• Întins pe dealurile dintre Munții Piatra Cra­iului și Munții Perșani, Poiana Mărului este cel mai mare sat din România și, cu siguranță, cel mai frumos. Când am ajuns în el, primăvara se schimbase în vară •

Poteca se sfârșește pe vârful dealului: Dosul Muchii. E zi curată, de vară, și priveliștea care mi se întinde în față e o frântură de rai. Nu mă bucur singur de ea. În iarbă, lângă o că­ruță cu caii lăsați să pască pe pajiștea de sub cer, stau o femeie și un bărbat: Niculina și Adam. Sunt din Po­iana Mărului, satul care se află la picioa­rele noastre, și pe drum către casă, și-au luat un răgaz să se bucure de venirea verii. „Eu cred că sat ca al nostru nu se mai află nicăieri pe pământ”, zice femeia și-ntinde mâna, mângâind dealurile scăldate în lumină și înconjurate de munți încă acoperiți de zăpezi: Bărdași, Măgura, Pie­trosu, Gruimaru, Hoa­pe, Cuculeț, Fe­riga… „Nu există sat mai întins ca al nostru: dealuri, pline de căși. Mai demult, nu ne scoborau la vale de­cât o dată pe săptămână, du­minica, la biserică. Când se făcea mai căldișor, ca acum, aș­teptam să vie nopțile cu lună plină, ne puneam că­meșoaele albe, de cânepă, lu­am secerile și plecam în holdă, unde era grâul. Muieri de pe toate văile și de pe toate dealurile. Grâul strălucea ca aurul, în lumina lunii. Se mișca uite-așa, în valuri, când adia vânticelul. Și ne făceam o cruce mare și ne apucam de secerat. Ziua nu puteai secera grâul, că era paiul uscat. Nu­ma noaptea, pe lună. Și după ce îl sece­ram, îl făceam snopi și snopii îi așezam numa în cruce, câte douăzeci, să făcem apoi clăi. Când era el uscat bine, îl puneam în care, să-l legene până acasă. Îl făceam stoguri și așe rămânea, până la cinșpe sectembre, tăt cu vârful în sus. Îl treieram, îl ciuruiam și îl duceam la moară cu carele. Ne trezeam la doi noaptea, să fim primii la moară – ori la Cristian, ori la Hălchiu, că erau mori săsești și aveau pietre bune. Și din făina ceea albă plămădeam aluat închinat și făceam pita. Așa puneam noi pita pe masă, cu sfânta cruce deasupra ei”.

Adam, bărbatul Niculinei, oftează, își dă pălăria pe ceafă și întorcându-se către mine, intră și el în vorbă: „Da să vă spui și io una! De cu noapte por­neau bărbații, își puneau cioarecii și cameșoaele, își luau coasa și cutea, și câte douăzeci-treizeci porneau pe dealuri. Mergeam cu coasele pe umăr și câte unu, de pe un deal, cânta: „M-a trimis tata la coasă/ Me­serie uricioasă/ Coa­sa-i lată, coada-i groasă/ Tot cosesc, nu se mai gată…”. Adam cântă tărăgănat. Se oprește, pentru că vocea începe să îi tremure, își drege glasul și cântă din nou: „La coasă să meargă tata și la fân să strângă mama/ Și la sapă frate-miu, că la crâșmă mă duc eu./ Paharele-s ușu­rele, să tot bei rachiu cu ele/ Crâșmărița îi frumoasă și nu mă pune la coasă”. Adam se opreș­te, întinde mâna și-mi ara­tă ceva, fără să zică nimic, ca și cum ar privi spre o fâneață, unde a cosit, trăgând, umăr la umăr, cu alți flăcăi. Oftează adânc și emoția îi îneacă glasul. Își trage pălăria pe frunte și zice: „Ini­ma, bat-o vina! Ce-i în ea acolo rămâne în veci”.

Pe unele costișe se văd rotocoale de iarbă gi­gan­tice, mai închise la culoare. O întreb pe Niculina ce sunt. „Ce să fie”, îmi spune, „locul unde au jucat ie­lele. Câteodată, se stârnea câte o volbură, ziua în amiaza mare, un vârtej ce venea peste noi, și noi stri­gam: «Fugi, volbură frumoasă, du-te sănă­toa­să!». Acelea erau ielele și urmele lor le vezi colo, pe dealuri, după cum or zburat pe deasupra fâ­nului”.

Adolescentul

Pe drumul ce urcă din partea de jos a satului, cea de la șosea, către partea de sus, cea cu case risipite pe dealuri, am întâlnit un băiețandru: Gheorghe. Firav, co­pi­lăros, nu i-aș fi dat mai mult de 12-13 ani. Îmi zice că este la li­ceu, în clasa a zecea, locuiește în sat și face naveta la Zărnești. Cum arată ado­les­cența într-un sat ca Poiana Mărului? Am mers ală­turi de el o bucată de drum și am povestit.

– Parcă ar ploua… parcă n-ar ploua… nici timpul ăsta nu mai e cum trebuie… S-a schimbat, mai ales pe aici, pe coclaurile astea…

– Și câte oi ai zis că ai?

– Păi, eu am patru oi și două miele. Vreo șapte găini, o capră mare, doi iezi ai ei, doi iezi la bibelon și o mieluță… na, ca oa­menii săraci… Dar am și o vacă!

– Cu atâtea ani­ma­le, mai ai timp și de școa­lă?

– Am, că sunt la 6 Mar­tie, în Zărneși, da­că știți, și acolo nu e prea de omo­rât cu în­vățatu… Sunt la pro­fe­sională, la CNC, la strungari. Să gat școala și apoi la muncă, în Ger­mania, și în timp, să îmi fac o casă.

– La școală cum ajungi?

– Pe jos. Cobor pe jos, până la primărie. Fac cam o oră. De acolo e microbuz.

– Păi, la cât te trezești?

– Dimineața, mă tre­zesc la trei-patru. Că tre­buie să am grijă și de animale, până plec. De-asta, câteodată, de exem­plu astă-iarnă, seara, mă culc și la șapte.

– În grădină ai pus ceva?

– Da, am pus. Am pus ceapă, că la noi se mănâncă multă ceapă, da a pus mama și salată, și cartofi. Nu prea am mai ajutat-o, că am avut și eu treabă, na… am mai reparat la gard, am mai tăiat un lemn cu drujba…

– Ți se pare greu traiul la țară? Ai vrea să te muți la oraș?

– M-am învățat. Nu m-aș muta nicio­dată la oraș! Dacă crești aici și știi care-i treaba, te-nveți pe-aici și știi toate dealurile și nu-ți mai trebuie altceva.

– Îți place munca asta grea, la țară?

– Dacă îți place, nu e grea. Și pun și garduri electrice! Pun așa, fire, și stau fără grijă, că nu mai ies animalele. Altfel, de când sunt eu pe aici nu au venit urși. Doar lupi au venit și ne-au făcut și nouă pagube de două ori… Am auzit că în unele zone sunt urși, da la noi nu.

– Da muzică asculți?

– Nu ascult. Nici populară, nici de niciun fel. Și nici la fluier nu știu să cânt, că acu nu mai stau eu cu animalele… stă gardul elec­tric. Eu fac altă treabă, că e destu­lă de făcut, înainte era musai să stai cu ele.

– Și bani de buzunar din ce faci?

– Păi, acum aștept să fete vaca și la anu o să îi vând vițelul. Deocamdată, fac bani din bursă, de la școală. Am făcut și 22 de milioane cu bursa, anul trecut! Am avut note bune și am luat și pentru practică 3 milioane.    S-a adunat.

– Mama e casnică?

– Nu, lucrează, e angajată la Avicola, în Brașov. Se duce toată săptămâna, câteodată și sâmbătă și duminică. O mai ajut eu cu casa, mai dau cu mătura, mai fac în grădină… Mama se duce pe jos până la primărie, se trezește și ea la patru. Se întoarce pe la 5-6 și vine obosită, vă dați seama… numa drumu cât merge…

– În punga aia ce ai cumpărat?

– Am găsit, la promoție, o prelată. Nu îmi trebuie acum, dar dacă tot am prins promoție la Lidl, am zis să o iau, că mai acopăr ceva cu ea prin curte, o pun pe fân, pe lemne…

Ne-am despărțit la o răscruce de drumuri. Aș fi vrut să îl însoțesc până acasă, dar el a refuzat și a privit jenat în pământ. I-am spus că îl consider un băiat extraordinar, un tânăr excepțional. S-a uitat cam neîncrezător la mine. I-am dat cadou o revistă Formula AS, și s-a bucurat.

A lu Bucuraș

De când l-am întâlnit, am simțit că e omul lui Dumnezeu, după vorba blândă și privirea limpede și blajină. Și așa era – Ionică Guiman, zis a lu Bucuraș, este cantor la biserică de 40 de ani! Cine să cunoască și să poată să îmi dezvăluie mai bine sufletul poienarilor? Așa că ne-am așezat la masă și ne-am pus pe povești. „Cum sunt poienarii, bade Ionică?”, l-am întrebat. Ca țăranul de munte, cal­culat și cu vorbele măsurate, a stat un pic și s-a gân­dit. A privit pe fereastră, căutând parcă răspunsul în lumina ce venea de acolo. Apoi mi-a spus: „Îs trei lucruri ce le pot spune despre poienari. În primul rând, sunt oameni foarte credincioși. Biserica noas­tră e ctitorită de însuși Constantin Brânco­veanu, și duhul lui bun și credincios de-atunci a rămas cu noi. Unii oameni și-n ziua de azi spun că clopotele când bat, spun numele lui, așa se aude pe dealuri «Brân-co-veanu»! Gândiți-vă că satul nostru e cât Bucu­reștiul ca suprafață, se întinde pe toate dealurile, cât vezi cu ochii, o sută și ceva de kilometări de drumuri are! Și oamenii veneau înainte pe jos la biserică, duminică de duminică, de la cele mai îndepărtate case! Indiferent că era zăpadă sau ploaie, ger sau soare! Acu, mulți au mășini, da și acu mulți vin tăt așa, pe jos! La sărbători, sunt ne­lipsiți, îi plină biserica de rugăciunile lor. Și-apoi, mai e ceva: eu merg cu părintele an de an cu sfeș­tania la ei în case. La fiecare casă de o vedeți agă­țată pe cine știe ce deal, noi mergem, oamenii ne cheamă. Și câteodată nu sunt acasă, sunt plecați cu treburi, la târg, sau cu animalele, dar chiar și așa, ne anunță și ne spun unde e pusă cheia. Noi des­cuiem, intrăm, facem sfeștanie și ne rugăm pentru sufletele celor ce locuiesc acolo, apoi încuiem și plecăm mai departe. Dincolo de încrederea lor, e minune mare, că oamenii și dacă nu-s acasă, de fapt sunt acolo cu noi, în rugăciune și în duh. Eu așa zic… În al doilea rând, pot să vă spun că oameni mai muncitori ca poienarii eu nu am văzut! Înainte, țineau animale, făceau fân, lucrau cât era ziuă. Li se dusese vestea, de cei mai buni cosași din partea asta a țării și era bătaie pe ei, să îi cheme sașii sau brănenii la coasă, asta, ca să mă credeți că nu-s doar vorbele mele. Și după aia, de când s-a început cu industria și până în ziua de azi, poienarii o duc bine, pen­tru că muncesc. Iaca, tatăl meu, să vă dau un exemplu con­cret – era brutar la Zăr­nești și mergea pe jos până acolo, se trezea de la trei ca să fie la brutărie la șase și pe lângă asta ținea și gospodăria. Tata dormea doar la prânz, de la 12 la 3, atât, în rest muncea zi și noapte. Și pe noi ne pu­nea la muncă, doară eu de la 13 ani am ținut coasa în mână. Singurul ajutor ce și l-a luat la bătrânețe a fost un cal, să ajungă mai ușor la Zărnești – mergea călare până acolo și îl lăsa în curte la niște oameni, ca să se întoarcă tot călare. N-a vrut el să meargă cu au­tobuzu, așa era învățat… Dar și azi, dacă vă uitați, satul arată frumos, că oamenii sunt foarte muncitori, nu vezi pal­mă de pământ nelucrată. Și al treilea lucru ce l-aș zice de po­ienari este că, pe lângă muncă și credință, știau și să se distreze. Aveam aici o ve­che curte boierească, La Greci îi ziceam, era și popicărie acolo. Duminică și de sărbă­tori se jucau niște hore acolo cum nu mai vedeai! Toți în costume populare, cu laibăr, cioareci și pieptar, cu vioară și cobză și fluier și dă-i și joacă! În plus, se făcea Lăutare. Adică, la case mai mari, ziceai: «Vreau să fac Lăutar», și se duceau oameni din tot satul și jucau în bătătura omu­lui, că el plătea cântăreții. Am apucat, că aveam pa­tru surori și era înghesuială mare la noi să joace fe­ciorii. Și dansau călușaru, foarte vechi la noi, da și sârba, breaza, arțărașu, poșovoaica, brâulețu, ciobă­nașu. Cam astea pot să vă spun de sufletul poie­narilor, oameni faini…”.

Badea Ionică Guiman își însoțește spusele de dovezi: îmi arată poze vechi și mi le povestește pe îndelete. Ca niște regine arătau femeile, cu cretințe în față și în spate, cu fotă strâmtă, năframă și căiță și cu androc de catifea pe deasupra. Țărănci care mergeau noaptea, la seceriș, pe lumina lunii, așa cum mi-a povestit și Niculina. Înainte să plec, am mai avut o curiozitate: să îl întreb pe badea Ionică de ce i se spune „a lu Bucuraș”. Ochii i-au strălucit la întrebarea mea și iar ne-am pus la povești: „Prin 1820, a venit în sat la noi unu, Go­gonea Rîpea­nu, și străbunicu meu a fost băiatu lui și îl chema Bucur. Era un om ve­sel, da avea o dam­bla, nu juca cu o singură fe­me­ie, el juca cu două femei. Lua două femei mai ușoare și le juca pe orice dans. Toate erau jocuri de doi, da el juca mereu în trei! Și, în timp, a devenit o tra­diție la noi jocul în trei și s-a păs­trat până târ­ziu. De la stră­bu­­nicu s-a trans­­mis numele de Bucuraș, tot așa îmi zice și mie, și mi se potrivește porecla asta. Tare mai mi-a plăcut și mie jocul în viață!”.

Pictorul din vârful dealului

Mulți au auzit de satul Poiana Mărului, doar da­torită marelui și regretatului pictor Horea Bernea. În 1946, tatăl său, celebrul sociolog, etno­graf și filo­sof, Ernest Bernea, se refugiase aici din calea co­mu­niștilor, împreună cu familia. Academicianul de­ve­nea simplu profesor de biologie, însă fiul său, Horea, își începea astfel o nouă etapă a copilăriei, într-un loc fabulos. Dar la scurtă vreme, basmul s-a sfârșit: tatăl său, Er­nest Bernea, a fost arestat de co­muniști și întemnițat pentru 14 ani, iar viața idilică din Poiana Mărului s-a risipit. Mai târziu, Horea a revenit în Poiana Mă­rului pentru a picta, iarăși și iarăși,    dealurile dragi lui. Prin pânzele sale, Poiana Mărului a devenit cu­noscut până departe, în galeriile din Viena, Londra și Paris. Urc și eu să descopăr ca­sa în care marele ar­tist a creat, atelierul lui de pic­tură, aflat pe un deal. I se spune la Orzărică. Nu a trebuit să îmi arate ni­meni casa, am recunoscut-o din picturile maes­trului. Un pic mai aplecată pe-o parte, un pic mai zdrobită de timpul care a trecut peste ea, dar încă acolo. Cu aceeași prispă micuță orien­tată spre soare, cu același acoperiș. O casă ță­rănească, din bâr­ne, tencuită cu pământ. Am mers în gră­dinuța din spate. De-acolo se vede Dealul. Dea­lul acela pictat de Ho­rea Bernea în toate anotim­pu­rile și din toate unghiu­rile. Oare de ce? M-am așezat pe o buturugă de lemn și am privit frumusețea simplă a naturii din jurul meu. Mi-a părut că în toate e mâna lui Dum­nezeu. Și când El a considerat tabloul desăvârșit, a suflat peste pânză. Și, deodată, totul a prins viață: casele ri­­sipite pe dealuri, soa­rele de pe cer, pe­ticele de grădini acope­rite de nori, băr­­bații la coasă. Și ca într-o odă a bucu­riei, păsările s-au auzit cântând în frun­zi­șuri. Atât de frumoasă este Poiana Mărului!