După recenta lovitură dată presei din Ro­mânia prin creșterea TVA-ului pentru ti­părituri, un fenomen și mai dur amenință să o lichideze definitiv: închiderea chioșcurilor de ziare, sub tot felul de pretexte estetice sau edilitare. Avem de-a face cu niște primari inculți, sau cu decizii politice mascate? Istoria presei scrise din România e strălucită: toți marii noștri scriitori, în frunte cu Mihai Eminescu, Caragiale și Arghezi, au fost jurnaliști. S-a mai întâmplat vreodată ca presa scrisă să fie mai amenințată ca azi? De ce trebuie să existe presă scrisă în România? De ce în multe locuri din Occident, presa scrisă e ajutată de stat să reziste, prin legi de protecție, iar la noi nu? Cum se întrevede viitorul presei tipărite, într-un moment în care excesul de știri false de pe rețelele sociale riscă să pună în pericol chiar funcționarea demo­cra­tică a societății noastre? Mai e loc de articole tipărite sub care se află semnăturile unor pro­fe­sioniști? Am pus toate aceste întrebări repre­zentanților câtorva dintre cele mai respectate publicații pe print din România, ultimele bas­tioane ale presei de calitate. Dincolo de răs­punsuri și de motivații, demersul nostru e și un apel la solidaritate de breaslă. Nu putem răz­bi decât împreună, jurnaliști, cititori și edi­tori!

ANDREI MANOLESCU – Redactor-șef adjunct, revista „Dilema veche”

„În Occidentul în care vrem să ne integrăm se citesc ziare”

„O mulțime de probleme cu care societatea ro­mânească se confruntă în ultimul timp arată că mai toa­te valorile și instituțiile importante ale țării tre­buie apărate fără încetare. După mai bine de trei de­cenii de liber­tate și democrație, pare că ele sunt sub un continuu asediu și nu a venit încă vremea unei așe­zări, a unei tihne, măcar par­țiale. Poate că nu va veni nicio­da­tă. Dacă în spa­tele unei bune părți dintre aceste probleme se ascund, ve­dem acum mai clar, forțe ex­terne care au drept scop destră­ma­rea a tot ce-i bun în Ro­mânia și în toată Europa, de multe necazuri sunt responsabili unii dintre ad­mi­nistratorii și politicienii noștri. Aceștia pot sluji, fără să știe, celor dintâi. E vorba, adică, de ceea ce se cheamă idioți utili.

O asemenea chestiune, apărută parcă din senin, e declararea unui soi de război din partea primarului Sectorului 3 al Capitalei împotriva chioșcurilor de presă. Ca și cum asta era problema sectorului! Un mo­tiv invocat, acela că ar fi urâte, e de-a dreptul pe­nibil. De parcă, întregul sec­tor ar arăta ca o grădină franțu­zească, iar chioșcurile ar fi ulti­mele buruieni rămase ce ar trebui pli­vite. În materie de referințe estetice, ar fi poate de amintit că respectivul pri­mar e co­proprietar al unui fost hotel care, în urmă cu 14 ani, a fost inclus pe o listă a celor mai urâte 15 hoteluri din lu­me. Și dacă, totuși, acele chioșcuri verzi sunt atât de urâte, nu pot fi în­fru­mu­sețate? Nu stă asta în puterea și-n atri­buțiile primăriei? Nu, ele se vor desființate, căci aici vine și cel de-al doilea argument al primarului, anume – că nici nu ar mai fi nevoie de presa tipărită. E o idee mult mai gravă. Lăsând la o parte suspi­ciunile că în spatele acestei inițiative ar sta unele obiective politice ascunse (nedemocratice), cred că ea denotă în primul rând o serioasă lipsă, aceea a unei înțe­le­geri mai profunde a lucrurilor, înțelegere care, după cum știm, se bazează tocmai pe litera tipărită. Nu­mai cine n-a dat importanța cuvenită literei tipărite poate emite asemenea păreri.

Sigur, se poate spune că, astăzi, știrile se citesc la smartphone sau pe laptop. E adevărat. Dar citirea unui ziar sau a unei reviste e cu totul altceva. Când a apărut filmul, n-au dispărut teatrele, când a apărut televiziunea, n-au dispărut cinematografele, când a apărut Internetul, n-a dispărut televiziunea, iar ti­parul n-a dispărut niciodată de când s-a inventat. Mo­dernizarea și tehnologizarea nu înseamnă elimi­narea a ceea ce s-a creat mai înainte. Dacă primarul Negoiță ar fi citit mai multe ziare și reviste, ca să nu vorbim de cărți, poate că și sectorul pe care-l păs­to­rește ar fi arătat altfel. Poate că, de exemplu, par­cul IOR nu s-ar mai fi transformat, periodic, în bâlci, și ar fi rămas în permanență o oază tihnită, menită relaxării și, de ce nu, chiar cititului în aer li­ber. Poate că în loc de schimbarea periodică a bor­durilor și de instalarea în tot cartierul a unor garduri tip cimitir, ar fi fost construită o sală de concert sau un teatru nou. Poate că s-ar fi găsit chiar voința și mijloacele de a împiedica incredibila defrișare a celor 12 hec­tare retrocedate din zona aceluiași parc IOR. Nu spun că tot ce a făcut primăria ar fi fost rău (partea de curățenie, de exemplu, i-a reușit aproape pe de­plin), dar cu siguranță, în multe cazuri, sumele des­tul de im­portante pe care le atrage puteau fi mai inteligent investite.

Revenind la presa tipărită: în Occidentul în care vrem să ne integrăm se citesc ziare. Ele sunt diferite de site-urile de știri și mai ales de fenomenele gen TikTok, care am văzut unde pot duce. E adevărat ce se spune, că o imagine face mai mult decât o mie de cuvinte, dar se poate observa că o imagine poate și dezinforma mai mult decât o mie de cuvinte. Iar cuvântul scris face apel la un cu totul alt tip de înțelegere. În plus, citirea cuvântului tipărit poate fi un tabiet care dă o dependență bună (spre deosebire de dependența dată de ecrane). Desigur, jurnaliștii din presa scrisă trebuie, la rându-le, să aibă grijă să demonstreze prin relatările, comentariile și analizele lor, prin măiestria cu care le scriu, că pot oferi ceva diferit și interesant cititorilor.

Nu cred că presa tipărită va dispărea din lume în viitorul previzibil, dar e posibil ca ea să dispară aproape complet din unele țări, mai ales ca urmare a unor măsuri greșite, tot așa cum, de pildă, urmare a unor decizii inepte luate de un guvern, în Noua Zeelandă s-a redus, într-un mod păgubos, rețeaua de căi ferate. Cu timpul, s-a dovedit că dezvoltarea șoselelor și a liniilor aeriene n-ar fi trebuit să se producă în dauna transportului feroviar.

Noi, în România, am trecut prin destule ex­pe­ri­mente de „modernizare” prin demolare și ar fi cazul ca liderii, politicienii și administratorii noștri să nu re­pete asemenea greșeli. Bineînțeles, pentru asta le-ar fi de ajutor să mai și citească (chiar și presă tipărită).”

TIA ȘERBĂNESCU – Publicist, revista „22”, revista „Formula AS”

„Suntem singura țară din lume în care presa scrisă e supusă unui asediu pentru desființare”

„Întâi de toate, trebuie spus că sporul taxei    TVA la cărți și la presă scrisă e o mare greșeală. Avem im­presia că se citește prea mult în România?! Sun­tem singu­ra țară în care presa scrisă a fost supusă unui asemenea asediu pen­tru desființare. Peste tot în lume, dintotdeauna, presa scrisă a avut un cuvânt greu de spus. «Scripta manent»! În presa scrisă nu e ca în televiziune, e nevoie de o lim­bă mai elevată, de un stil mai argumentat. Probabil de-asta nu mai vor politicienii presă scrisă, pentru că ea te obligă să gândești. Presa scrisă in­como­dează pentru că le pune politicie­nilor în față o oglindă în care nu le convine să se vadă. Când apar investigații în «Le Monde», în «Liberation», în ma­rile ziare de la Londra sau la Washing­ton, tre­mură toți politicienii! Iar ce scrie acolo rămâne! La noi, politicienii vor desființarea presei tipărite tocmai de aceea, pentru că obligă la o minimă pregătire. Când îi vezi pe la televiziuni, îți dai seama că dacă scriu o frază fac șapte greșeli! Fac pe patrioții, dar primul semn de iubire față de poporul tău e să vorbești bine limba română… Și dacă s-ar putea, și s-o scrii!

Cum e posibil să nu avem, în România, două-trei cotidiene puternice? În toate țările există, dar noi nu avem, la noi au mai rămas niște fițuici din marile ziare de odinioară. Acum, se vrea să dispară și ele, dacă se poate! Absența unor cotidiene puternice este unul dintre motivele pentru care am ajuns, ca so­cietate, în situația în care suntem. Ce importante ar fi fost în ultimii ani niște ziare serioase, care să aibă o agendă proprie, fie de stânga, fie de dreapta! Mai lu­minau omul, veneau cu argumente în fața opiniei publice… Au dispărut cotidienele serioase, iar odată cu ele, orice urmă de discernământ, orice efort in­telectual. De asta am ajuns aici, de nu ne mai tre­buie cultură. Cine disprețuiește ziarele și revis­tele tipă­rite, revistele, cărțile, în general cultura își sapă sin­gur groapa și cade în adâncul mizeriei, al vulga­ri­tății, al violenței, se descalifică singur în fața lu­mii. Dacă încurajăm trendul ăsta, mă tem că vom ajunge un popor de mâna a doua.

În anii ’90, era o plăcere, dimineața, să ai în față tean­cul de ziare: le citeai, le confruntai, venea fie­care cu perspectiva sa, cu anchetele sale, era concu­rență pe cine dădea o exclusivitate. Cum s-a ajuns aici? Fiind o forță, ziarele au încăput, încet, încet, pe mâna unor afaceriști dornici să le folosească și să-și ducă, prin intermediul lor, propriile războaie, să-și apere propriile afaceri. Du­pă ce le-au cum­pă­rat și le-au folosit, au abandonat standardele profe­sio­nale, ajunseseși să miroși de la o poștă șantajul din ziare. Ca să își susțină bătăliile, nu mai țineau la calitatea articolelor, și atunci an­gajau tot felul de «mercenari de presă». Era o pe­rioadă când se anun­ța: «Joi, marea anchetă cu afa­cerea X!», apoi joia nu mai apărea ancheta, că dă­dea șantajatul bani! Trecute din mână în mână, zia­rele de mare tradiție au dispărut. Și acum mă doare sufletul când mă gân­desc la «România liberă», care putea să fie un co­tidian serios, independent, susți­nând linia demo­cratică și pro-atlantică. Ne lipsesc acele două-trei co­tidiane credibile, în care, când apă­rea o infor­mație, erai sigur că e adevărată. Dis­pariția lor e unul din semnele care au dus la de­gra­darea societății românești pe plan cultural, intelec­tual, pe planul lucidității și corectitudinii.

Să nu mai vorbim despre valoarea documentară a presei scrise! Răsfoiești o colecție veche de ziare și ai imaginea societății dintr-un anumit moment. Noi avem, azi, acces la publicistica lui Mihai Emi­nes­cu: câte n-am fi pierdut dacă nu exista ziarul «Tim­pul»? Azi ce faci, cauți pe telefon? Poate că asta vor, să se șteargă istoria prezentă. Se pierde ast­fel o sursă documentară despre epoca de azi. Până și pe vremea lui Ștefan cel Mare existau cronici, în care se nota tot ce era important, iar noi, azi, avem doar informații care zboară în eter și nu le mai găsești veci. Nu putem rămâne doar cu vorbe care zboară: acesta ar fi încă un pas spre falsificarea istoriei”.

LIVIU AVRAM – Redactor-șef adjunct, cotidianul „Adevărul”

„Era o vorbă: «Hârtia suportă multe». Ei bine, Internetul suportă orice!”

„Nu știu care sunt motivele pentru care domnul Negoiță vrea să închidă chioșcurile de ziare din Sectorul 3, dar sper să nu fie unele de natură comercială, fiindcă au unii șmecheri nevoie de acele locuri, mici de altminteri, ca să își plaseze ei nu știu ce dughene. În peisajul media de azi, presa tipărită își găsește locul pe care îl merită. Așa a fost întotdeauna. Are un loc din ce în ce mai mic, asta e viața, asta e tehnologia: pur și simplu, informația s-a mutat de pe un suport – hârtia – pe alt suport – ecranul de te­levizor, de calculator sau de telefon. Nu aici e problema, problema e că acea calitate pe care o avea presa scrisă pe vre­muri nu o mai regăsim și în presa electronică. Era o vorbă: «Hârtia suportă multe». Ei bi­ne, Internetul suportă orice! Câ­tă vreme informația era pusă pe hârtie, existau niște editori, exista o coordonare editorială, existau niște reguli, niște limite, chiar limite fizice. Nu puteai să scrii mai mult de 7.000 de caractere pe o pagină de ziar. Acum, oricine poate scrie oricât, nu e nicio restricție, dar nu știu dacă mai are cineva puterea să ducă la capăt un text de 30.000 de semne. Aici e junglă totală și aici cred că ar trebui presa să se concentreze. Nu avem cum să ne rupem de con­textul social, politic, în care trăim. Presa româneas­că este în degringoladă, mai degrabă din propriile sale culpe, decât din culpa sistemului sau a con­textului. Cred însă că, la câte beneficii a adus ome­nirii, presa tipărită trebuie lăsată să moară, dacă e să moară, de moarte naturală, nu prin decizii ad­ministrative”.

ANCA SPÂNU – Redactor-șef cotidianul „Viața liberă” din Galați

„Odată tipărit, cuvântul scris rămâne”

„Presa scrisă a fost mai mereu amenințată, ba într-o vreme, se ridicau chioşcurile cu forţa de pe domeniul public (la Focşani, de exemplu, la ordinul lui Marian Oprişan), deci, fenomenul de azi din București nu este singular. So-luţia este să te aperi cu avocaţi şi cu legea în mână, dar nu toţi editorii de presă îşi mai permit asta. Mie mi se pare mai pe­riculos ce face Poşta Română, monopol de stat, care, pur şi simplu, ne-a dinamitat abona­men­tele, mai ales pe cele din mediul ru­ral, unde nu există alternative de distribuţie şi unde populaţia rămâne şi mai vulnerabilă la dezinformare. La fel de sensi­bi­lă este situaţia costurilor de tipărire, criza hârtiei şi de­pen­denţa de agenţi economici din această zonă, care sunt aproape de situaţia de monopol şi pen­tru care presa nu este o vocaţie, ci doar o afacere. Po­liti­cienii nu vor o presă liberă şi puternică, poate tocmai de aceea ar trebui ca oamenii simpli să şi-o dorească şi să o susţină mai mult.

De ce e nevoie de presă scrisă azi? În primul rând, printul presupune o responsabilizare mai mare a jurnalistului şi a editorului. Până la urmă, «scripta manent». Ştim cu toţii că online, lucrurile se pot modifica, înlătura chiar, uneori chiar prin efectul legii, dar, odată tipărit, cuvântul scris rămâne. Şi, la o adică, se poate republica. Viitorul presei scrise este azi incert, dar, pe de altă parte, ne cântau mulţi prohodul, încă de prin 2010, şi uite că presa tipărită este încă aici! Cu ce eforturi, doar noi ştim, dar încă reprezentăm un punct de reper în comunitatea pe care o servim. Căci, spre deosebire de cei mai mulţi politicieni, noi încă nu am uitat că slujim cititorii, nu ei pe noi. Eu cred că viitorul presei tipărite este strâns legat de cel al urbei şi al cetăţenilor. Eşti relevant, rezişti, dacă nu, mori. Situaţia presei este oglinda exactă a situaţiei socio-politice. Avem o presă în dificultate, fiindcă şi democraţia româ­neas­că, şi economia sunt în dificultate, asta ca să mă exprim elegant. Uitaţi-vă puţin prin Europa şi veţi vedea că printul este puternic în zonele unde nivelul de trai şi cel educaţional sunt ridicate. Şi unde oamenii ştiu că este important pentru devenirea unui copil – şi nu umilitor – ca prima sa muncă să fie livratul ziarelor pe bicicletă…

Cred că solidarizarea editorilor ar fi utilă, ea şi există, până la un punct, dar este dificilă, din perspectiva diferenţelor de opinie care apar între editori şi patroni, atunci când aceştia trebuie să se aşeze la aceeaşi masă. Încercări au mai fost, precum APEL, dar fără succes prea mare pe termen lung. Poate că acum, în contextul digitalizării, ar fi un moment bun să mai încercăm o „unire”. În ceea ce ne priveşte, la „Viaţa liberă” am fost mereu deschişi la orice gen de colaborare reciproc avantajoasă. Noi am trecut prin multe, în peste 35 de ani de exis­tenţă. Tocmai în ideea de a fi independenţi, ne-am creat o reţea proprie de distribuţie, pe care încă o păstrăm, la di­men­siuni mai reduse. Dar, cum spuneam, asta nu rezolvă problema dis­tribuţiei în rural. Tipă­rim la Bucureşti, depin­dem de transport, care la rândul său depinde de drumuri, şi noi încă nu avem autostradă, nici drum expres, la ju­mătatea lui 2025. Toți aceștia sunt ghimpi în coastă, când principala noastră căutare ar trebui să fie doar cea a ade­vă­rului…”.

CIPRIAN RUS – Redactor „Formula AS”

„Cineva a pus gând rău presei independente”

Și-au aservit presa scrisă, din prima zi: confis­ca­rea Revoluției din decembrie 1989 nu putea fi le­gi­timată, decât prin enormele mistificări comandate, ani de zile, de noua putere, în ziarele „li­bere” care-și schim­baseră doar frontispi­ciul. Fosta presă comu­nistă a făcut, în primii ani de democrație, ceea ce știa mai bine: pro­pagandă și manipulare. Regimul Iliescu era conștient că acțio­nând astfel, pune din start piedică unei creșteri sănătoase a presei inde­pendente în România, dar puțin îi păsa.

Mai târziu, când presa independentă a prins to­tuși putere, au început șicanările – hârtia, tiparul, dis­tri­bu­ția, toate erau, într-un fel sau altul, sub con­trol politic. Iar banii de la buget au hrănit exclusiv ziarele fidele: această concurență neloială a păgubit pu­blicațiile „nealiniate”. Chiar și așa, destule publi­cații locale și na­ționale și-au câștigat locul pe piață, s-a ajuns la tiraje ce azi par neverosimile, de sute de mii de exemplare! Au fost ani în care se făcea presă adevărată, cu anchete zguduitoare, cu reportaje im­pre­sionante. Nu mai vorbim de nivelul limbajului și de grija pentru detaliu: în multe ziare și reviste din presa românească îți puteai perfecționa limba ro­mână și, ceea ce azi poate părea din nou neve­ro­simil, îți puteai antrena gândirea critică.

Piedicile împotriva presei independente tre­buiau, prin urmare, perfecționate. S-au încercat de toate, în­cepând cu intimidări: de la controale ale ins­tituțiilor sta­tului, la procese pe bandă rulantă pentru jurnaliștii curajoși. Dezincriminarea penală a calom­niei și insul­tei s-a legiferat abia în 2006, după ce mai mulți jurna­liști au ajuns în închisoare.

O altă piedică pusă, sistematic, presei indepen­dente a fost manipularea rețelelor de distribu­ție. Fa­limen­tarea Rodipet și seria lungă de țepe ulte­rioa­re, date de firmele care i-au luat locul, toate sub înaltul patronaj al clasei politice, reprezintă pietre de hotar în istoria complicată, a demo­cra­ției noas­tre. Cum să crești când ți se fură, la propriu, banii din vân­zarea ziarelor sau când chioș­cu­rile se închid unele după altele, ca efect al unor de­cizii edilitare crimi­nale? Dublarea recentă a TVA-ului la tipărituri e încă o lovitură pentru presa scrisă dintr-o țară care promite că luptă cu un anal­fabetism funcțional. Sunt încă foarte mulți jurnaliști buni în țara aceasta, care me­rită să-și facă meseria în folosul bi­nelui public, al luptei împotriva manipulării, care ne pu­tea în­toarce, acum câteva luni, din drumul spre Vest…

Cineva a pus gând rău presei indepen­dente, încă din 1989, și-a făcut treaba cu încăpățânare tot timpul de atunci încoace și nu pare să se lase nici în al doi­spre­ze­celea ceas! Statul român are pe conștiință starea presei scrise de azi și asta tre­buie spus răspicat și lăsat scris, cu cerneală tipografică, cât asta încă se mai poate, cât încă se mai poate găsi un dram de solida­ritate între publi­cațiile supraviețuitoare și între ele și publicul lor, pe care-l paște deșertul distopic al Tik-Tok-ului.