S-a întâmplat pe la începutul lui Februarie. Goneam cu mașina prin noapte. Trebuia să ajung de la Călărași la Lehliu, dar bezna era totală și pe marginea drumului nu se vedea nici un indicator. Greșisem drumul? Mi se părea impo­sibil, parcur­geam traseul acesta a­proape săptămânal. Toc­­mai mă gân­deam să o­presc și să cobor din ma­­șină, în aș­teptarea unui vehicul sau a cuiva pe ca­re să-l întreb unde sunt, când, dintr-o da­tă am vă­zut niște flăcări plu­tind pe partea dreap­tă a dru­mu­lui, peste câm­­pia înghițită de în­tu­­neric. Galbene la în­ce­put, au devenit apoi ro­șii, verzi, și în cele din ur­mă al­bastre. Visam? Obo­­si­sem? Văzusem bi­ne? Mi-am aprins o ți­gară, dar la capătul ei, pri­ve­liștea era aceeași. Nici vor­bă de vis. Roiuri de flă­­cări ade­vărate, scân­teietoare, colorate acum în albastru, pă­reau să zboa­­re pe dea­supra câm­­piei. Era miriștea incen­diată de țărani? Sau poate era ceea ce-i în­deam­nă pe toți locuitorii câmpiei să-și facă semnul crucii: flă­cările de pe comori în­gro­pate, dansul dia­vo­lesc al focului sub care se află aur. Aur cu blestem. Par­că îm­­pins de cineva de la spate, m-am urcat în ma­șină, dar în loc să merg înainte, spre des­ti­­nație, am băgat în mar­șa­rier. După vreo sută de metri, pe mar­gi­nea dru­mului a apă­rut o săgeată ruginită, din tablă, pe ca­re cu litere albe și rotunjite scria: „Dor Mă­runt”. Și aproa­pe șters, „6 km”. În direcția indi­cată, începea un drum de țară neasfaltat, care se pier­dea în întu­neric…

În burta nopții

N-o să știu ni­ciodată ce m-a a­pu­cat în mo­men­tele acelea, de ce am tras de volan către dreap­ta și am luat-o pe dru­mul ăla hurducăit ca­re părea că duce în burta nopții. „Dor Mă­runt”, ce nume ciudat! Ce­rul era acoperit, nu se vedea nici o stea, întune­ri­cul era atât de vâs­cos, că faru­rile a­bia-l stră­pun­­geau. Am o­prit și-am des­chis fereastra. Câm­pia foșnea uscat la mar­ginea dru­mu­lui. Ae­rul pă­rea în schimb ne­clintit, nici o adi­ere, oricât de va­gă, nici o pală de vânt. Și-atunci, am văzut din nou flăcările. Erau reci, fără fum, și luminau cu in­ter­mitențe. Am por­nit iar motorul, mer­gând înainte pe dru­mul care se în­fun­da în în­tuneric. Trebuia să aflu ce este, cu orice preț.

În cele din urmă, am zărit niște case. La început răsfirate, apoi adunate, înghesuite unele în altele. Pă­reau scufundate în veșnicie, la fel ca și ulițele aco­peri­te de praf. O tăcere nemiș­cată și neagră, la fel ca și noap­tea, întreruptă doar de urletul sinistru al câi­nilor. M-am uitat la ceas. Era fix miezul nopții, când am oprit și am bătut într-o poartă. În fe­reas­tra casei pâlpâia o lu­mină gălbuie și m-am gândit că mă va auzi cine­va. Am strigat și pe prispă a ieșit, în­tr-ade­văr, un bă­­trân. S-a apro­piat încet, târ­șâin­du-și prin curte pa­pu­cii, în vreme ce o fe­meie piper­nicită privea prin ușa întredeschisă. Am spus politicos bună sea­ra, am ce­rut găz­duire, zi­când că m-am ră­tăcit. M-au primit în ogradă, pe ur­mă în ca­să, m-au întrebat dacă vreau să mănânc. Toc­mai se pre­găteau de cul­­care. Fe­meia mai avea în mână niște an­drele și firul de lână petrecut după gât. O clipă, am avut im­boldul să spun o min­ciună, să inventez ceva plauzibil, doar nu era să le zic despre flăcările albas­tre, ar fi zis că sunt cu mintea plecată, dar ospitalitatea pe ca­re mi-o acordau și bu­nă­voința cu care îmi des­­chi­seseră poarta m-au făcut să mă răz­gândesc. Le-am spus, deci, ce caut. Focurile. Eram sigur că le văzu­sem. Focurile acelea, când albastre, când roșii, când verzi… Dar sa­tul ăsta pierdut în noapte avea alte gân­duri cu mine. În timp ce ghemul bătrânei se rostogolea pe podea, bă­trânul, în loc să-mi răspundă, a început să vorbească, brusc, despre cai. Caii din Dor Mărunt. N-am auzit despre ei? Nu auzisem de her­ghelia celebră din Dor Mărunt?

– Hei, ce vremuri frumoase, spune bătrânul. Am fost îngrijitor la cai 40 de ani. Din 16 Octombrie ‘55, una-ntruna. Au fost zile frumoase ale satului alea, în care dădeam caii la hipodrom, la Ploiești. Aveam cam­pionii noștri…

Mă uit bănuitor la bătrân. N-a înțeles oare ce l-am întrebat sau nu vrea dinadins să-mi răspundă? De parcă mi-ar citi gândurile, spune brusc:

– Ziceți că-ați văzut foc pe câmp, flăcări galbene și albastre… Ar putea să fie de-ai noștri, că se dă foc la mi­riște, dar s-ar putea să fie și altceva.

Bătrânul își drege vocea și se uită către nevasta lui. Mița, așa o cheamă, care îl încurajează din ochi.

– Păi, la noi în sat s-au mai arătat flăcări. Într-un loc numit „la movilă”. Se spune că acolo un cioban a descoperit o comoară. Mai mult nu știu, da poate o să vă spună Jenica, o femeie din sat.

Am dormit în camera musafirilor. Până să-adorm, în tăcerea totală a nopții mi s-a părut că aud for­năi­turi de cai și tropote de copite. A doua zi de dimineață, am ieșit și am simțit mirosul de cal plu­tind peste sat. La despărțire, l-am întrebat pe bătrân cum îl cheamă.

– Bau. Moș Bau îmi spun oamenii, a zis și mi-a cerut o țigară.

Comoara din brazdă

Ca­sa bătrânei Jenica se afla la marginea sa­tului. Strig la poartă și ea se apropie încet, cu pași mărunți. Capul îi este în­fășurat într-o broboadă neagră, uriașă, din care i se văd doar ochii și pe care o trage în jos în dreptul gurii, când începe să îmi vorbească.

– Comori? Păi eram la câmp, la sapă, când s-a gă­sit. Chiar pe rândul meu. A trecut cu grapa și a spart un vas așa, ca de lut. A întins bănuții ăia pe toată braz­­da, ca o dâră de argint așa…nu știu cum să vă zic. A sărit toată lumea să apuce. Și io am luat. Da’ i-am aruncat mai târziu, că nu erau de aur și nici de argint. Nu știu ce fel de bani au fost ăia, da’ nu erau de valoare, că nu-ți dădea nimeni nimic pe ei. Asta a fost co­moara pe care am văzut-o eu. Se spune că a mai fost una, da’ mai demult. A fost aici un cio­ban cu oi, la Mo­vilă. Dor­mea acolo, pe ridicătura aia din glie. Când s-a trezit, a dat să plece după oi. Da’ zice, „Doamne, ce-o fi aici?”. Licu­reau niște luminițe, așa. Erau niște flăcări mici. Când a săpat acolo, a gă­sit    comoara. S-a dus în sat. Și la tatăl lui i-a zis: „Ta­tă, nu știu ce să mai cred, că mi-e și frică să spui. Uite, am stat lângă oi și când m-am trezit, mi-au flăcărit multe flăcări în față”. S-au dus împreu­nă și au săpat acolo. Au găsit o comoară. Tot satu’ știe așa locu’ ăla – „la movilă”.

Călcând pe o pereche de adidași vechi și fără șireturi, bătrâna mă ia de mână și mă trage să-mi ara­te ceva.

– Dacă tot ai ve­nit de la ziar, hai să-ți arăt ceva, măi­­cuță.

Mă duce la o mar­gine a curții. Se ridică cu greu pe vârfuri și, cu de­ge­tele ei nodu­roa­se, rupe o crenguță din pom. Mâna îi tre­mură în timp ce mi-o întinde. E o cren­­guță înmu­gu­ri­tă.

– Uite, maică. Uite, maică, să scrii la ziar. Au în­mu­gurit pomii în Februarie. Nu știu ce vrea Dum­ne­zeu cu noi. Acum înmu­guresc? În Februarie?

Ulcica cu galbeni

Nea Gligor își a­prinde o sna­goavă. O aprin­de și nu o fumea­ză. O ține aprinsă în colțul gurii, în timp ce vor­bește. Țigara arde singură, scrumul îi ca­de pe piept și nea Gli­gor are mai mereu un fel de pieptar gri din cauza asta. Are o barbă albă, ce îi acoperă o­brajii mici, în vâr­tejuri stranii.

– Eu am visat în somn. A venit la mine un moș bă­­trân, mai înalt ca mine, și mai gras. Roșcovan la față. Avea o barbă cam așa, cum o am eu pe a mea. Și zice: „Bă, ce faci?”. Eu zic: „Dorm”. Zice: „Știi ceva? Tu ai să trăiești 102 ani”. Și odată am sărit din somn. Când mă uit, eram lângă nevastă-mea. Ce a fost, cine a fost…? Se în­tâmplă lucruri de-astea, de la o vreme, pe la noi prin sat. Înainte, ve­nea părintele în fiecare lună cu bote­zul, trecea prin toate casele și aghesmuia. Acum nu mai vine.

Tatăl lui nea Gligor a găsit și el o comoară la câmp. O ulcică plină cu galbeni. I-a împărțit cu cei­lalți oameni care erau acolo, la sapă. Dar asta a fost pe tim­pul comuniștilor. Miliția a aflat, a venit și a con­fiscat toți ba­nii, de la fiecare în par­­te. Un­de au ajuns, nimeni nu mai știe.

Doru Măruntu

Până la urmă, a pus cineva cu adevărat mâna pe comorile des­pre care se tot vorbește prin sat? A luat cineva aurul acasă? S-a îmbogățit cineva cu adevărat sau comoara de galbeni e Fata Mor­gana a câmpiei, năluca ade­me­nitoare în deșert, care m-a ade­menit și pe mine? Cu între­bările astea am mers din poartă în poartă și din bătrân în bătrân.

Așa am ajuns la mar­ginea satului Dor Mă­runt. Lângă o casă în pa­ragină, cu ferestre ne­gre, de parcă însuși du­hul cel mai întunecat bântuia în ea, se află o mică adâncitură în pă­mânt. Dacă ai fi un că­lă­tor în­tâmplător pe-acolo, nici măcar nu ți-ar atrage atenția. Însă acel loc are o poveste a lui.

Cu mult timp în urmă, satul încă nu avea un nu­me. Erau șap­te bordeie din pă­mânt și nimic altceva. Nimeni nu s-a întrebat vreodată de ce au fost tocmai șapte bordeie, dar locul era cunoscut printre vână­tori și călători. Se chema „La Doru”. În unul dintre bor­deie locuia, într-adevăr, un om mic de statură, pe care îl chema Doru. La început, el era cioban, și posibil să fi fost chiar ciobanul care a văzut flăcările pe movilă, pentru că el și-a deschis o cârciumă și apoi un han. Cum Doru era un om mic de statură, i-au spus Doru Mă­runtu. În timp, hanul a devenit cunoscut, și mulți boieri în­cepu­seră să vină pentru vânătoare sau ben­che­tuială. Al­te case au apă­rut re­pede în jur, de parcă bor­de­iele s-ar fi în­mulțit între ele. S-a for­mat un sat: Dor Mărunt. Granițele lui au fost stabilite încă de la început, făcându-se șase fân­tâni. Un șanț ca un cerc a fost săpat în jurul caselor. Însă acest cerc a crescut și satul a devenit tot mai mare. Cele șase fântâni s-au pierdut prin curțile oamenilor. Locul în care trebuia să se facă și cea de-a șap­tea fân­tâ­nă, era tocmai locul în care mă aflam, lângă casa pustie și lângă adâncitura din pă­mânt. „La fântâna Băr­coaiei” se numește locul unde, se pare, pe la 1917, Gheorghe Prepeliță a găsit și a păstrat prima co­moară reală a satului: peste o sută de galbeni. Co­moara ar fi fost găsită de un muncitor pus de Pre­pe­liță să aducă, din malul de-acolo, pământ gal­ben, lut. Pe muncitor îl chema Chiorean. El a dat cu sapa într-un vas de aramă și l-a chemat pe stăpân. Pre­­pe­liță i-a spus că niște fiare sunt îngropate acolo, să nu le atingă și să sape în alt loc. Însă Prepeliță, ca să nu îm­partă cu nimeni comoara, s-a întors noaptea să o ia. Știa că toate comorile luate noaptea sunt cu blestem. Tot ce trebuia să facă era să nu vorbească până acasă cu nimeni. Și n-a vorbit, dar când s-a vă­zut cu galbenii în sac, a râs. Nu s-a întâmplat nimic atunci. Toți oamenii din sat au văzut doar cum „a lu’ Pre­peliță” începe să-și mărească odăi­le, să aibă oi și să facă negoț. Bătrâ­nii sa­­tului au apu­cat mo­men­tul când, într-o zi, șa­se boi puși la car au adus pietroaie mari, cio­plite: Pre­peliță a făcut cea de-a șaptea fântână la hota­rul sa­tului, lângă lo­cul unde găsise comoa­ra.

După șapte luni de la eve­ni­­mentul ăsta, ne­vas­­ta lui Pre­peliță s-a arun­cat în fân­tână. După un timp, ginerele lui s-a o­tră­­vit la a­ceeași fân­tână. Și în cele din urmă, fata lui a fost gă­sită spân­zu­rată lân­­gă același co­lac de piatră. În urmă cu câțiva ani, fân­tâna și-a luat din nou tai­nul: un om a că­zut în ea, dintr-o căruță care tre­cea pe acolo. Ca și cum l-ar fi sor­bit.

Blestemul lui Pintecan

Fântâna lui Pre­peliță a fost as­tu­pată. Dar pămân­tul s-a lăsat și a făcut o nouă adân­­citură. Parcă pă­mântul s-ar pregăti să se des­chidă din nou, singur.

După vizita la fântâna Bărcoaiei, mi-a rămas o senzație stranie. Am plecat de acolo cu sentimentul că ceva murdar s-a lipit de mi­ne, că o privire licărită mă pri­vește de undeva. Am simțit nevoia să merg la bi­se­rică. Ceea ce am și făcut. Mai ales că bise­ricile din câm­pie au frumusețea lor aparte, ce-l face pe orice tu­rist curios. Satul Dor Mă­runt fiind destul de întins, are două biserici. Una veche și una nouă. Cea mai apro­piată de mine era cea nouă și am intrat în ea prin arcada din mijloc a fața­dei. Icoane fru­moase și ve­chi, o pictură în stil bizan­tin. Apoi… La început am crezut că mi se pare. Că am auzit atâtea lucruri stranii și ciu­date, încât privirea mea îmi joacă feste. Am făcut o cruce mare cu fața la altar și m-am uitat din nou la frescă. Era adevărat ceea ce vedeam: pe peretele bise­ricii erau pictați un soț, o soție și… copilul lor spân­zurat.

M-am dus la bătrânul care cu­ră­ța ceara din sfeș­nice. Fără să mă întorc spre pictură, l-am întrebat:

– Nu vă supărați, ce e pic­tat pe peretele din spa­te­le meu?

Bătrânul a privit peste umărul meu. Și după ce a bolborosit ceva, fă­cându-și cruce, mi-a zis:

– Aaa, vă referiți matale la fa­milia lu’ Constantin Pintecan? Eh, a fost o nenorocire mai demult. O treabă necurată, legată de o co­moa­ră.

Omul nu știa mai multe. Dar m-a trimis la Isac Vasile, învățatul satului. M-a pri­mit în cămăruța lui. De altfel, este o rudă mai înde­păr­tată a familiei Pintecan. Știa povestea lor. A scos niște caiete vechi, terfelogite, ce păreau hri­soave stră­vechi. Acolo a transcris de mână, din toate actele pe care le-a găsit de-a lungul vieții, o parte din istoria satu­lui Dor Mărunt. S-a așezat pe un fo­toliu jerpelit și, imediat, o pisică i s-a urcat pe umă­rul drept. Are sprâncene albe și stufoase Isac. Când stă cu capul aplecat să citeas­că din caietele lui, nici nu i se mai văd ochii de ele. La anumite pasa­je, își pune niș­te ochelari cu rame groase, ale căror lentile sunt lipite între ele cu o bu­cată de plas­ture albastru. După ce se uită prin caie­tele lui, ca să își amin­tească, le la­să deoparte și în­cepe să îmi po­vestească.

– Tatăl meu în­că a apucat Pă­du­rea Călugă­reas­că. Ce vezi acum în jurul satului nu era pe vremea lui. Pe vremea tatii, era pădure de ste­jari spre Călărași, iar spre București era pădure de nuci și de duzi. Nu se știe de ce, niște călugări au plantat-o demult. Călu­gării locuiau, după canon, în­tr-un puț săpat în mij­lo­cul câmpu­lui. Era pădure cât vedeai cu ochii și câm­pul nu era câmp. Erau lăstă­rișuri, crânguri, hățișuri cât puteai cuprinde cu o­chiul. Era plin de jivine și chiar și acum e plin de șerpi și se mai aud lupi. Pe-atunci, însă, pădurea era până unde e azi bi­serica nouă. Acolo avea teren Pintecan și se spune că în pă­durea de nuci a găsit comoara. Poate chiar în­tr-un nuc, crescută din pământ. El a găsit un buto­iaș. Un butoiaș cu untură. Că o fi rămas îngropat din vremea turcilor, cine poate să mai știe? El a găsit butoiașul și ajuns acasă a desco­perit că în untură de fapt erau gal­beni. De aur ade­vă­rat! În noap­tea aia, a auzit în somn o voce care i-a spus: „Fă o biserică pe locul comorii sau blestemul ei te va a­junge!”. El nu a uitat de vocea aia, dar a zis că mai întâi să facă ce­va cu tot bănetul ăla. Și-a luat oi, vaci, s-a pus pe fă­cut brân­ză și a cumpărat mai multe dughene la Bu­curești, unde vindea. I-a mers bine și s-a îm­bo­gățit. Le-a dat tu­­turor rudelor din avutul lui, i-a ajutat pe toți, și pe tata l-a ajutat, pe verii lui. Dar într-o zi, când a venit acasă, și-a găsit copilul de doi anișori mort: se spânzurase singur în gratiile de la pătuț. În noaptea nenorocirii, din nou a auzit o voce, spunând că dacă nu face bise­rica, alte rele și mai mari vor veni peste el. Atunci s-a dus și a tăiat nucii și a făcut biserica. Pictura el a comandat-o și a vrut să fie așa: cu copilul lui spânzurat. S-a dus după aia și a trăit la București și când a mu­rit l-au adus și l-au în­gro­pat în po­deaua bisericii, în criptă. Eu eram copil când s-a sfințit bise­rica, în ‘39, dar îmi aduc aminte când l-au înmor­mân­tat, că toate ulițele dimpre­jurul bise­ricii erau îndesate cu oa­meni. Și soția lui e tot acolo îngropată.

Bătrânul se oprește din povestit. Își freacă ochii obosiți. Privim amândoi pe fereastră, cum noaptea pă­trunde în curțile oamenilor. După toate câte le-am aflat, parcă n-aș vrea să mă prindă întunericul rătă­cind pe ulițe. Câteodată, se spune, se aude în noapte plân­­sul copilului spânzurat. Flăcări albastre sau verzi te cheamă peste câmpuri. Să se tragă toate as­tea de la comori și de la blestemul lor?

Pornesc la drum. Întreaga câmpie e scufundată în noaptea deasă ca o ceață. Tot ce văd sunt câțiva metri de asfalt șerpuitor în lumina farurilor. Mă în­treb, din nou, dacă nu cumva am greșit drumul. N-aș vrea să mă trezesc peste câteva ore tot în Dor Mă­runt…

Fotografii de ANDREI CHERAN