puțin spectaculoase ca peșterile de munte, pline cu stalactite și stalagmite, peș­terile dobrogene sunt mai puțin gran­dioase, dar mai calde și mai favo­rabile viețuirii, și au strâns în ele mai multă istorie. Așa s-a întâmplat și la Limanu.

Un loc de pierzanie

Zi de duminică liniștită. Litoralul e pus­tiu, satele adormite. Drumul de la Mangalia spre 2 Mai lasă pe stânga stațiunile aflate acum în „concediu de odih­nă”. Înainte de a ajunge la destinație treci pes­te lacul Mangalia. Dincolo de apă, de pe pod se vede un sat alungit pe coama unui deal. Este Limanu. După pod, se des­prinde un drum la dreapta. Satul doarme. Un măgar și câteva rațe moțate par să fie singurii lui locuitori. Vreau să ajung la peștera Limanu, dar nu există niciun indicator. Intru pe una din ulițe. Sat mare, cu mul­te case, cu garduri din piatră gălbuie.

Mă duc la prima poartă și întreb de peșteră. Două femei și un bărbat stau sprijiniți de un gard metalic, decorat cu flori albe și inimi verzi. În spate se vede o casă albastră, în stil dobrogean, cu cerdac, umbrită de bolți de viță de vie. „Da, peștera e aproape, dar nu știu nimic despre ea”. Chiar nimic? Nu, ce să știe, cele două femei n-au fost niciodată în peșteră. Una din ele pare mai în putere, poartă un halat de casă albastru, un batic alb și ochelari cu lentile gal­bene. Îmi spune că bătrânii care mai știau câte ceva au murit, că nu mai e nimeni în sat care să știe ce e cu peștera. Cea­laltă femeie, mai în vârstă, e mai dor­nică de vorbă și are în glas o adiere de mister. O cheamă Stana. „Peș­tera asta e ramificată ca vinele pomului”, zice. „Pe oriunde mergi, ajungi în ace­lași loc. Toată-i la fel, nu știi unde ești, unde ai ajuns, te învârți dintr-un loc în celălalt și nu-i mai găsești gura. E un loc de pierzanie, de-aia lumea din sat nu se duce acolo.” În peștera de la Limanu au pierit oa­meni. Au intrat ori să se ascundă, ori din curio­zitate, nu au știut să mai iasă și acolo le-au putrezit oasele. Ei, sătenii, se feresc să intre în ea. E ca un loc bleste­mat. Odată, unul din săteni a săpat o fântână și când a ajuns mai adânc cu să­pa­tul, au ieșit din pă­mânt lilieci. Asta în­seamnă că fântâna dă­dea cumva în peșteră. Cine știe cât se întinde. Și-a întins co­ri­doarele chiar și în beciu­rile unor săteni. Bărbatul, care până acum a tăcut, aprobă și intră și el în discuție. El a fost în peș­teră de mai multe ori. Tatăl lui, „moșu”, cu­noș­tea peș­tera cel mai bine. El îi scotea pe cei rătă­ciți, cunoștea toate cotloanele. Odată s-au rătăcit trei copii. Au intrat în peș­teră și nu s-au mai în­tors trei zile. S-a dus moșu după ei, să-i scoa­tă. Și-au ars copiii și hainele de pe ei ca să facă lumină, dar n-au mai găsit drumul înapoi. Moșul i-a adus acasă, iar copiii au povestit că, rătăcind prin cotloanele peș­terii, au auzit, la un moment dat, dea­supra, bătând „cloa­petele”: se aflau sub biserică! Altădată, o fe­meie stătea și plângea în fața peșterii. Bărbatul ei, Vir­gil, era în peșteră de mai mul­te ceasuri și nu mai ieșea. Au trimis să­tenii după „moșu”. Acesta s-a afundat în peșteră pi­păind cu degetele tavanul. Știa pe unde trebuie să o ia du­pă forma pietrei. Îl striga pe nume pe Virgil și se în­drepta spre locul de unde ve­nea răspunsul. Așa l-a scos afa­­ră. Omul zicea că peștera îl vrăjise. A intrat cu o cutie de chi­brituri, a aprins un băț, a făcut câțiva pași, a mai aprins unul și încă unul. Voia să vadă ce urmează mai încolo, după cotitură, după pie­trele din față, ce-o mai fi la stânga, unde se vede o feres­truică în pia­tră, și tot așa, până a ter­minat chi­briturile și nu a mai găsit drumul de întoar­cere. A ră­mas prins în mrejele peșterii. Nicolae se aprinde tot mai tare. Gesticu­lează des și povestește cu mândrie despre „moșul” lui. El nu știe peștera cum o știa tăică-său, dar a umblat și el prin multe cotloane. „Când eram mici, eram niște draci de copii. Când intra în peșteră cineva, mar­cân­du-și drumul cu un ghem de sfoară, pe care îl des­fă­șura pe unde trecea, ca să nu se rătăcească, noi luam ca­pătul sforii și-l duceam de la intrare într-un cotlon, ca să nu mai găsească drumul.” Râde, amin­tindu-și de năzdrăvăniile din copilărie, dar apoi de­vine dintr-o dată serios. Îmi povestește cum a ajuns odată într-o galerie gâtuită tare și cum a trecut în altă cameră, unde nu mai intrase nimeni de multă vreme. Din loc în loc, sub talpa piciorului suna a gol. În galeria cea neumblată a găsit o sfoară, rămasă de la cineva care ajunsese acolo, cine știe când. „Când am pus mâna pe firul de sfoară s-a făcut praf, așa de veche era.”

O iau în direcția indicată de săteni. Pen­tru ei e simplu: ții cărarea pe deal, până vezi niște pie­tre mai mari, aproape de copacii care se văd în depărtare. Acolo e peștera. O iau spre o pădurice de pini, pe marginea unei vâlcele adânci. De o parte este lacul liniștit, cu malu­rile învelite în vegetație de baltă. De cealaltă, vâlceaua, acoperită doar de ierburi sărace. Pământul scrâșnește sub tălpi și nu pricep de ce. Mă uit mai bine: ierburile sunt împes­trițate cu mii de cochilii mărunte și albe. Cio­buri de scoici. Pe măsură ce mă apropii de pădurea de pini, cochiliile se amestecă cu conuri de pin căzute, formând, împreună cu ierburile, un co­vor ciudat și incomod. Ver­santul văii e străbătut de două mănunchiuri de dâre, săpate cândva de ape. De departe, par a fi ur­mele lăsate de o vrăjitoare rea. Mă uit după pietrele date ca reper de săteni, dar nu le văd. Cărarea a dispărut de mult. Mă îndrept spre lac, unde terenul pare mai stâncos. Mă învârt, mă întorc, peștera ni­căieri. Peisajul e uniform, iar eu caut în zadar in­trarea în lumea de sub pă­mânt. Mă întorc înapoi în sat și mai întreb o dată. Mi se dau aceleași repere, dar abia acum înțeleg că, de fapt, m-am plimbat tot timpul pe spi­­narea peșterii și că intrarea este în pantă, în vâl­cea. Între pietrele găl­bui, care ies din deal ca niște oase de mamut, se vede o poartă mică, metalică, țintuită într-un zid de be­ton. Pe poartă e pictat cu vopsea roșie un craniu și două oase în­cru­cișate. În diagonală, cineva a scris cu alb: „A iubi este cel mai frumos lucru”. Mai sus, un număr de te­lefon mobil, pentru cei care vor să viziteze peș­tera.

Călătorie sub pământ

Cătălin Vilău are 18 ani și de doi ani este călăuză la peștera Limanu. E atent, tacticos, conștient de importanța misiunii sale. Mai întâi cu­răță încet treptele și intrarea, apoi descuie poarta și îmi oferă o lanternă. Știu că peștera are o lun­gi­me de aproape patru kilo­metri, la care se mai ada­ugă alți kilometri de galerii ra­mifi­cate, întorto­cheate, așa că îi cer să mă ducă doar în locurile pe care le consideră mai inte­resante. Băiatul îmi arată o hartă a peșterii care sea­mănă la prima vedere cu planul unui oraș imens, organizat în trei car­tiere. Sunt cele trei sec­țiuni ale peș­terii. Galeriile repre­zen­tate în plan par străduțe în­torto­chea­te, în­tretăiate, comu­ni­când unele cu altele sau în­fundân­du-se brusc în câ­te un colț de har­tă. Îți tre­buie câ­te­va zile bune ca să parcurgi toa­­tă peștera.

Din intrarea spațioasă, unde poți sta în picioare, se in­tră într-o sală largă, apoi nu mai știi unde ești. Mergi ba co­­coșat, ba pe vine, ba la stân­ga, ba la dreapta, iar piatra găl­buie e la fel peste tot. Nu gă­­sesc niciun re­per, în afara unor săgeți roșii, din loc în loc, care nu știu încotro trimit. Pe­reții sunt plini de funingine și mâz­găleli, aproape nu văd colț de piatră fără scrijelituri. Ro­di­ca, Mihai, Ra­quel, Duți, Gra­su… Ici și colo câte un chip hidos rân­jește către mine de pe pereți. Am sen­timentul că am co­borât într-o lu­me a umbrelor, care mă ur­măresc la fieca­re pas, lățindu-se slute pe pereți: Doru, Mariana, Ni­cu… Cătălin aproa­pe aleargă, fără să stea deloc pe gân­duri, de par­că ar fi pe ulițele satului. Cu­noaște peștera ca pe buzunarul lui. E întu­neric de smoală, dar în lumina palidă a lanternelor, peștera parcă e din ce în ce mai aglo­merată de umbrele celor ce și-au lăsat numele acolo. Nu se aude decât zgo­mo­tul pa­șilor noștri. Înainte de a se pune poarta, mai intrau animale sălba­tice în peșteră. O vulpe își făcuse cuibul aici într-un an. Dar acum e pustiu, liliecii sunt sin­gurii stăpâni, ei și jivi­nele mărunte. Ne strecu­răm pe străzile în­guste ale orașului subpă­mântean. Într-un loc se vede câte o fereastră, parcă săpată de mâna omului, ce dă într-o încăpere retrasă. În altul, bolovani uriași par să în­tru­peze ființe din altă lume. Într-un perete se vede o firidă, în care fumega cândva un opaiț. Mi­roase a pia­tră veche, miroase a mi­li­oane de ani. Nu e mai frig de­cât afară. Ajun­gem „la li­lieci”. Pe jos e un covor moale, de guano. Cui­bu­rile liliecilor sunt goale. S-a înse­rat deja, iar zburătoarele ies afară prin spații special lă­sate pentru ei. „Sunt specii protejate”, îmi spune Cătălin. Apoi mergem „la paturi”. Ieșim din galeriile strâmte, prin care am mers aproape în genunchi, și pătrundem în niște săli largi, cu pereții drepți, regulați. Aici se vede clar mâna omului. Dacă te uiți mai atent, se văd și urmele lăsate de uneltele cu care s-a săpat în calcarul moale. Din sala cea mare se adâncesc două încă­peri mai mici, patrulatere, în fundul cărora se vede ceea ce călăuza mea numea „pa­turi”: niște pietre faso­na­te, alungite, asemenea unor banchete. Apoi mergem „la oase”. Peștera este aproape perfect orizontală. Nu urcă, nu coboară, nu are „eta­je”. Ajungem într-o galerie plină de oase maronii, de animale. În pereți se zăresc mai multe firide dreptun­ghiulare, săpate de mâna omului, în care sunt așezate oase, ca într-un relicvariu. Imaginea e lugubră, te trec fiori. Că­tălin nu știe cine le-a aranjat așa. „Până la mar­ginea satului”, îmi răspunde tânărul, cu o oare­ce ezitare. „Dar unii zic că ajunge în Bul­garia. Nu știu dacă e așa. Nu e mult până în Bul­garia. În sat se zice că unii au reușit să ajun­gă în Bul­garia, după câteva zile de mers prin peșteră, dar că ieșirea de acolo este as­tupată. Nu mai trăiesc bă­trânii care au trecut la bulgari.” Ne întoarcem spre ieșire, după un drum amețitor prin măruntaiele pămân­tu­lui. Ies la lumină cu sentimentul că am fă­cut o călătorie în lumea de din­colo. O lu­me tul­bure, nedeslușită, popula­tă de umbre.

La icoane

Profesorul Vasile Bo­ro­neanț se ocupă, de mulți ani, de arheologia peșterilor. În anii ‘70 a făcut cerce­tări și la Li­manu. A găsit ceramică, și grecească și romană, dar cea mai multă este dacică. A găsit de­sene rupes­tre, tot din vremea da­cilor, cavaleri, figuri de oameni, animale. Dar a găsit dese­nate și cruci la Limanu – simple și răsturnate – din pe­rioada pri­milor creș­tini, poate daci creștinați de tim­­puriu, poate creștini refugiați în vremea perse­cu­țiilor. Câteva inscripții în slavonă, scrise cu caractere chirilice, trimit spre secolele 9-11 după Hristos. Dar, din păca­te, nu poți face arheologie cu lanterna. Peș­­tera ar trebui electrificată, cel puțin în primul din cele trei sectoare ale ei. Ori­cum, e posibil să fie prea târziu ca să se mai facă ce­va. Inscripțiile pe care le-a descoperit acum trei­zeci de ani nu mai exis­tă, au fost acoperite de mâz­­gălituri recente. În­treaga peșteră este vanda­lizată, aco­perită de sute de graffiti ale vizitatorilor incon­ști­enți.

În tradiția locală, peștera se numește „La Icoa­ne” sau „Peștera de la baltă”. „Ce icoane erau aco­lo?”, întreb ne­du­merită. „Icoană în­­seamnă în limba ve­­che «chip», «imagine». Nu e vorba de icoane în sen­sul creștin. Acolo erau niște chipuri din piatră, chiar la intrare. Bolovanii de la intrare au fost sculp­tați, când am făcut eu cercetări se vedeau clar trăsă­turile uma­ne, ochii, nasul, gura. Acum sunt răstur­nați, nu cred că se mai vede ceva. Deci erau niște capete de piatră care vegheau la in­trarea în peșteră. De aceea săte­nii au numit peș­tera «La Icoa­ne». Figurile astea au fost făcute probabil demult, în vremea da­ci­lor, poate ca un semn de recu­noaștere pentru locul prin care se intra sub pă­mânt, ori, cine știe din ce alte mo­tive.”

Trădare și moarte

Acum mai mult de două mii de ani, după ce Bu­rebista a fost înlăturat de la domnie, regatul ma­relui rege s-a împărțit în mai multe ținuturi mai mici, conduse de căpetenii locale. În Dobrogea existau trei astfel de prinți, care nu trăiau tocmai în bună pace. Unul dintre ei, Rholes, a pornit cu război îm­potriva vecinului său Dapyx, și a adus în ajuto­rul său și pe romani. Ro­manii nu au ezitat să vină, mai ales că Rholes le dă­duse și el o mână de ajutor când au avut nevoie. For­tăreața în care se refu­gia­se prințul dac a căzut prin tră­dare. Dapyx a fost ucis iar fratele lui a fost luat prizonier. Populația s-a re­fugiat într-o peșteră mare, din apropiere, nu­mită Keiris. Oamenii au luat cu ei și vitele și alte lucruri de preț, punân­du-le la adăpost sub pă­mânt. Dar romanii au cău­tat toate intrările „în­tor­to­cheate și greu de găsit” – cum le numește istoricul grec –, le-au astupat și i-au înfrânt pe cei din peșteră prin înfometare. Vasile Pârvan a încercat să dea de urma acestei peșteri, dar a căutat-o mai mult pe la Gura Dobrogei, deși s-a gândit, la un moment dat, că ar putea fi vorba de Limanu. Profesorul Boroneanț este convins că peștera de la Limanu este peștera Keiris, căci prea multe se potrivesc. Peștera avea mai multe intrări, unele săpate dinspre interior spre exterior. Acum toate sunt blocate și peste ele a crescut vegetație. Dacii au știut, când s-au adăpostit în peș­teră, că pot ieși pe altă parte, dar romanii au găsit toa­te ieșirile. Unele galerii au fost prelucrate de oa­meni și folosite pentru adăpost, ori chiar ca altare sau morminte. Pereții au fost întăriți cu ziduri sau coloane de piatră. Există și încăperi care au fost zidite. Sunt toate semnele că peștera a folosit ca adăpost în vre­mea dacilor. În plus, peștera este, într-adevăr, teribil de întortocheată, așa cum spune istoricul grec, și nici o altă peșteră din Do­brogea nu s-ar potrivi la fel de bine cu stră­vechea Keiris.

Peștera de la Li­ma­nu a fost pentru dacii din zonă ultimul refu­giu, ultima speranță. Vre­murile au trecut, iar peste orașul subteran de la Keiris se întind astăzi apele ghiolului și casele din sat. Keiris doarme, ca o imensă ră­dă­cină de copac adânc înfiptă în pământ, îmbrățișând din stră­fun­duri dealul, lacul și satul. Pentru cei ce au ochi să vadă, umbrele dacilor trădați încă alu­necă încet, fără odihnă, pe pereții pân­găriți ai peșterii de la Limanu, printre sutele de nume ale celor ce le-au tulburat liniștea. „A iubi este cel mai frumos lucru.”

Fotografii de MARIAN COMAN