Bătrânul port

Sunt pentru prima oară în Oltenița, acolo unde a început totul: în port, pe malul Dunării. În soarele arzător al amiezii, marele fluviu pare nemișcat. Lu­mina se reflectă din luciul apei. Se aud valurile cli­pocind ușor în maluri. Miroase a pă­mânt reavăn și a pește. Din larg se aud barjele pline cu mar­fă, ce urcă sau coboară pe cursul apei. Portul pare, to­tuși, pustiu. Îna­inte, toată viața Olte­niței pulsa aici, cheiu­rile erau pline de căruțe și târ­goveți sosiți cu sare din­spre Slănic și Te­leajen, comer­cianții veneau dinspre Brașov sau dinspre vechiul Imperiu Otoman și Bul­garia. Toți se întâlneau aici, unde Dună­rea era mai mică, malurile mai blânde și trecerea dintre Orient și Occident se fă­cea mai ușor. Era micul port de unde ple­cau va­poa­rele încărcate cu cerea­lele Bă­ră­ganului sau cu oile ciobanilor co­borâți din munți. Pe malul celălalt, pe un deal ce se ridică direct din malul Du­nării, este Turtucaia bulgărească. Pu­țin mai sus de port, Dunărea are culori schimbă­toare, este locul în care Argeșul se varsă în bă­trânul fluviu. Oltenița este un oraș între ape, este în cum­păna lor. Pe-aici au trecut toți regii României, căci drumul de la București la Oltenița e scurt, și nici nu exista o cale mai lină spre Serbia sau Turcia, decât apele Dunării. Caleștile opreau în port, vapo­rașele preluau alaiurile.

Mistria de aur

Astăzi, inima Olteniței bate în Catedrala Sfântul Nicolae. A fost ridicată de Alexandru Ghica și se spune că a pus piatra de temelie cu o mistrie de aur. Biserica este și as­tăzi de o frumusețe aparte. Întregul oraș se strânge aici la marile săr­bători și chiar și într-o zi obiș­nuită e forfotă mare de cre­dincioși. Când am ajuns eu, biserica era plină, deși nu era sărbătoare, Oltenița mai are două bijuterii: două biserici cons­truite după planurile arhi­tec­tei Henrietta De­la­vrancea, fiica ce­lebrului drama­turg Dela­vrancea și sora Cellei Dela­vran­cea, marea re­gină a pianului. Bi­serici albe, sim­ple, cu brâuri de piatră sculptată, ce reflectă sen­sibilitatea une­ia dintre primele femei arhitect din Româ­nia. Una dintre biserici este cons­tru­ită chiar lângă monumentul ridi­cat de Regina Maria în cinstea sol­daților necunoscuți.

Promenadă la miezul nopții

De la Catedrală, am pornit la pas pe pietonala ce străbate orașul dintr-un capăt în celălalt. Pe mijlocul ei sunt pomi, flori și fântâni arteziene. Pe laterale, poți des­coperi clădiri interbe­lice, cu mici magazine la parter, cofetării sau tonete de înghețată. Ziua nu se plimbă aproape nimeni pe aici. Soarele puternic, de sud, ține străduța des­tul de pustie, plină doar de lumina Bărăganului, pre­linsă pe asfalt, ca o pastă de aur topit. Însă pe măsură ce vine seara, oamenii ies din case și în­cep să se plimbe. Din cauza căl­durii, abia pe la miezul nopții se animă totul: mă­micile își plimbă copiii în cărucioare pe sub stelele de pe cer, pen­sionarii por­nesc la pas, sprijiniți în bastoane, sub lumina lunii. Toată lumea se știe cu toată lumea, toți se salută între ei, iar eu, străinul, sunt privit și comentat cu mâna la gură. Dar toate astea dau un aer tihnit locului, tihna aceea de pro­vincie româ­nească, în care nu se întâmplă mare lu­cru și oamenii își văd liniștiți de viața lor. Pe măsură ce te apropii de ca­pătul pietonalei din centrul ora­șului, în miez de noapte, forfota crește. Ajung în parcul din fața ve­chiului turn de apă, as­tăzi, galerie de artă. Un parc uriaș, cu alei pline de ar­bori și vegetație, cu multe locuri de joacă și cu zone întunecoase, pe gustul tinerilor îndrăgostiți. Iar dacă în plină plim­bare te apucă foamea, chiar dacă e trecut de miezul nopții, restaurantele sunt des­chise! Dar ce spun deschise, sunt pline-ochi, cu muș­terii ieșiți pe răcoare să bea o bere și să mănânce, ofertele nu lipsesc. În Oltenița funcționează un res­taurant internațional, unul libanez și, către Dunăre, este unul cu specific pescăresc. România capătă un aer minunat de nor­malitate când vezi oameni veseli, îm­brăcați frumos, mergând către casă, pe lună plină, du­pă o seară la restaurant. Din loc în loc, clădiri vechi, interbelice, cu ferestre cu cercevele sculptate, li­căresc ca aurul vechi sub lumina stelelor de August.

Am vizitat și Moara Dunărea, o superbă clădire din cărămidă roșie, dar și vechea fa­brică de pre­lu­crare a tutunului, lăsată în paragină, deși ar putea să fie o mi­nu­nată galerie de artă contemporană. În cen­tru, vechiul Cazino muni­cipal își așteaptă strălucirea de odini­oa­ră. Am fost chiar și în cimitirul ora­șului, unde înțelegi cel mai bine istoria locului: punct de intersecție dintre lumi. În Ol­tenița își dorm som­nul de veci, și greci bogați, și târgoveți armeni, și turci, și bulgari, iar o parte a cimitirului le este rezervată evreilor. Toate aceste nea­muri ameste­cate au fost aduse aici de apele Du­nării, ce le deschideau drumurile către Europa și către Orient.

Gumelnița – un muzeu fabulos

Am lăsat dinadins mai la urmă ceea ce era mai important: certificatul de naștere al României și al Europei – Muzeul Gu­melnița. În două clădiri, una interbelică, cu șarmul vechilor case boierești, și una modernă, sunt expuse începuturile vechi de 7000 de ani ale Europei. Comori uimi­toare, cu miros vag de mucegai și de praf istoric. Am în față primul cuplu de îndrăgostiți, mo­delat în lut încă din neolitic. Încremeniți într-o îmbrățișare veche de mii de ani, zâmbesc misterios și înțelept, cu ochi oblici de extratereștri, pierduți într-o fericire fără sfârșit. În jurul lor, rafturi pline de vase hipnotice, din ceramică fină, pictate în spi­rale. Iar lângă ele, niște cercei mici, din aur, pe care o femeie frumoasă i-a purtat în urmă cu mii de ani, chiar aici, pe malurile șlefuite de vânt ale Dunării. Istorie fa­buloasă, capturată într-o clepsidră de chihlimbar. Din­colo de ferestre, se aude zum­zetul străzii și glasuri de oameni, grăbindu-se către rostul lor. Mașina timpului a plecat din Gumelnița.

După liniștea meditativă a mu­zeului, m-am urcat direct în vâl­toarea zilei. Piața din Oltenița este un spectacol măreț. Țărani arși de soare, cu mâini noduroase, revărsa­se­ră pe tarabe roadele verii și își stri­gau marfa cu îmbieri: legume și pepeni, mături și tivge, linguri de lemn și ulcioare de lut, zarzavaturi, prepelițe, bame și pește… Unii vin­deau la tarabe, alții erau cu marfa întinsă direct pe jos. Oameni simpli, chemându-te să cumperi o legătură de leuștean din grădina lor, din munca lor, fir cu fir. Oameni arși de soare și de vânturile dogoritoare, supraviețuitori ai câmpiei. Schimbul doi al Muzeului din Gumelnița.

MIHAI BEȘTEA – primar al orașului Oltenița

„Avem finanțări de 31 milioane de euro”

– Deși este prea puțin cunoscut și se vorbește rar despre el, orașul Oltenița este campion națio­nal la atragerea fondurilor europene. Cum ați reușit o asemenea performanță?

– Orașul Oltenița este campion la atragere de fonduri europene și ele au fost obținute, în mare parte, de fostul primar. Eu duc mai departe ceea ce s-a pornit. Vechea echipă a rămas, lucrurile merg îna­inte, sperăm să avem rezultate la fel de bune. Am conti­nuat toate proiectele europene începute și am depus și unele noi. Avem bani pentru reabilitare de ins­tituții publice și blocuri de locuințe, avem fi­nan­țare pentru 10 proiecte tehnice. Avem și un proiect de împă­du­rire: 4,5 hectare de pădure, care să fie o perdea de pro­tecție pentru oraș, deoarece suntem în Bărăgan, înconjurați de terenuri agricole, și sperăm să avem în felul acesta mai puțin praf, și un aer mai bun. Construim două blocuri de locuințe so­ciale. Vom re­nova, tot pe fonduri eu­ro­pene, și că­minul de bătrâni, achizițio­năm 10 auto­turisme elec­trice pentru primărie. Mai avem de rea­bi­litat drumul către port și finalizarea a 11 km de piste de biciclete. Ca viitoare atracție turis­tică, avem fi­nanțare și pentru un observator astrono­mic, piste pentru ci­clism și trenuleț elec­tric. Până în 1 Octom­brie, vom termina de reno­vat și școala princi­pală. În total, vor­bim de finanțări de apro­ximativ 31 de milioane de euro, pentru orașul Olte­nița.

„Vrem drum spre Bulgaria”

– Oltenița este un oraș destul de puțin cunoscut. Faima lui ține de pe­ri­oa­da inter­belică, când a fost port impor­tant pe Du­năre. Mai funcțio­nează?

– Într-adevăr, Oltenița a fost port impor­tant la Dunăre. Portul există încă. Sunt câte­va de­pozite de cereale, inclusiv cu posi­bilitatea de acostare a bar­jelor, dar și depozite de materiale de construcții. As­ta e activitatea acum în port. Dar ma­rea noastră do­rință și un real avantaj pentru oraș ar fi dacă din Ol­tenița s-ar putea trece în Bulgaria. De când am pre­luat man­datul de primar, am făcut tot ce a fost po­si­bil să putem trece Dunărea cu feribotul. Și noi, și bul­garii, am găsit soluții, mai trebuie doar ca partea bulgă­reas­că să autorizeze un loc unde să acosteze feribo­tul. Partea română și-a îndeplinit obligațiile și spe­răm ca până la finalul anului să avem trecerea mult visată. Posibilitatea unei ase­menea treceri este foarte importantă. Oltenița ar fi cel mai apropiat port de București, cea mai apropiată trecere în Bulgaria, față de capitala noastră. Uitați-vă ce se întâmplă la Ru­se – podul se află în re­parații și oa­­menii stau la cozi kilo­metrice, aș­­tep­tând cu orele să treacă spre Gre­cia sau Tur­cia. Un feribot la Oltenița ar însemna o eliberare a traficului pe acea zonă, ar fi mai simplu, mai scurt, ar de­con­ges­tiona trecerea de la Ru­se… Și pen­tru bulgari ar fi un avantaj, că au mulți producători de legume, fruc­te și brânzeturi și ar avea ac­ces ra­pid la marea piață a Bucu­reș­tiului.

„Un oraș cochet și curat, cu oameni primitori”

– Am făcut o plimbare prin oraș. Sunt foarte multe clădiri fru­moase, de epocă, dar care au ne­voie de re­abi­litare. Cu un pic de efort, Olte­nița ar putea deveni un minunat oraș de rela­xare, chiar și pentru bucu­reș­teni.

– Da, așa este, potențialul Olteniței de a fi un oraș de relaxare este enorm. Avem deja planuri pentru regenerare urbană. Fostul Cazino comunal, de exem­plu, e o clădire superbă, ce merită restaurată. Acum este în conservare, dar sperăm să obținem 5 milioane de euro pentru ea, să îi redăm strălucirea. Vom reabilita și trei parcuri, două din oraș și unul pe malul Argeșului. Fosta albie a râului Argeș, care a fost de­viat, va deveni un lac artificial, unde vom crea o zonă de relaxare, în continuarea parcului. Vom rea­menaja șase hectare cu alei, vom avea observa­toa­re de păsări și un amfiteatru în aer liber, unde să se poată ține orele elevilor.

„Un potențial enorm: Muzeul Gumelnița”

– Sunteți om de-al locului, aici v-ați născut și ați crescut. Cum vi se pare că s-a dezvoltat orașul în ultimele de­cenii?

– A rămas un oraș cochet, curat, cu oa­meni gospodari și pri­mitori, politicoși. Posi­bi­litățile financiare sunt reduse, dar sperăm să ne dezvoltăm și eco­nomic. De la noi se poate ajunge pe Dunăre până în Ger­mania și invers, la Marea Neagră, și de acolo, oriunde. Industrial, este un regres. Au dispărut fa­brici, iar investitori au venit foarte puțini. Totuși, avem o firmă olandeză în port, una de cablaje, o com­panie de confecții metalice și câteva firme de transport. Mă bucur că avem acum și o firmă din China, care face panouri solare – au 50 și ceva de salariați și vor să dubleze capacitatea de producție. Suntem port la Dunăre, avem mai puțin de 50 de kilometri până la autostradă și sper ca asta să aducă mai mulți investitori. Pentru așa ceva ar fi suficient ca DN4 să devină drum expres.

– Perla de pe coroana Olteniței este, cu sigu­ranță, Muzeul Gumelnița. Conține un tezaur fabu­los și oricare dintre sutele de obiecte expuse ar fi anunțate cu afișe de 4 etaje, la muzeele euro­pene. Din păcate am des­coperit o clădire veche și pră­fuită, și o alta modernă, dar mică și improprie. Ce se întâmplă?

– Muzeul principal este în­tr-o clădire de patrimoniu, pierdută de primărie prin 2012. Cei care au câștigat clădirea cer aproape jumătate de milion de euro ca să ne-o vândă, o sumă foarte mare pentru noi. Și apoi, va trebui restaurată, ceea ce iarăși costă. Am cerut ajutor la Ministerul Culturii, așteptăm răspuns… Dacă vom obține clădirea, urmează să căutăm surse de finanțare pentru reabilitare și restaurare. Știu că este o clădire emble­ma­tică a orașului și muzeul are piese unice în lume. La Noaptea Muzeelor, am expus doar 10 dintre piesele impor­tante și am avut peste 700 de vizitatori doar într-o singură noapte! Deci, știm că este un potențial enorm ceea ce avem în acest muzeu. Vrem să facem ceva, dar să vedem care sunt cele mai bune variante. Avem două școli care au fost scoase din circuit și poate fi o rezolvare să mutăm muzeul acolo. Sau să construim un muzeu nou, modern, de la zero, cu concurs de arhitectură. Toate soluțiile sunt pe masă, încercăm să o alegem pe cea mai bună, ca să punem în valoare acest formidabil tezaur al României.

– Sunteți pesimist sau optimist în legătură cu viitorul orașului Oltenița. Dar cu cel al României?

– Sunt foarte optimist! Avem un potențial uriaș ca țară, în general, dar și noi, ca oraș. Important este să muncim, să fim corecți și să avem un pic de răbdare – în timp, re­zultatele se vor ve­dea. Și pe plan național și pe plan local, cred că este ne­voie de aceleași lucruri: să avem un plan clar unde vrem să ajungem, să îl ur­măm toți, cu ambiție, in­di­ferent de culoarea po­litică.