Mari personalități ale istoriei României

Frumoasă, elegantă şi talentată, prin­­țesa Martha Bibescu a stârnit pa­siuni la tot pasul. Iubită de Kron­prin­ţul Ger­maniei, de regele Spaniei şi de prin­ţul de Beauvau, cultivată de mari oameni politici, pre­cum Churchill sau De Gaulle, a câş­tigat admiraţia unui întreg con­tinent, a cărui glorie de început de secol XX a personificat-o fără greș. Dar romanul vieții ei nu putea fi scris așa de stră­lu­citor în afara ca­drului în care s-a petrecut: pala­tul brân­co­­ve­nesc de la Mogoșoaia, pe care gustul ei de mare rafinament l-a transformat într-un centru al lumii nobiliare, un loc de adu­nare a ma­rilor spirite aristo­cra­tice ale în­cepu­tului de secol eu­ropean. Un spațiu de natură exu­berantă, aflat la o palmă dis­tanță de Capitală, în mijlocul unei păduri seculare, pe marginea unui lac plin de nu­feri și trestie plutitoare, cu grădini cotro­pite de flori și păuni, un imperiu ver­de și par­fu­mat, clădit de geniul celei rămase până azi în me­moria colectivă drept „Castelana de la Mo­go­șoaia”. Povești fermecate, din­tr-un alt timp.

Spre Alger

Era tânără, frumoasă, deşteaptă, talentată, celebră şi bogată. Dar obo­sise de prea multă viață. De iubire, de ură, de mondenităţi, de bârfă, de glo­rie, de etichetă. Obosise să mai crea­dă în George Bibescu, soţul ale cărui infi­delităţi publice scandali­zaseră întreg Bucureş­tiul. Dar obosise şi de şantajul disperat al nobilului francez Charles-Louis, care, îndrăgostit de ea până peste cap, o ameninţa cu sinuci­de­rea, dacă nu di­vorţa pentru a se căsători cu el. Obo­sise să mai trăiască ruptă între promi­siunea smulsă de mama-soacră, cum că nu-l va părăsi niciodată, orice ar fi, pe „Pufi” al ei, şi între promisiunea, de-atâtea ori refu­zată, a unei mari iubiri. Prinţul Charles-Louis de Beauvau ţinea la ea cu ade­vărat, ştia asta, dar cum ar fi primit marea aris­to­craţie franceză, cu ifosele şi cu preju­decă­ţile ei catolice, mariajul lui cu o femeie di­vorţată?

Îşi dorea sincer moartea şi îi scria asta bu­nului ei văr şi amic Emmanuel Bi­bescu, singurul, poate, care o putea în­ţe­lege cu ade­vărat. Îi scria de pe vasul pe care se îm­bar­ca­se cu destinația Al­geria. „Celor care te vor întreba, spu­ne-le că sunt în Algeria, pentru a-mi termina cartea în linişte. Tre­buie să am grijă să îmi inventez viaţa pen­tru alţii. În noaptea trecută, pe vas, un tâ­năr s-a sinucis într-o cabină de alături. «Un pasa­ger de la clasa întâi», spu­neau ser­­vitorii, consternaţi de acest amă­nunt. Trebuie să cred că viaţa e destul de rău făcută pentru că am fost doi, la clasa întâi, care au vrut să moa­ră noaptea trecută”. Prinţesa Mar­tha Bibescu ale­sese să se retragă în Alger, la o mănăs­tire de maici, de­parte de tu­multul boemei bucureştene şi al celei pari­ziene. Era atât de ho­tă­râtă, încât ştia că nimic n-o mai putea întoarce din drum. Şi totuşi, la doar câteva zile după ce ea plecase din Bucu­reşti, Geor­ge, soțul ei, jucase, în stilul său de aven­turier gran­dios, o ultimă carte. Printr-o telegramă expediată din țară, George o anunţa, solemn şi sec, că îi cumpă­rase palatul brânco­venilor de la Mo­go­şoaia. Palatul pe care îl iubea atât de mult şi la care nici măcar nu în­drăz­nise să viseze! Întorcea tele­grama pe toate părţile, iar gândul revenirii cât mai grabnice la Bucu­reşti înce­pea să încolţească în inima înţelenită de suferinţă a Mar­thei Bibescu. Geor­ge îi oferea o nouă viață. Cele­brul palat brâncovenesc, frumos, dar vai!, dărăpănat, întocmai ca sufletul noii sale stăpâne, era – nu doar un simplu pretext, ci chiar ra­ţiunea de a fi a unei noi vieţi. A noii sale vieţi.

Pe șantier, cu principesa Maria, viitoarea regină a României

Intuiţia de mare crai nu-l înşelase pe prinţul Geor­ge Valentin Bibescu: Martha nu rămâne în Al­ger decât o săptămână, după care se întoarce acasă, ab­sorbită total de planul de restaurare a palatului. Ambiţia de a înno­bila Mogoşoaia, după 200 de ani de abandonare, cu ele­ganţa şi efervescenţa de pe vremea lui Constantin Brân­coveanu, o readuce la viaţă. De fapt, anii de glorie ai palatului fuseseră puţini, până ca el să ajungă în pro­prietatea Marthei. Inaugurat la 1702, a găzduit, vreme de un deceniu, ban­chetele solemne de la curtea lui Con­stantin Brân­coveanu şi nunţile bo­iereşti, unde, notează secretarul dom­ni­torului, obiceiul era „să nu se ridice farfuriile de pe masă când se schim­bau felurile de mâncare, ci să se pună una peste alta, cât era masa de lungă, încât se făcea un edificiu de farfurii aşa de înalt, că boierii comeseni, chiar stând în picioare, nu se puteau vedea dintr-o parte în alta a mesei”. Dar rafi­namen­tul şi eticheta cosmopolită a „Micului Paris” de început de secol XX cereau exigenţe mai mari și mai rafinate, cu atât mai mult cu cât prin­ţesa Bibescu era, la 1912, în ciuda ti­ne­reţii sale, foar­te bine anturată şi foarte bine vă­zută. Familia regală a Ro­­mâniei, în­treaga lume bună a Bucu­­­reştiului, oa­meni politici, artişti, oa­meni de cul­tură, diplomaţi de re­nume se bucurau de prezenţa sau de prie­te­nia intimă a celei mai frumoase aristocrate a Europei acelor vre­muri: ei urmau să fie oaspeţii de seamă ai palatului pe care prinţesa Bibescu îl stăpânea de câteva luni de zile!

Din primăvara lui 1912, Mogo­şoaia devine pasiu­nea dominantă a Marthei. E atât de prinsă de noul pro­iect din viaţa ei, încât Ghislain de Diesbach, biograful său, notează, îm­prumutând stilul spi­ritual şi tăios al eroinei sale, că dacă Martha „se mai poate consi­dera logodită, atunci e cu Mogo­şoaia, mai degrabă decât cu George sau cu Charles-Louis”. Încearcă să uite de dramele vieţii sale amoroase – căci George revine la vechile lui amante, consi­de­rând că şi-a răscum­părat cu vârf şi îndesat păcatele, cumpărându-i castelul! – îngropân­du-se în noul pro­iect. Îşi petrece tot timpul între proprietatea de la Po­sada şi Mogoşoaia, unde începe lu­crările de res­taurare, efectuate de muncitori italieni, sub con­ducerea arhitec­tului Dome­nico Ru­polo. La sfâr­şitul lui septem­brie pleacă, de altfel, cu arhi­tectul la Veneţia, pen­tru a alege personal mate­ria­lele ne­ce­sare decorării camere­lor de locuit. La fel va face ulte­rior, când îşi va însoţi grădi­na­rul, pe Costică Za­man, în Olan­da, pentru a alege cu mâna ei lalelele cele mai fru­moase şi mai parfumate. Deşi aflată în mijlo­cul unui uriaş şantier, Mogo­şoaia caste­lanei Bibescu devine, pe dată, un ade­vărat magnet pen­­tru notabili­tă­ţile vremii. Emma­nuel Bibescu lasă Pari­sul bu­nului său prieten Marcel Proust şi îi ţine com­pa­nie Marthei la palat, unde, la fel, prinţesa Ma­ria, viitoarea regină a României, e un oaspete obiş­nuit. „Această iubire a frumo­sului, pe care o împărtăşeam amân­două, ne-a făcut să fim ani îndelungaţi tovarăşe strâns legate. Ne plăceau la amândouă grădinăritul, florile, ne plăcea să plănuim locuinţe ciudate şi origi­nale, să colecţionăm pietre antice sau să desco­perim colţuri tainice neexplorate, biserici vechi, case pără­site şi atâtea alte locuri pline de farmec, pentru care alţii aproape n-au ochi. Ne plăceau cărţile şi poezia, şi culorile frumoase, şi sunetele clo­po­telor în depăr­tări…”, reconsti­tuie, peste ani, Regina Maria, sa­voarea momentelor unice petrecute alături de prinţesa Martha la Mogoşoaia.

„Îngerul luminilor”

Martha impresionase de foarte tânără. Moştenise pe linie de familie ochii mari şi lan­guroşi, de o culoare incertă, tre­când de la cenuşiu la căprui, încon­juraţi de gene lungi şi negre, „ca nişte arba­lete”, cum avea să o com­plimenteze, într-un mo­ment de inti­mitate, un admi­rator. Avea un ten curat, de en­glezoaică, atât de invidiat mai târziu de doam­nele din Bucu­reşti, pe care cea mai mică emoţie îl făcea să ro­şească. Era atât de frumoasă, încât re­gina-mamă Natalia a Serbiei, rudă cu Martha, o ducea peste tot cu ea prin vacan­ţe, afi­şând-o mul­ţimii perplexe, de la înă­lţimea caleştii sale somp­tu­oase. La rân­dul ei, regina Elisabeta a Româ­niei, co­ple­şită de imaginea ange­lică a mi­cuţei Martha Laho­vari, insistă pe lângă mama aces­teia să o în­voiască pentru a-i poza pen­tru unul dintre tablourile la care lu­cra. Nu mică le-a fost apoi mira­rea celor care aveau să o recu­noas­că pe micuţa Martha în chip de „Înger al luminilor”, în tabloul sem­nat de regină.

„Martha mai poseda şi alt­ceva ce lipsea doamnelor din Bu­cureşti, o talie subţire, o siluetă flexibilă, o linie de corp făcută pentru marii dese­natori de modă. Nu era nimic pro­vincial sau de fată de pen­sion la această tânără, despre care totul prevestea că va ocu­pa o po­ziţie importantă în lume”, ne-o descrie, cu verb de în­drăgostit, Ghislain de Diesbach, pe Martha, la vremea când frumu­seţea ei l-a fermecat pe prinţul George Va­lentin Bibescu. „Nimic provincial” este mai mult decât o com­ple­zenţă de biograf, este însăşi marca Mart­hei Bibescu, deopotrivă în viaţa sa publică, în opera literară şi în gustul pe care îl cultivă şi pe care, cu generozitate de boieroaică, îl împarte cu cei din jur. Nimic pro­vin­cial: totul la Mogoşoaia avea să fie, în curând, după chipul şi asemănarea ei, o îmbinare perfectă în­­tre rafinamentul cultural al Laho­varilor, familia tatălui, şi nobleţea Mavrocordaţilor, familia mamei, ră­dăcinile istorice ale Mar­thei Bi­bes­cu.

În vara lui 1913, an­sam­blul de la Mo­goşoaia e de­parte de a fi luat for­ma la ca­re visa Martha Bibescu. Dar chiar şi aşa, devine deja un loc de re­fe­rinţă pentru poten­taţii momen­tului, un loc în care se face şi se desface vii­torul lumii, un loc în care – cum Martha însăşi exclama după ce prin­ţul moştenitor al Germaniei o tre­cuse cu ma­şina pe sub poarta Branden­burg – Istoria se scrie cu „I” mare. Nimic nu o fascinează mai mult pe această des­cen­dentă a vremelnicilor dom­nitori Mavrocordaţi decât inti­mitatea pute­rii. Iar Mogo­şoaia ei dragă va fi, ani buni de zile, anteca­me­ra marilor de­ci­zii care aveau să tranșeze soarta Ro­mâniei şi a lumii, în timpul şi între cele două mari con­flagraţii mondiale.

În August 1913, Martha îi pri­meş­te la Mogoşoaia pe delegaţii greci la conferinţa de pace de la Bucu­reşti, care a urmat celui de-al doilea război balc­anic. Descoperind rondurile de flori şi apele calme în care se oglindeşte palatul, unul dintre liderii greci îi de­clară galant: „Am venit să facem pace, dar, iată, gă­sim pacea în această frumoasă grădină…”. Regele şi regina vin şi ei la Mogoşoaia, în seara semnării tratatului de pace, ca să scape de căldura Bucu­reş­tiului. „Regina Elisabeta, îmbrăcată în alb, înfă­şurată ca de un nor în voalurile ei de zână cu părul de nea, cu ochelari cu rame de aur, părea o nă­lucă protectoare, întovă­răşind paşii prințului venit din Germania, pentru a-i ferici pe români”. E un mo­ment istoric. România câştigă Cadri­laterul, iar cerul înstelat al Mo­goşoaiei împrumută, în acea seară de vară, ceva din stră­lu­cirea celebrelor coliere ale Mar­thei.

După doar câteva zile, prin­țesa primeşte în se­cret, la Mo­goşoaia, vizita veşnicului ei în­drăgostit, Charles-Louis de Beauvau. Descoperind şi el fru­­mu­seţea Mogo­şoaiei, „un frag­ment din Veneţia rătăcit în Mun­tenia”, Beauvau suspină: „Acum înţeleg de ce ezitaţi…”. În fine, pe 11 Octombrie, pa­latul e martorul unui nou eve­niment istoric. Prin­ţesa Maria lua dejunul la Mogo­şoaia, când Martha află despre moartea regelui Carol. Cu aer so­lemn, potrivit cu însemnătatea momentului, Martha o informează prima, de tragicul eveniment, pe prin­­ţesa Maria, numind-o „Majesta­tea Voastră!”. Prietena sa intimă de­ve­nise regină…

Blestemul războiului

În anii tulburi de dinaintea intră­rii României în Primul Război Mon­dial, cercul de influenţe al Marthei Bibescu de la Mogoşoaia devine un veritabil punct strategic pentru tabe­rele care încearcă, fiecare, atragerea Bucureştiului neutru în conflagraţie. Intimă a prinţului moşte­nitor Wil­helm al Germaniei, în relaţii bu­ne cu ambasadorul Austro-Ungariei la Bu­cureşti, şi, între timp, marea pasiune a maiorului Christopher Thomson, trimis de Marea Britanie cu misiunea specială de a con­vinge România să intre de partea Antantei, prinţesa Bi­bescu e în plin apogeu al faimei şi puterii sale. Nu o dată se întâmplă ca Martha să aibă satisfacţia de a le da în exclusivitate informaţii dintre cele mai preţioase regelui şi generalului Averescu, în timpul dineurilor pe ca­re le găzduia la Mogoşoaia. Răz­bo­iul e, însă, iminent, şi în incertitudinea generală din viaţa ei socială şi sentimentală, prinţesa Bibescu nu are de­cât o certitudine: nu va părăsi Mogoşoaia, orice ar fi!

După ce ofensiva germană se apropie tot mai pre­sant de Bucureşti, Martha se remarcă prin devo­ta­men­tul şi curajul cu care conduce spitalul 118 din Ca­pitală, în care erau aduși răniți de pe front. În vre­me ce toţi cavalerii care o înconjoară pleacă, rând pe rând, fie pe front, fie în pribegie, la Iaşi, unde auto­rităţile române sunt forţate să se refugieze, pentru Martha Bibescu a rămâne la post e, pur şi simplu, o pro­blemă de demni­tate. Nu-şi poate abandona oa­menii de pe moşie şi, cu atât mai puţin, nu-i poate lă­sa nimănui pe răniţii care văd în nobleţea şi în energia ei singura alinare. Nici­când sufletul Marthei n-a fost într-o mai mare răscruce ca atunci când, pe 3 Decembrie 1916, căpitanul George Bibescu, soţul ei, unul dintre marii eroi ai aerului pe care i-a dat România, şi colonelul Thomson, englezul care fă­cuse o pasiune pentru ea, primesc ordin să acţio­neze împreună, în operaţiunea kamikaze de distru­gere a puţurilor de petrol de la Ploieşti, înainte ca acestea să încapă pe mâna invadatorilor! Pe 8 Decembrie, nemţii sunt deja în Bucureşti, iar Martha, aflată la Posada, primește vestea că scumpul ei palat a fost je­fuit. Pagu­bele sunt foarte mari: mobilierul e dis­trus, perdelele smulse, vesela furată, iar bisericuța or­todoxă din curtea palatului e transformată în grajd. Proiectul grandios al renaşterii Mogoşoaiei se amână după război.

„Scumpa Mogoşoaia”

Sfârşitul luptelor şi bucuria reîntregirii României sunt umbrite de acuzele de colabo­raţionism cu Ger­ma­nia, cărora Martha trebuie să le facă faţă. E apă­rată energic de ofiţerii şi de soldaţii cărora le-a stat la căpă­tâi pe timpul ocupaţiei germane, iar re­gele însuşi îi mul­ţumeşte pentru serviciile aduse ţării. Şi tot Ferdi­nand e cel care, în climatul tulbure al anilor ‘20, ia de nenumărate ori drumul „scumpei Mogo­şoa­ia, un nume care trezeşte în inima mea doar amin­tiri plăcute, co­mu­nităţi de gânduri, sentimente de afecţiune şi, îndrăz­nesc să cred, de cea mai adâncă înţele­gere şi dra­gos­te…”. „Scumpa Mogo­şoaia” evoca­tă de Ferdi­nand îşi merită din plin ape­lativul, şi la figurat, dar şi la propriu. După 1925, restaurarea, care a costat deja o avere, cere noi sacrificii. „Mogoşoaia e pentru tine ceea ce este pentru un băr­bat o femeie întreţinută somp­tuos. Cu cât o întreţine mai scump, cu atât o vede mai frumoasă…”, avea să-i spună la un mo­ment dat Marthei unul dintre prie­teni. Dorind să o moti­veze şi mai mult în ambiţia ei, dar şi pen­tru a-şi mai spăla din păcatele matri­moniale, George îi ce­dează palatul şi mo­şia ca proprietate per­sonală, în pre­zenţa unui notar pa­rizian. Succesele ful­minante de public şi de critică, în Franţa, ale romanelor „Isvor, ţara sălciilor” şi „Catherine-Pa­ris” îi permit Marthei să completeze su­mele, încă insuficiente, chiar şi după vân­­zarea unor moşii ale familiei Lahovari.

În fine, după 15 ani de visare şi trudă, Mo­go­şoaia arată ca în poveşti. Inaugurarea are loc la sfâr­şitul lui Iunie 1927, avându-i ca invitaţi de onoare pe George, donatorul, şi pe Rupolo, arhitectul. Vizi­te­le urmează pe bandă ru­lantă. „Minune pe dina­fa­ră, minune pe dină­un­tru, minune de jur-îm­pre­jur – minune de la tainica gră­diniţă floren­tină, în care merişorul creşte printre lespezi de piatră alături de tran­dafirul frumos şi până la terasele înflorite, ce îşi scaldă treptele în apa la­cului, pe oglinda căruia se lăfăie foile largi de nufăr. Totul e armonie în această operă. Prinţesa Martha, în sufletul că­reia răsună atâtea coar­de şi se zbat atâtea pa­timi şi tra­diţii, a ştiut să adune şi să împace a­min­tirea mai mul­tor lumi şi să le aşeze în măreţia încăperilor atât de în­gă­duitoare”, se mi­nu­nează Constantin Arge­toianu, unul dintre oas­peţii de vază ai Mogoşoaiei.

Elogiu castelanei

„Martha avea o pa­siu­ne pentru această fru­moa­să reşedinţă, o tan­dreţe care eclipsa, fără îndo­ia­lă, sentimentele pen­tru ori­ce fiinţă ome­nească. Aco­lo se simţea în culmea glo­riei ei, mes­tecând distrată o tuberoză şi dând ordine unui grădinar scoţian. Sea­ra, castelana, îmbră­cată ca o «prima-donna», povestea, interpela, inven­ta, se lansa în lungi di­gre­siuni cu vocea ei foarte adâncă şi care trebuie să fi fost chiar vocea Şehe­re­zadei. Poseda un fond ine­puizabil de cunoştinţe, o memorie de o precizie extraordinară, un vocabular ornat şi simetric, ca o grădină în stil francez”, com­ple­tează tabloul impresionant al castelanei Mo­go­şoaiei, Violet Trefusis.

Dacă nu aveai acces la Mogoşoaia, nu contai în Bucureştiul interbelic! Toată lumea bună se adună în saloanele şi la dineurile date de prinţesa Bibescu. Aleile parcului care duceau la Palat nu conteneau să răsune de uruitul caleștilor și de claxoanele cu pompă ale primelor automobile ce ajunseseră în România. Țăranii din împrejurimi se uitau cu mâna la gură, crezând că trăiesc în povești. Aici, la palatul Mogo­șoaia, se face marea politică a ţării, aici se comentează ultimele apariţii literare, aici îşi prezintă operele încă inedite mari poeţi şi scriitori de talie europeană, aici se ascultă con­certele cele mai rafinate, date de Cella Dela­vrancea sau Dinu Lipatti, aici se leagă amoruri de neuitat. Martha e omniprezentă, surprinde şi pro­voa­că la tot pasul. E sufletul Mogo­şoa­iei! De îndată ce pătrundea într-un salon, far­mecul pătrundea înăun­tru odată cu ea. „Tră­săturile ei pure, regulate, ţinuta admirabilă a capului păreau scăldate în sclipirea aurită a unui reflex de lumină ce emana din blănurile ei. Hieratică şi superbă, îmbrăcată în negru şi cu o eşarfă argintie alunecând până la pă­mânt, traversa pe atunci Europa, părând o pre­ţioasă întruchipare    a continentului, împo­dobită cu trei daruri esenţiale: talentul, ele­gan­ţa şi frumuseţea”, şi-o aminteşte un cro­nicar al vremii. Perfect conştientă de farmecul său, Marthei îi plăcea să contrarieze, spunând că are „ochi pentru a fi văzută, nu pentru a ve­dea”.

Ochii aceia care i-au fermecat pe Proust, pe Saint-Exupery, auto­rul „Micului Prinț”, în onoa­rea căruia Martha a dat un ban­chet fa­bulos la Mogoşoaia, pe Churchill, pe MacDo­nald, pe Charles de Gaulle, pe Alfons al XIII-lea al Spaniei, care nu rata niciun prilej de a o revedea, pe Kronprinţul Germaniei, întreaga pleiadă de personalităţi publice româneşti, de la regii Carol şi Ferdinand, până la Gheorghe Tătărăscu, Cons­tan­tin Argetoianu, Pamfil Şeicaru, Nicolae Iorga, Grigore Gafencu sau Mihail Sebastian. Far­me­cul prinţesei şi scli­pi­rile acestor mari nu­me au redat, final­men­te, Mo­goşoaiei farme­cul boieresc pe care Martha scria – şi chiar simţea asta! – că i-l da­tora, ca un tainic le­gă­mânt peste veacuri, ma­relui martir Con­stan­tin Brâncoveanu.

Final pe muzică de Bach

Anii din urmă ai pe­rioadei interbelice în­cearcă amarnic sufletul sensibil al Marthei. Mulţi dintre apropiaţii ei mor sau se sinucid, în­cepe războiul, palatul ca­de victimă perche­zi­ţiilor legionare, iar Geor­­ge, soţul pe care con­tinuă să-l iubească, în ciuda extravaganţelor sale mondene, e foarte bolnav. Îl smulge din ghearele amantei sale şi îl veghează personal, cu un devotament de care puţini o credeau capabi­lă, în ultimele luni ale vieţii, alături de fiica sa, Valentina. Moar­tea lui George Va­lentin Bibes­cu, pionie­rul aviaţiei ro­mâneşti şi eroul de pe fronturile Primului Răz­boi Mon­dial, aduce din nou lu­mea bună la Mo­goşoaia. Prinţul Bibescu e înmor­mân­tat în bise­ricuţa ctitorită de Brân­co­veanu, a cărui siluetă veghează, din tabloul vo­tiv, somnul celui care i-a dăruit Marthei Mo­go­şoaia ei scumpă.

Urmează luni infernale pen­tru prin­ţesă, care intră într-un lung doliu. Dar su­ferinţa măr­turisită confeso­rului ei, aba­tele Mugnier, nu o scuteşte de datoria de gazdă la care ţine atât de mult. Mogo­şoa­ia rămâne acelaşi loc luminos, în care pâ­nă şi regii îşi căutau liniştea, plim­bân­du-se pe sub castanii seculari, prin pajiș­tea plină de flori sălbatice, cutre­ie­rată de căprioare și de fa­zani, ori pe malul lacului, așteptând ca din apele verzi și adânci să răsa­ră știuca uriașă, căreia Mar­tha, spu­ne legenda, îi fixase un cercel de aur în bot. În sânul acestei oaze încă intacte, Martha îi primeş­te pe fugarii din Polonia, pe prinţesa Lubomirska, pe contele Po­tocki, pe prinţul Radziwli, scăpaţi de sub tirul avioa­nelor de vânătoare germane. Se stră­du­ieşte să-l ajute pe fiecare cu ce poa­te, dar mai ales cu optimism şi încre­dere. Ală­turi de doamna Thierry, soţia am­basa­do­rului fran­cez, des­chide un atelier muzical. În timp ce doamnele ma­ne­­vrează an­dre­lele, tânărul pi­a­nist Dinu Lipatti le încân­tă, în de­corul Mogoşoaiei, interpretând Mo­zart, De­bussy şi Bach. Flacăra spi­ri­tului nu avea să pă­ră­seas­că Mogo­şoaia nici sub te­roarea bombar­da­­men­telor. Dar cas­­tela­na pre­sim­te sfâr­șitul. Îl pre­sim­te împă­cată cu des­­tinul ce-o aș­tep­ta.

Martha îşi ve­de senină viito­rul. Fără teamă şi fără speranţă! „Mă simt ciudat de de­ta­şa­tă, li­beră şi pu­ter­ni­că, luân­du-mi adio de la tot ce am iubit pe acest pă­mânt a­me­nin­ţat: cele do­uă ca­se, cele două gră­dini ale mele, câm­piile şi pă­du­rile moştenite de la ta­tăl meu, care ţi­nea la ele. Se­cre­tul celor ca­re sunt legaţi de pă­mânt, ca noi, e că mo­şiile noastre sunt în interiorul nos­tru. Chiar da­că le pierdem, ele ne ră­mân. Am în inimă balta mea, cu apele ei ador­mi­te, fagii şi mun­ţii mei nu mă vor părăsi ni­cio­dată…”.

                                                    *

Prinţesa Mar­tha Bibescu pă­răseşte România în Sep­tembrie 1945, după ce se asigură că Pa­la­tul Mo­go­şoaia, care urma să fie confiscat, este trecut pe lista monu­mentelor is­torice. Rămâ­ne, până la moar­te, în inimă cu apele molcome ale Mo­goşoaiei, cu ră­coarea sa­loa­ne­lor şi cu asfințitul soarelui pe lacul scân­­teietor. În 1973, cu puţin înainte de a muri, îl roa­­gă, la Paris, pe Romulus Dianu, să-i îndepli­neas­că o dorinţă de su­flet. Să meargă la mormântul bu­nului ei prieten, sa­vantul Vasile Pârvan, şi să de­pună un buchet de flori frumoase. Neapărat culese din grădina ei de la Mo­go­şoaia!