Misterele din Munții Buzăului

Am oprit mașina pe marginea drumului, în dreptul unui bătrânel care păzea două văcuțe, scoase la păscut. Spri­jinit în botă, m-a privit neîncrezător pe sub borul îngust al pălă­riei de soare. A aș­teptat să îmi termin întrebarea, apoi a oftat și a dat din cap, cumva ne­mulțumit. A ri­dicat bota și mi-a ară­tat către deal: „Pe-aci ajunjeți în satul Nucu. Da e târziu, are să va apuce noaptea pe-acolo și ăla nu-i loc curat. S-or întâmplat tăt felul de probleme pe acolo…”. I-am mul­țumit și am por­nit mai departe, hotărând să nu mă abat din drum. Dar bătrânul avusese dreptate: deși pe hartă părea că mai am doar câți­va kilometri până la ultimul că­tun din Munții Buzăului, drumul era așa de po­vârnit și de rău, încât am ajuns acolo abia când se înnop­tase. Ulițele erau pustii, casele risipite pe dealuri păreau părăsite, fără lumini în ferestre. Ca să ajungi    la ele trebuia să mergi din drumul principal pe niște potecuțe abia ghicite, printr-o pădure cu forme bizare, cu arbori scheletici, care întindeau ramuri răș­chirate spre tine, gata să te apuce. Nici vorbă de pensiuni sau hotel, chit că de aici pornesc câteva trasee tu­ristice, care duc la celebrele biserici rupes­tre, de­venite între timp monumente UNESCO. Ste­lele se vedeau perfect, strălucind, dar cerul avea o culoare albastru-vineție ciudată.

La un moment dat mi s-a părut că aud dinspre pădure niște voci hârâite, care parcă se străduiau să îmi spună ceva. Mă cuprindea panica, era clar. Am decis să mă urc în mașină și să mă întorc în șoseaua națională în cău­tarea unui motel. Su­biec­tul care mă urcase în ma­șina mea de teren era, și el, bizar: dispariția fără ur­mă a doi brăileni în Mun­ții Buzăului, petre­cu­tă în urmă cu aproape 50 de ani, un eveniment ce fă­cuse vâlvă în presa vre­mii, fără să fie elucidat. Dispariția lor a fost atât de misterioasă, întâm­plarea acoperită atât de mult de secret, încât emoția s-a păstrat până azi. Cum să dis­pari așa, fără urmă, lu­at, parcă, de o pală de vânt? Ajunși în Munții Buzăului, în satul Nucu, din comuna Bozioru, doi alpiniști au pornit către zona bisericilor rupestre. Ajunși în locul numit „la Tihărie”, unul dintre ei a es­caladat o stâncă și, din vârful ei, i-a stri­gat celui­lalt: „Ia uite ce am găsit!”. Și a ridicat ceva ce părea un lanț sau un cablu gros, de culoare aurie. Moment în care, pur și simplu a dispărut! Prietenul său a crezut că este o glumă, că amicul său s-a ascuns. Din păcate omul nu a mai fost găsit niciodată. A fost alertată Miliția și, întors în Brăila, alpinistul supra­vie­țuitor i-a povestit fratelui celui dispărut ce se întâm­pla­se. Cum acesta lucra în Mi­nisterul Afacerilor Interne (MAI), a venit imediat la locul întâmplării, însoțit de zece colegi. Au mers la stânca unde se întâmplase dispariția, și singurul care a avut curaj să se urce a fost chiar fratele celui dispărut. Ajuns în vârf, a ridicat și el obiectul metalic gă­sit acolo și, spre uimirea și groa­za marto­rilor, a dispărut ca fra­tele lui. Ul­terior, cazul a fost pre­­luat de armată și peste tra­gedia din Munții Buzăului s-a așternut liniștea. Singurii care au încer­cat să caute răs­punsuri, chiar și mulți ani după aceea, au fost cer­ce­tătorii de fenome­ne pa­ranormale. După re­voluție, tot mai multe detalii au ieșit la ivea­lă și încă mai ies, dezvă­luind că evenimentul petrecut în anul 1980 este mult mai com­plicat decât un simplu fapt di­vers dintr-un ziar.

Andrei Drăgnescu este scund de înălțime, dar bine legat, un adevărat om de munte, robust, obișnuit să urce și să străbată potecile, zile la rând. De altfel, asta a făcut toată viața – a umblat prin această parte a munților Buzăului, pe care îi cunoaște ca în palmă. Îți ține ochii în pământ când vorbește și răspunde după tăceri lungi, măsurându-și bine cuvintele. Dar dacă ai răbdare, descoperi o enciclopedie ambulantă a tot ce în­seamnă bisericile rupestre din Munții Buzăului. Acum sănătatea i s-a mai șubrezit, este la pensie, dar în continuare este căutat de cei ce vor să des­copere misterele locului. A fost martor la dis­pariția fraților brăileni și la căutările autorităților din acea vreme: „Stimate domn, eu îți pot explica cum să ajungi la Tihărie, dar n-o să reușești nici cu ghid. «Tihărie»    înseamnă loc sălbatic, loc pă­răsit, nici oa­­menii satului nu se duceau acolo, că era greu de ajuns. Și-apoi, pentru povestea brăi­lenilor dispăruți sunt mai multe lucruri de pus cap la cap. În primul rând, fenomenele aces­tea misterioase nu au început în zona noastră cu ei. Au fost primii despre care s-a aflat, pentru că s-a scris la ziar. Dar cu mult îna­inte, aici venise profesorul Vasile Rudan, încă din anul 1967, cu ceva grupe de copii, să facă experi­mente.

Se pare că zona noastră are niște energii diferite, care ajută la comunicarea tele­patică. Eu l-am cunoscut pe pro­fesorul Ru­dan, am umblat cu el pe munții ăștia, știu ce vorbesc. Pe ur­mele lui, la scurtă vreme, a venit aici armata, la ordinele lui Ilie Ceau­șescu. Și-au făcut o tabără dincolo de muntele nostru, către Gura Teghii, mai exact, lângă lacul Goteș. Atunci a fost prima oară când satul Nucu a fost propus spre desființare și erau restricții mari de circulație, erau militari care păzeau zona și nu te lăsau să te apropii. Câteva case au și fost demolate atunci. Apoi s-au oprit, nu știu de ce, și armata a plecat. Ce experimente au făcut și ce au căutat atunci, nu se știe. Dar cu siguranță că domnul Rudan știa, că era cu ei, acolo. Iar treaba cu brăilenii s-a întâmplat după cercetările și plecarea armatei. Sincer, nici nu știu dacă chiar erau alpiniști. Întâmplător, eu am făcut armata la Brăila, de unde erau cei doi dispăruți, și de unde venise și armata staționată lângă lacul Goteș.

Unde am făcut eu armata, era și o unitate de care știam, dar noi nu îi vedeam pe soldați niciodată – nici la masă, nici la instrucție, nicăieri. Noi le ziceam «specialii», și mai târziu am auzit că erau, de fapt, din trupele an­tre­nate special pentru feno­mene paranormale. Astea sunt niște aspecte. Apoi, legat strict de cei doi bră­ileni, nici nu știu dacă ei au dispărut așa cum se spune, la tihărie. Că acolo e o zonă întreagă cu feno­mene neo­bișnuite, un fel de triunghi al Bermu­delor, între Tihărie, locul numit La săritoare și Masa lui Solomon. Stânca de pe care au dispărut ei poate să fie oriunde în acest perimetru. Dacă La sări­toare este o trecere cu trep­te, folosită, se pare, și de vechii sihaștri, la Tihărie este o piatră cubică enormă, ca un platou gigantic, foarte ase­mănător, ca să nu zic identic, cu masa lui Solo­mon. Dar ce mi se pare și mai interesant este că nu armata a descoperit prima puterile și energiile acestor locuri, ci niște civilizații străvechi. Pentru că, de la piatra lui Solomon por­nesc în jos, ca razele unui soare, ziduri lungi de piatră. Și ace­lași lucru există și la Piatra scrisă, din Boștoaca, cum îi spunem noi, de pe vârful Țur­țudui, din care pleacă, tot așa, raze de piatră, ce nici măcar nu știm unde duc. Faptul că sunt făcute de civilizații străvechi este atestat de scrierea de pe acea piatră, ce pare să fie mai veche decât cea su­meriană, cercetătorii încă nu au reușit să o iden­tifice exact”.

La despărțire, domnul Andrei mi-a mărturisit speranța că poate cineva se va ocupă cu adevărat de cercetarea acestei zone pline de mister a munților Buzăului: „Când s-au făcut puținele cercetări care s-au făcut, aici s-au descoperit lucruri senzaționale – chiliile primilor sihaștri creștini, fundul peșterii cu desene rupestre de importanță mondială și câte altele. Dar adevărul este că arheologii, istoricii și oamenii de știință nu au cercetat nici jumătate din ce se află aici. Mai apar descoperiri întâmplătoare, dar noi nu știm cu adevărat ce a însemnat această zonă și ce secrete ascunde. Eu am fost ghid pentru mulți cercetători dar, ca un făcut, niciodată n-au mai apărut re­zultatele cercetărilor! Au fost aici și de la muzeul din Buzău, și de la București, și din Ungaria, am umblat cu ei pe toți mun­ții. Ungurii aveau hărți extraordinar de detaliate, știau locuri pe care eu nu le știam. Unde sunt rezultatele cer­cetării? De ce nimeni nu vine să vadă ce este aici și să ne spună pe față ce a fost și ce s-a păstrat pe aceste meleaguri? Să ne explice și nouă fenomenele ciudate care se întâmplă lângă noi – ceața albastră, megaliții aliniați perfect pe coamele munților, luminile și ozn-urile care apar aproape tot timpul, uriașul observator astrono­mic din piatră, spart în două la margi­nea pădurii…”

Din păcate, singurul om care a stu­diat ani la rând fenomenele miste­rioase din Munții Buză­ului a murit: regretatul profesor Vasile Rudan. El a fost și unul din­tre puținii care au avut curajul să vor­bească deschis, despre ceea ce a desco­perit acolo. Însă acțiunile sale fiind co­or­donate de armată, deci supuse secre­tului de stat, nu se pot verifica. Prezența armatei în Munții Buzăului nu a făcut decât să sporească misterul zonei și cu­riozitatea celor pasionați de fenomene para­normale. Din ceea ce a declarat pro­fe­sorul Rudan, cât încă era în viață, da­to­rită energiilor speciale din zona Bo­zio­ru, aici se făceau antrenamente extra­senzoriale încă din anii ‘70. Erau oameni antrenați special în a face comunicări telepatice și moni­to­rizări extrasenzoriale, cu șefi de state și comandanți militari din țări occi­dentale, detecții și teledetecții extra­senzoriale. Aceste exerciții au intrat sub con­trolul generalului Ilie Ceau­șescu, pe care îl interesa în mod deo­sebit formarea unei unități militare „psi”, cu capacități telepatice. Sovie­ticii și ameri­ca­nii, la acea vreme, erau mai avansați decât noi și trebuia recu­perată diferența. Așa că s-a început cu ajutorul copiilor, aceștia având capacități extrasen­zoriale mult mai puternice decât adolescenții și adulții. Poligonul principal a fost curbura Buzăului, dincolo de lacul Goteș, către sa­tele Nucu și Bozioru, într-o zo­nă total nelocuită. Aproape 6 ani, accesul turiștilor a fost oprit. Zona era păzită de militari, pentru că acolo fuseseră observate feno­mene care nu puteau fi explicate. În anumite perioade, se forma o emi­sferă de un albastru intens, așa-numita „ceață al­bas­tră”, sau apărea un bombardament de in­fra­­sunete, care stimulează anu­mite capacități ce­rebrale cu aju­torul cărora oamenii pot vedea lu­cruri care altfel nu se pot vedea – în zona de fo­calizare a ultrasu­netelor poți vedea diferite spectre. Profesorul Rudan spunea: „Co­piii au făcut între anii 70-72, co­municații telepatice de până la 96-98 % acuratețe, deși până atunci se știa că e posibil doar până în 40 %. Ceea ce noi am descoperit acolo a fost preluat de SUA, și acum, ceea ce echipa noastră a descoperit este atribuit rușilor și ame­ri­canilor, care au ajuns însă la comunicări tele­patice de doar 80%. Nu aveam voie să vorbim, că era secret militar, și totuși s-a aflat, au fost scurgeri de informații”.

Teleportări, OZN-uri, oameni zburători

Rezultatele școlii ex­trasenzoriale din mun­ții Buzăului se pare că au fost formidabile – fetițele erau cele mai capabile în telepatie, așa că în cele din urmă „clasele” au fost doar de fetițe. Expe­rimentele au mers către telepor­tare pe baza unor descoperiri făcute de Henri Coan­dă, proaspăt reîntors în România și aflat în grațiile regi­mului comunist. La o conferință din de­cem­brie 1971, Henri Coan­dă a spus că omul are în ju­rul său un câmp ener­getic care îl poate pro­pulsa în spațiul cosmic cu o viteză colosală. El încerca să găsească o soluție pentru a ca­na­liza toată energia aceas­ta „corporală” într-o singură direcție. Vorbea practic despre teleportare și nu se știe dacă el chiar reu­șise canalizarea bioenergiei corpului uman. Ex­pe­rimentele din Munții Buzăului au fost oprite, după do­uă accidente. Unul s-a petrecut la locul unde fu­sese văzut un ozn. După o noapte cu ozn-uri pe cer, o echipă a mers să filmeze urmele. La fața locului s-a rostogolit prin iarbă un glob trans­parent-argintiu care a explodat chiar lângă came­raman. Deși a ră­mas cu sechele pe viață, a supraviețuit. Un al doilea incident s-a datorat unui „vortex energetic” care a aspirat un membru al echipei de cercetare, un ingi­ner, ce a fost găsit la 4 km dis­tan­ță. A simțit o viteză extraor­dinară care aproape i-a tăiat res­pirația, era pe punctul să moară. A po­vestit ulterior că vedea un cer mai puțin albastru, un soare mai puțin luminos, dar și patru rase uma­no­ide, cu bărbați care se teleportau. Unul din ei a stat chiar de vorbă cu o femeie cu un copil, toți având fețe iden­tice, ca niște clone, și piele de culoare gri deschis. Atât de mul­te întâmplări în doar câteva minute nu erau posibile fără o di­latare a timpului.

Rița și comorile juruite

La lumina zilei, satul Nucu mi s-a părut mai puțin înfricoșător, dar la fel de pustiu. Cele câteva case sunt părăsite. Doar câțiva lo­cuitori permanenți au mai rămas, printre ei fiind și Rița Beganu. Am găsit-o la poartă, adunând cor­co­dușe galbene: „Ce să fac, ma­ma­ie, uite, adun corcodușe, că pru­ne nu s-au făcut anu ăsta. Stau și eu singură aici, că toți copiii mi-s plecați la oraș sau în stră­inătate. Le place aici, da nu vor să mai trăiască cum am trăit eu…deh, maică, alte pretenții are tineretu”. La aproape 90 de ani, Rița încă face treabă prin curte și ține animale. Se plânge de dureri de spate, dar nu se lasă, n-ar putea să stea și să nu facă nimic. Îi spun și eu ce caut în satul ei și ea face un efort să își amin­tească: „Daaa, maică, acum că zici, îmi vine în gând. A fost aci armata, că eu eram cu vacile și nu mă lăsa să merg în sus, la deal. Erau milițeni prin sat, Dumnezeu îi știe ce că­tau. S-ar fi zvonită că un moș de pe vale a avut o pușcă din război și a în­gropat-o, și ei săpau să o gă­sească, așa ziceau ei… acu ce-o hi fos­tără, ce-or hi găsitără nu știu. Da eu, de la maică-mea știu că nu trebuie să mă iau după focurile din pă­mânt, după focu­rile care joacă. Asta la noi apare pe tăt locu, da maica îmi spunea că sunt comori juruite și să nu mă ating și să nu mă apropchii. Da mie nu mi-a tre­buit de-ace­lea… Asta știu să vă spui…”.

Am plecat de la lelea Rița mai departe, către schi­tu­rile rupestre. Deși au fost decla­rate monumente UNES­CO și câteva grupuri de străini echipați cu bocanci și rucsacuri urcau potecile abrupte, nu energiile bizare ale locului te puteau face să rătăcești, ci lipsa totală de mar­caje. Până la prima chilie, cea a lui Dionisie Torcătorul, am mers îm­pre­ună cu ei, mai mult la noroc. Am traversat și o exploa­tare fores­tieră apocaliptică și ne-am întrebat dacă chiar ăsta să fie drumul, printre cadavrele unor fagi secu­lari, prin șleaurile adânci ale tafu­rilor. În dispreț total față de locurile sacre ale unui popor, da, acela era drumul… Din fericire, odată ajunși în Poiana Cozanei, frumusețea lo­cu­lui ne-a liniștit și mi-a șters într-o clipă toată amărăciunea din suflet. Nesfârșita poiană are flori gigantice, ierburi mi­raculos de înalt crescute, ce se leagănă ușor, pe deasupra ei zburând roiuri de fluturi, în toate culorile pămân­tului. Apoi, peste această bucurie vine pacea din chilia lui Dio­nisie, acolo, sus, în cămăruța de rugă­ciune săpată în piatră. Are chiar și două ferestre tăiate în peretele muntelui. De acolo se vedea fix Tihăria, unde ar fi trebuit să ajung eu.

Am pornit în acea direcție, pe o potecuță pe care mi-o re­comandase bătrâna Rița. Dar cine știe de când nu mai fu­sese ea prin aceste locuri! Poteca dispăruse sub pădu­rea sălbăticită. De la un punct, efectiv nu se mai putea înainta: pădurea se amesteca cu tufișuri dese și sălba­tice, imposibil de pătruns. Înaintam pe câte o stâncă și apoi trebuia să fac calea întoarsă pentru că desișul era și mai mare. Ca și cum natura se hotărâse să apere cu orice preț secretele locului. Se întuneca și riscam să nu mai găsesc nici dru­mul înapoi. M-am tras la umbră, să mă odihnesc pentru coborâre. Poate a fost locul sau umbra sau efortul, nu știu, dar… oda­tă așezat jos, am avut senzația că… îmi văd gândurile cum îmi trec prin minte. Nu știu cum altfel să explic, pentru că nu am trăit așa ceva niciodată – mintea mea parcă deve­nise trans­parentă ca un glob de sticlă și puteam să urmă­resc cum vine și trece fiecare gând, în mod distinct, ca și cum mi-ar fi trecut imagini prin fața ochilor. Parcă „au­zeam” gân­durile, așa cum auzi pașii într-o sală mare și goală. Apoi am simțit că pământul trans­mitea un fel de vibrație foarte fină, ca și cum ca­bluri de curent electric tre­ceau pe sub mine. Și mi se părea că fiecare sunet și fiecare culoare sau obiect le percepeam foarte clar, cumva într-un mod dis­tinct. Mi-am zis că poate este efortul de a urca sau sunt închipuiri ale mele, după atâtea povești stranii auzite despre acele locuri. M-am ridicat și am pornit pe drumul de întoarcere. Ciudat este că, odată ajuns jos, în sat, genul acela de percepție a dispărut.

Coborând către Bozioru, m-am oprit la prima câr­ciumă pe care am găsit-o deschisă. Mi-am luat o apă rece și m-am așezat la masa terasei. Aici l-am cunoscut pe Dobrin Dumitru. „Și ziceți că ați vrut să urcați la Tihărie… păi ce să căutați acolo? Numa mistreții și urșii se mai bagă pe-acolo, bine că nu i-ați întâlnit!” Dobrin este din Nucu, a coborât aici să își ia țigări. Îl întreb dacă a văzut vreodată sau dacă a simțit ceva neobișnuit pe dealurile satului. „De sîmțît am sîmțît mereu, că îi aer tare și bun și curat, că de-aia eu nu plec de-aci. De vă­zut, am văzut și unele mai cum să zic… neconforme. Dacă dați o bere, vă zic”.

Povești „neconforme”, la o bere

Am dat o bere și… mi-a zis „neconformul” văzut de el: „Am văzut o ceață albastră. Auzirăți de ceața albastră de la noi? Am văzut o singură dată, recunosc, sub Agatoane (zona bisericilor rupestre n.r.), unde este ca o căldare. Nu a durat mult, câteva minute, și era undeva la 2 metri de pământ, cu o grosime cam tot de 2 metri. Și se deplasa. Uite-așa merea, ușureeel. A ieșit din valea aceea și a in­trat în pădure până a dispărut. Da cum a dispărut? Că se făcea ceața aceea bucăți, se rupeau din ea ca niște momâi care plecau prin pădure! Eu am simțit așa, ca un frezon pe spate și ca o frică ce mă lua, da nu știu de ce, că eu nu sunt fricos de fel. Dacă mai dai o bere, îți spun și când poți să vii să vezi ceața albastră. Buuun ! Ceața asta se vede în Octombrie, la o zi-două după ploaie. Zice unii că nu există cimitir acolo, și de-aia apare atâtea chilii de că­lugări și niciun mormânt găsit, normal că te întrebi unde i-a îngropat. Că ar fi îngropați într-o peșteră subterană, undeva către Piatra îngăurită, s-ar zice. Și pe direcția aia se și ducea ceața, când am văzut-o eu! Era acolo un brad, îi zicea lumea La bradu ciutii. Acolo s-a întâmplat mai recent că cei de la vânătoare au făcut o cabană. Într-o zi senină, fără pic de nor, a fost trăznită și a făcut-o praf! No­rocul lor că nu a fost nimeni înăuntru! Chestie „ne­con­formă”, întâmplată prin 2000, deci astea nu-s povești!”.

I-am mulțumit omului pentru ce mi-a spus și i-am dat berea promisă. A rămas să ne vedem în Octombrie, când se plimbă duhurile călugărilor peste vale, ca o ceață albastră, care îți dă frezoane.