
Vă spun cu mâna pe inimă: Câmpulung Muscel este unul dintre cele mai frumoase orașe ale României! Și când afirm acest lucru nu mă refer doar la ceea ce o simplă plimbare turistică îți poate scoate în cale: case într-o arhitectură neo-românească superbă, parcuri și bulevarde cu arbori maiestuoși. Acest oraș îți dă, în plus, ca român, ceva extraordinar: sentimentul de reconectare la rădăcini, la istoria veche, la identitate. Puține locuri din România se mai pot lăuda cu așa ceva!
Înainte de a exista Sinaia și Peleșul, înainte de a exista chiar Bucureștiul, a existat Câmpulung. Astăzi, noi vorbim de „capitală”, dar în acele vremuri „capitala” unei țări era acolo unde locuia domnitorul și se numea, simplu, „cetatea de scaun”. Prima cetate de scaun a Țării Românești a fost Câmpulung. Și povestea ei a început cu Negru Vodă coborând pe apa Dâmboviței și descălecând din Făgăraș în aceste locuri. Așa că plimbarea mea prin Câmpulung nu putea să înceapă decât la Mânăstirea Negru Vodă, inima veche a orașului. Și astăzi își păstrează zidurile groase, ce o fac să semene mai degrabă a cetate decât a mânăstire. În pronaos stau, cu biserica sprijinită în palmă, toți bărbații Basarabi – domnitori și ctitori, care au ridicat sfântul locaș pe locul vechii biserici, construite încă de la 1215. Chiar în această biserica sunt înmormântați Basarab I și fiul său, Nicolae Alexandru Basarab. Deasupra tuturor, pe bolta bisericii, este Iisus Pantocrator, blând și plin de lumină, așa cum l-a zugrăvit nimeni altul decât minunatul părinte Sofian Boghiu. Întreaga biserică poartă pictura sa inconfundabilă, cu finețea și măiestria penelului său înduhovnicit. Alături de biserică, în curtea mânăstirii, este și casa domnească a lui Matei Basarab, cel ce avea să refacă din temelii acest lăcaș. Șapte ani mai târziu, în 1642, chiar în camerele domnitorului, avea să se tipărească una dintre primele cărți în limba română – „Învățături peste toate zilele”. Și, nu întâmplător, tot din Câmpulung avem și cel mai vechi document scris în limba română, celebra „scrisoare a lui Neacșu” de la 1521.

Am plecat mai departe, la pas, prin Câmpulung, și câteva străzi mai departe de mânăstirea întemeietorului Negru-Vodă, am ajuns la Bărăție, biserica Sf. Iacob, a catolicilor. Cu un turn a cărui siluetă o recunoști din depărtare, cu o curte frumoasă în spatele zidurilor vechi, și aici este păstrat un punct important al istoriei. Pe o veche piatră funerară, tocită de secolele ce au trecut peste ea, stă scris: „Hic sepultus est comes Laurencius de Longo Campo, pie memoriae, Anno Domini MCCC.” În acel loc este înmormântat Laurențiu din Câmpulung, anul 1300. Este, nici mai mult nici mai puțin, decât cea mai veche inscripție în limba latină din Țara Românească! Și chiar dacă astăzi nu mai este capitală de județ și pare un oraș uitat, „Campolongo” apare pe prima hartă a lumii, cea desenată de călugărul Fra Mauro, la 1459. Toate aceste legături, cu primele scrieri și primele cărți, nu aveau cum să rămână fără urmare de-a lungul istoriei! Dacă prima școală publică gratuită s-a deschis în Italia, la doar câțiva kilometri de Roma, în 1616, câțiva ani mai târziu, s-a deschis și în Câmpulung o astfel de școală, prima din Țările Române și printre primele din Europa. Domnitorul Antonie-Vodă spune în hrisovul său: ” Făcui domnia mea casă de învățură, adecă școală, în orașul domniei mele, Câmpulung… să fie cu putință și bogaților și săracilor”. Iar Dimitrie Gusti, cu sprijinul luminatului rege Carol I, a dus mai departe tradiția și, în 1896, Câmpulung va avea o splendidă școală pedagogică, un adevărat palat de o frumusețe incredibilă, ce pare astăzi palatul unui rege. Pe vremuri avea fanfară, brutărie, fermă… și a fost construită cu meșteri pietrari italieni… O minunăție ce ar merita doar ea un reportaj!
Casele

Adevărul este că în Câmpulung sunt atât de multe case, splendide ca arhitectură și uimitoare ca povești, încât ar fi imposibil să le spui pe toate într-un reportaj. În niciun oraș al României nu am văzut atâtea case frumoase, cu un stil neo-românesc curat, și cu atâtea povești de spus la fiecare dintre ele. Ore întregi am rătăcit prin oraș, admirând pridvoarele cu stâlpi sculptați, ferestrele cu ancadramente de piatră și stucaturile ca o dantelărie fină. În cele din urmă, fiindu-mi imposibil să aleg o casă și o poveste, l-am rugat pe domnul profesor Adrian Săvoiu să o facă pentru mine. El este pasionat de istoria orașului său și unul dintre cei mai buni cunăscători ai acestui loc. „Nici mie nu îmi este ușor să fac o alegere”, mi-a mărturisit el, zâmbind. „În Câmpulung sunt o mulțime de case și vile magnifice ca arhitectură și uimitoare ca povești. Dar o să vă spun o istorie personală, despre una dintre casele aflate chiar pe strada unde am copilărit. Este vorba de Casa surorilor Golescu, o vilă superbă. Am o amintire de la 5 ani, când una dintre domnișoarele Golescu mi-a zis să merg să le vizitez. Eram copil, eram curios… Am mers, am intrat pe aceeași poartă care există și astăzi, am urcat niște trepte de piatră, deasupra era o boltă de trandafiri care încă există și am ajuns în fața unei vile uriașe. Am intrat în casă și am constatat, cu mintea mea de copil, că nu toate camerele erau cu pereții drepți, așa cum știam eu, și că unele au tavanele rotunjite. Eram uimit că există o scară în interiorul casei, că sunt tablouri cu domni și doamne îmbrăcăți elegant… Am urcat la etaj, unde era un foișor, și de-acolo am amintirea primei mele priviri asupra întregului oraș Câmpulung.
Universul meu, limitat la ulița copilăriei, avea pentru prima oară această perspectivă uluitoare – orașul văzut de sus! Apoi a apărut și cealaltă soră Golescu și au început să vorbească ciudat, nu înțelegeam nimic din ceea ce spuneau. Abia mai târziu am înțeles că de fapt… vorbeau în franceză. Aceste surori aveau o distincție și o noblețe din alte timpuri… mă bucur că le-am cunoscut și că am o mică amintire despre lumea subțire de altădată, a acestui oraș. Ca prin minune, a scăpat acea casă de naționalizare și surorile au rămas acolo, până la sfârșitul vieții. Dar mai e ceva de spus… această casă fusese construită de tatăl lor, Ștefan Golescu. El își făcuse studiile în Franța și de acolo adusese și niște pomi deosebiți pentru parcul din jurul casei. Parcul există și astăzi, este foarte frumos și încă se păstrează un arbore-lalea. Este o minunăție să te plimbi acolo primăvara și vara!”
Vila Stătescu, Vila Paul, Vila Drăghiceanu, Vila Sandu… și lista ar putea continua cu zeci de astfel de „vile”, care de fapt sunt mici palate, fiecare păstrând povestea familiilor care le-au construit sau locuit – oameni de afaceri, senatori, miniștri, ahitecți sau artiști. Cum se explică așa ceva într-un orășel ascuns între munți? Ei bine, există câteva explicații, și cu ele mă voi apropia de un alt strat al istoriei străzilor din Câmpulung – perioada interbelică. O perioadă istorică ce încă plutește, ca un abur luminos, peste întregul oraș, adăugându-se vechilor timpuri de dinainte. Un alt strat de frumusețe ce se așterne peste cele create secol după secol. De aceea, farmecul Câmpulungului este ca un parfum rafinat, ce își împrăștie nuanțele treptat, dacă ai răbdare. Un oraș-rodie, cu o mulțime de sâmburi, din care pot încolți nenumărate povești și înțelesuri.
Bulevardul Pardon și Grădina Merci

Așa cum am spus la început, Câmpulung Muscel era deja pe hartă când Sinaia și Predeal încă nu existau. De aceea, toată protipendada Bucureștiului venea să se plimbe la sfârșit de săptămână în Câmpulung. În verile toride, bucureștenii căutau răcoarea și aerul bun de aici. Și mulți dintre oamenii cu bani au ales să își ridice chiar case de vacanță. Așa au început să apară vilele și micile palate. Norocul a fost că lângă Câmpulung este cariera de piatră de la Albești, care a atras mulți dintre italienii friuli, plecați în căutarea unui trai mai bun. Așa se face că oamenii cu bani din București s-au întâlnit cu constructori și pietrari de excepție, și rezultatul a fost un oraș plin de case superbe. Nu în ultimul rând, moșnenilor din zonă li se datorează stilul arhitectonic neo-românesc și păstrarea identității locului – legea lor nu le dădea voie să vândă pământul, așa că doar românii l-au moștenit, din tată în fiu. În perioada interbelică, Câmpulung era deja un oraș înfloritor și pe străzile sale puteai să vezi ultima modă de la Roma, Berlin sau Paris. Strada principală devenise un adevărat Corso, unde doamnele își etalau rochiile, se plimbau la braț cu boieri sau ofițeri spilcuiți. Era atât de multă lume, încât, atingându-se unii de alții, tot timpul îi auzeai pe trecătorii ieșiți la promenadă spunând Pardon! Și Pardon i-a rămas numele bulevardului și în ziua de astăzi. Din Bulevardul Pardon, plimbarea trecea în grădina publică, unde se auzea cântând fanfara. Exista acolo obiceiul ca tinerii domni să arunce confetti peste domnișoare, în chip de admirație. Ele spuneau Merci!, se bucurau de apreciere și treceau îmbujorate mai departe. Merci i-a rămas numele grădinii publice.

M-am așezat și eu pe una dintre băncuțe și am început să răsfoiesc un album cu vechi cărți poștale din Câmpulung. Din ele răzbate o tihnă și o eleganță, pe care astăzi noi o mai putem doar bănui. O noblețe dată de protocolul ce se respecta cu sfințenie, o așezare a lucrurilor într-un alt ritm, în care aveai timp să te bucuri de ceea ce faci: plimbări în parcul băilor Kretzulescu, mese scoase la bulevard de restaurantele dichisite, chiar și țărăncile la piață, îmbrăcate în celebrul costum muscelean atât de frumos, încât însăși Regina Maria l-a adoptat. Da, familia regală venea adesea aici, mărturie fiind celebra fotografie a Regelui, în balconul hotelului din Piața Centrală. Mă uit la cei ce trec acum pe lângă mine și îmi pare că totuși ceva din acele vremuri s-a păstrat și astăzi – o eleganță și o bună-cuviință a câmpulungenilor, ce răzbate din felul lor de a vorbi, de a se îmbrăca, de a se purta. Bulevardul Pardon a fost refăcut cu piatră cubică, băncuțe și straturi de flori. Acum sunt din nou mici pensiuni și restaurante de-a lungul său. Magazinul de pălării din Titanic vals nu mai există, dar s-a păstrat firma pălărierului la Măgeanu. În amintirea vremurilor bune, în Câmpulung se ține, o dată pe an, un mare festival al pălăriilor.
Orașul crucilor

Mergând la pas pe bulevardul principal al orașului, am observat ceva neobișnuit: în peretele de la drum al uneia dintre case, era zidită o cruce enormă, din piatră. Judecând după măiestria sculpturii și după vechimea ei, cu siguranță nu era o cruce obișnuită. Am oprit un trecător și l-am întrebat ce reprezintă. Explicația lui a fost următoarea: „Se vede că nu sunteți de aici, crucea asta o cunoaște orice câmpulungean! Este Crucea Jurământului. În urmă cu sute de ani, ea a fost ridicată și stă scris pe ea că locuitorii de aici sunt scutiți de taxe și dări. Mai târziu, oricine era ales primar trebuia să vină la această cruce și să jure cu mâna pe ea că va face tot ce poate pentru binele comunității. Abia după acest jurământ, în fața oamenilor și a lui Dumnezeu, își lua funcția de primar. Iar casa asta, în zidul căreia este băgată, este casa arhitectului Berechet. Toate clădirile frumoase din oraș, inclusiv Primăria și Casa de cultură, de el au fost făcute. Om de vază, a fost arhitectul-șef al Patriarhiei zeci de ani! Dar mai mergeți prin oraș, cruci ca aceasta mai sunt… nu așa vechi, dar mai sunt…”
Și, într-adevăr, mergând la pas prin Câmpulung, am numărat nu mai puțin de 17 cruci masive din piatră, extraordinar de frumos cioplite, toate mari și masive, ca niște monumente închinate credinței. Majoritatea sunt puse la răspântiile drumurilor, sau acolo unde altădată se termina vreun cartier al orașului. Chiar și astăzi, când oamenii trec pe lângă ele, se închină, și asta vorbește destul de mult despre credința adâncă a celor de aici, păstrată timp de mai bine de opt sute de ani. Dar și mai surprinzător a fost să aflu, din arhivele bibliotecii, că în oraș sunt de fapt 37 de astfel de cruci! Un lucru unic pentru un oraș al României! Un oraș al crucilor de piatră, un oraș al credinței!
Cimitirul Flămânda

După ce am admirat impozantele clădiri ale primăriei, bibliotecii și muzeului etnografic, am urcat din nou către Școala Normală și, imediat, am ajuns la vechea biserică Flămânda, aflată pe unul dintre cele mai înalte dealuri ale Câmpulungului. În jurul ei este și cel mai vechi cimitir al orașului, care nu putea să fie altfel decât… uimitor! Am descoperit un adevărat Pere-Lachez, cu monumente funerare extraordinar de frumoase. Probabil, niciunde un cimitir nu vorbește mai bine despre viață. Și asta, pentru că, vizitând aleile sale, descoperi toți oamenii înstăriți ce au ridicat comunitatea – ingineri, doctori, artiști sau afaceriști. Monumentele lor funerare vorbesc nu doar despre bogăția acestui oraș, dar și despre gusturile rafinate ale oamenilor, judecând după frumusețea crucilor și a mausoleelor. Pe unele cruci sunt fotografiile vechi ale răposaților și, de cele mai multe ori, sunt imagini de epocă ale unor domni eleganți, la costum, sau ale doamnelor aranjate ca pentru un bal interbelic. O nobilime ce și-a ținut rangul până în ultima clipă… și dincolo de ea…
Când vine seara

Este încă frig, și terasele restaurantelor și cafenelelor nu sunt deschise. Dar pe măsură ce seara cuprinde orașul, vezi luminile care se aprind în toate localurile, și e mai ușor să le găsești. Și am rămas surprins să descopăr că tabietul ieșirii în oraș, seara, e mai ceva ca la București! În primul rând, m-a uimit cât de multe restaurante și cafenele sunt! Aproape la tot pasul este o cârciumioară sau o cafenea sau un restaurant în toată regula, toate pline cu oameni frumos îmbrăcați și dichisiți, ca să ia masa „în oraș”. „Piatra Craiului”, „Musceleana”, „Ciobănașul”, „Curtea veche” – cu bere artizanală locală, „Janet” – restaurant cu stand up comedy… și câte alte restaurante, ce te îmbiau cu lumina caldă și mesele frumos aranjate. La Cafeneaua Convivial se fac serate de teatru și poezie, la Cafeneaua Coart este modern ca la un hotel de cinci stele, la Coloniale poți savura un capuccino într-un decor boem de altădată… și lista e atât de lungă! „Dar la Iepurașul ați fost? Neapărat să mergeți și la Iepurașul!”, îmi recomandă o doamnă. Este una dintre cele mai vechi patiserii ale orașului și se pare că au cele mai bune merdenele din Țara Românească! Atât de bune, încât a devenit un obiectiv turistic în sine și mulți călători, aflați în trecere prin zonă, se opresc special aici, să cumpere celebrele pateuri. Mi-am luat și eu două merdenele fierbinți și am înțeles imediat de ce este celebru acest loc – foietaj crocant, brânză proaspătă, din zonă – delicioase!
Viitorul

După ce am văzut trecutul și prezentul orașului, am vrut să mă uit un pic și în viitor. Cum o să arate? Ce va deveni? Cine ar fi putut să îmi răspundă la aceste întrebări mai bine dacă nu câțiva tineri? În grădina publică Merci, acolo unde altădată se plimbau poetul Ion Barbu și pictorul Theodor Aman, unde stăteau de vorbă sculptorul Baraschi și scriitorul Moșandrei, am stat de vorbă cu câțiva tineri și i-am întrebat cum li se pare orașul, dacă vor să rămână sau să plece de aici și cum cred ei că va arăta în viitor.
Florin, 27 de ani, mi-a spus: „Mie îmi place cum arată orașul Câmpulung și de aceea m-am și întors aici. Știu, mulți cred că este un mic oraș de provincie, dar pentru mine e foarte bine. Eu am făcut școala de bucătari, am lucrat și pe afară ca să capăt experiență, dar m-am întors, pentru că pot foarte bine să îmi fac meseria aici. Sunt multe restaurante, clienți sunt destui, mai ales turiști care merg în drumeție către Iezer și Păpușa, așa că, cel puțin la noi, mesele sunt mai mereu pline. Plus că există și o tradiție gastronomică locală, oamenii sunt obișnuiți să iasă la restaurant. Cum va arăta în viitor cred că depinde de noi. Deci, eu sunt optimist, dacă muncești, o poți duce bine aici”.
Ionuț are 17 ani și este în ultimul an la Liceul „Dinicu Golescu”. Pentru el, situația orașului pare un pic diferită: „Da, e frumos pe-aci cu toată istoria asta… dar, sincer, mare lucru nu prea ai ce să faci… Adică vreau și eu ceva concerte, muzică bună, spectacole moderne, la noi nu prea vin trupe. Este festivalul de rock și cam atât, nici sală de concerte ca lumea nu este. Eu vă zic așa, din ce mi-ar trebui mie… Deocamdată vreau să plec la facultate, dau la Politehnică. Să merg să văd și eu Bucureștiul, să merg prin străinătate, să văd care e treaba pe acolo și după aia poate mă întorc aici, da’ e prea devreme ca să vă zic.”
Teodora are 21 de ani și e încă studentă la Agronomie. Visul ei este să aibă propria pensiune, în apropiere de Câmpulung: „Părinții mei au lucrat amândoi la Aro Câmpulung. Pentru ei a fost o lovitură când s-a desființat fabrica. De altfel, mulți oameni au suferit atunci și era greu să îți găsești de muncă. Tata a tot înjurat la guverne și a rămas cu ideea asta, că ar trebui să plec din țară, să îmi găsesc ceva în străinătate, că nu e de stat aici, dar eu sunt de altă părere. Am copilărit la țară și îmi place natura, așa că visul meu este să am o pensiune cu grădină și livadă. Spre Lerești este o zonă superbă, cu un potențial turistic enorm, și sper ca acolo să îmi împlinesc visul. Știu că nu e puțin ce îmi doresc, dar am timp și cred că viitorul acestei zone este turismul. Eu pe asta mizez”.
În împrejurimile orașului Câmpulung nu am apucat să merg, dar am văzut din depărtare Munții Făgărașului, albiți de zăpadă. Erau că o promisiune de liniște și măreție pe care o puteai contempla, chiar de pe străzile pline de istorie ale orașului. Poate că visele acestor tineri nu sunt chiar așa de îndepărtate. Poate că mai repede decât ar crede oricine, Câmpulung va deveni din nou locul de tihnă, bucurie și rafinament, care a fost cândva.