GĂURI NEGRE ALE ISTORIEI

Dealul Tibișir de la marginea localității Murfatlar. Un deal alb, de cretă, aco­pe­rit cu un strat delicat de iarbă. Din loc în loc, câte un pom ce stă să înmugurească în soarele călduț de primăvară. Mă aplec și iau un bulgăre de pământ. Un bulgăre alb, de cretă. Aproape instantaneu mi se sfărâmă între degete, și vântul ce abia adie, îl risipește ca și cum nu ar fi existat. Soarele e la fel de alb. Dealul pe care mă aflu ascunde cele mai vechi biserici ale Ro­mâ­niei. Biserici săpate în cretă. Un loc ce pare scos din timp. Drumul de pă­mânt pe care stau nu duce nicăieri, se pierde în depărtare, în podgorii.

În vara lui 1957, când extin­derea carierei de cretă de la Mur­fatlar a sfâșiat dealul, a deschis o poartă spre una dintre cele mai de preț comori ale României: aici se află începutul creștinismului pe aces­te meleaguri. Arheologii au găsit o adevărată comoară medievală: șase bise­ricuțe, chilii, galerii, locuințe, cavouri și morminte, toate tăiate direct în cretă, scobite în trupul pământului. De ce să faci biserici în cretă? E greu de înțeles astăzi, când ridicăm catedrale gigantice din beton. Și cine au fost acei primi creștini care au considerat că Dumnezeul lor e mai tare decât creta în fața tim­pului?

Merg pe dealul alb de la Ba­sa­rabi-Murfatlar și știu că unde­va, în adân­curile de cretă, au fost săpate biserici. Unele sunt mi­nus­cule, aproape ascetice, altele au un plan mai amplu și o bo­găție de semne care le transformă în arhive spiri­tuale. În una dintre bi­serici s-a păstrat chiar ins­crip­ția „leat 6500”, adică anul 992, un reper esențial pentru datarea complexului, la care se adaugă și o inscripție grecească, datată 982. Așadar, nu e vorba doar des­pre o legendă a începuturilor, ci despre un loc ce a existat cu ade­vă­rat încă din secolul al X-lea, un loc cu certificat de naștere. As­tăzi, nu se mai poate intra în acest complex de biserici ru­pestre, dar am văzut nenu­mărate imagini, le-am parcurs în gând de nenumărate ori. Pereții sunt încrustați cu peste cinci sute de semne, dintre care peste o sută sunt rune, scrieri glagolitice, grecești și chirilice. Unele texte sunt doar nume, altele sunt formule de pelerinaj sau citate din Noul Tes­tament și din Psalmi. Fap­tul că într-un singur an­samblu monastic apar atâ­tea sisteme de scriere spune enorm despre locul acesta: el nu a fost doar adăpost al unor sihaștri, ci și punct de întâl­nire, de circulație și de cultură. Dealul din cretă pare un fel de fron­tieră spirituală, unde creș­tinismul, lumea bi­zan­tină, influențele slave și lumi încă necu­noscute s-au întâlnit. Sub pașii mei nu e doar un mo­nu­ment, ci o răs­cruce isto­rică.

Peretele cu 50 de cruci

Norii se mișcă ușor pe cerul albastru, de pri­măvară. Câteva păsări se rotesc printre razele soa­relui. Vântul pare că aduce din depărtare mi­rosul sărat al mării. În­chid ochii și îmi lipesc palmele de pământul încă rece. Las să defileze prin mintea mea imaginile misterioase, scrijelite pe zidurile de cre­tă din adâncuri: cruci simple și cruci cu capete lățite, christo­grame și stauro­grame – pri­mele simbo­luri ale răstig­nirii, călăreți, cai, iepuri, păsări, co­răbii cu catarg și pânze, figuri umane în genunchi sau cu brațele ridicate, un porumbel, balauri împletiți, un labirint și chiar schița unei biserici. În alte încăperi apar cizme, halebarde, un semn ce amintește de capul unui taur, un arc cu săgeată. Totul pare la prima vedere amestecat, aproape imposibil de adunat într-o singură po­veste, un mister neclar, o lume în care credința și resturile păgânismului se întrepătrund. Un mister alb. Câ­teva linii scrijelite sunt cea mai veche reprezentare a Nașterii Domnului de pe teritoriul țării noastre! Doar câteva linii trase în creta albă și moale! Fără foiță de aur, fără culori măiastre, fără semnătura unui pictor celebru! Alte linii și un cerc reprezintă por­tretul unui sfânt, cu au­ra sa perfect ro­tun­dă! Sutele de semne au transformat pereții într-o rugăciune uria­șă, o slăvire a lui Dum­nezeu de o nai­vi­tate magnifică. A­proa­pe nici un cen­timetru de cretă nu a rămas gol. Tocmai această densitate de semne face locul atât de tulburător. Pe un singur perete s-au nu­mărat peste cincizeci de cruci desenate! Cruci simple, cruci cu ca­petele lățite, cruci triun­ghiu­lare, cruci des­picate, cruci mal­teze încadrate într-un pă­trat, cruci punctate… O pre­zență ob­sesivă a semnului creș­tinis­mului, tăiat în pere­tele alb, de cretă. Zeci de cruci care sfin­țesc, pecetluiesc, apă­ră…

Sihaștri și balauri împletiți

Într-o altă bisericuță pereții sunt plini de figuri omenești. Oameni rugându-se în genunchi, cu brațele ridicate spre cer, în plin extaz al credinței. Sim­pli­tatea desenului lasă emoția să se reverse din plin, autentică, așa cum desenează copiii fără inter­pretare artistică. Și apoi, într-un mod uimitor, peste toată această sacralitate imprimată în pereții de cretă, năvălește lumea evului me­diu: călăreți, cai, cizme, ha­le­barde, arcul cu săgeată, ecourile unei lumi în care credința era ferită de primejdie, de războaie. Alături, aparent fără legătură, repre­zentări de animale. Un cap de taur, iepuri, păsări, câini, cerbi, cai, iar într-una dintre biserici un po­rumbel. Fragmente de realitate aduse înăuntru, sau purtători de sensuri pierdute? Tulburători sunt și „balaurii împletiți”, eternizați în creta moale. Stau cuminți lângă cruci, într-o vecinătate care face din dealul Murfatlarului un început de lume creștină, când    credința încă își caută drumul către lumină.

Printre cele mai frumoase și mai enigmatice imagini se numără și corăbiile. În una dintre în­căperile funerare apare o corabie cu catarg și pân­ze, în care se află un om. E o imagine extraordi­nară, tocmai fiindcă deschide deodată spațiul. Într-o biserică săpată în deal apare marea. Corabia poate fi simbol al creștinismului care poartă sufle­tele spre Dumnezeu, dar și simbol funerar, ca vehicul al trecerii în lumea de dincolo.

Primul ou încondeiat

Constanța. Vechiul Tomis. Marea e întunecată și neliniștită. Valurile se sparg în străluciri albe, de-o clipă. O iau către sediul Muzeului Național de Istorie și Arheologie. Este o clădire de oțel și sticlă, chiar în spatele marii moschei. Mă pri­mește domnul Aurel Mototolea, cercetător, fin cu­nos­cător al tuturor descoperirilor din zonă. L-am rugat să-mi explice fabulosul mister rupestru de la Murfatlar.

„Nu există o cheie magică cu care să descuiem înțelesul tuturor reprezentărilor de la Basarabi-Murfatlar. Multe simboluri și chiar multe scrieri sunt încă un mister. Încă studiem ceea ce s-a des­coperit acolo și, cel mai important, încercăm să conservăm foarte bine acest tezaur, de o impor­tanță uriașă, atât pentru România cât și pentru istoria creștinătății europene. Până la urmă, acestea sunt semnele începuturilor, aici este memoria comună a primilor pași în creștinism. De aceea nu se poate vizita acum – pereții sunt atât de fragili, încât și simpla respirație a unui vizitator poate schimba umiditatea din aer, poate face rău. Din păcate, deja foarte multe lucruri s-au pierdut, nu le mai avem decât în fotografii. Vă dați seama? O mică atingere, o mică neatenție, și se șterge un simbol vechi de peste o mie de ani! Ceea ce avem aici este asemănător cu bisericile rupestre din Ca­padoccia și știm că sunt mulți pelerini care ar vrea să vină, dar deocamdată încă se lucrează la planul de conservare și punere în valoare, în așa fel încât să nu existe pericol pentru monument. Importanța acestui loc nu este dată doar de vechi­mea sa, ci și de toate aceste sim­bo­luri incizate ce se pot pierde, de faptul că a fost locuit și a devenit și loc de înmor­mân­tare, fiind descoperite apro­ximativ 20 de mor­­minte, dintre care două de femei.

Nu știm cu siguranță dacă cei ce au locuit în a­cest an­samblu monas­tic lu­crau și în cariera de cre­tă, dar noi așa bă­nuim. Un alt fapt in­teresant este că aici s-a descoperit primul ou încondeiat! Merită spus asta, mai ales a­cum, în pragul sărbă­torilor pas­cale: în in­teriorul bise­ricilor ru­pestre au fost găsite trei ouă din cre­tă, dintre care unul încondeiat, exact așa cum o facem și noi, păstrând tradi­ția! Tot aici avem primele reprezen­tări ale sfinților, a Nașterii Dom­nului, a păsării-suflet sau a Sfân­tului Duh în chip de porumbel. La Basarabi, avem un loc unic și încercăm să îl deschidem vizita­torilor, așa cum se cuvine. Există un proiect european care ar tre­bui să con­tinue ceea ce s-a în­ceput în anii 70, în materie de conservare. O să vedem când se va reuși pu­nerea lui în apli­care. Ar fi o veste extraordinară pen­tru istoria noas­tră.”

Evul întunecat

Dar cine erau acești oameni care au săpat în creta dealului biserici suprapuse? Cum arăta lu­mea în care trăiau? Ce fel de viață duceau? Ca să înțeleg mai bine aceste lucruri, am stat de vorbă și cu doamna Ingrid Pet­cu, de la același muzeu, spe­cia­listă în perioada Evului Mediu.

– Despre Evul Mediu se spune adesea că    este „întu­ne­cat”. E o simplă metaforă?

– Despre Evul Mediu avem puține informații. Cel puțin între secolele 7-9, este o adevărată pată neagră, și noi adunăm piesă cu piesă pentru a în­țelege ce s-a întâmplat atunci. Imperiul Ro­man se retrăsese și Imperiul Bizantin tot încerca să domine aceste teritorii, dar era imposibil, din cauza primului Țarat Bulgar, al popoarelor din zonă, care se luptau între ele, dar și din pricina invaziilor destul de frecvente. Ce știm, totuși, despre viața și lumea din jurul acestor biserici? Știm, de exemplu, că oamenii trăiau în bordeie semi-îngropate în pământ, acoperite cu lemn, că aveau vase din ceramică de o calitate mai slabă decât ce existase îna­inte, în general viața lor era mai simplă decât cu câteva secole în urmă. Și asta, nu pentru că erau săraci, ci pentru că locuiau în mijlocul unor turbulențe istorice cu o permanentă ame­nințare a războaielor sau a invaziilor. Teritoriul Dobrogei de astăzi era un conflict permanent. Gândiți-vă că s-au cons­truit trei valuri de apărare – două de pământ și unul de piatră, cu fortificații, toate cu lungimi de peste 50 de kilometri! Ceea ce este enorm pentru vremu­rile și posibi­lită­țile de atunci! Dar asta arată și gradul de pericol în care se trăia. Așa că aceste biserici rupestre    nu sunt doar un simbol al traiului isihast, rupt de lume și smerit, ci sunt și un fel de a se proteja în acele vremuri pe­ricu­loa­se.

– Călugării din a­ces­­te bisericuțe ve­ni­se­ră de undeva sau erau local­nici?

– Este foarte greu de spus cu siguranță ceva legat de acest lu­cru.

În primul rând, bise­ri­cu­țele din dea­lul de calcar sunt făcute pe o ar­hitec­tură bi­zan­tină, iar însem­nele din in­terior arată că acolo au fost mai mul­­te generații și mai multe pe­rioade de lo­cuire, unele în­semne du­cân­du-ne cu gân­dul inclusiv la populații nor­di­ce. În al doilea rând, trebuie să spun că, deși bi­sericile de la Ba­sarabi-Mur­fatlar nu sunt unice în zonă, sunt cele mai spectaculoase. Există locuri a­semănătoare și în Bulgaria, deci pe celălalt mal al Dunării. A­vem o colabo­rare foarte bună cu colegii bulgari, și împreună încercăm să înțelegem mai bine acest fenomen, care este foarte probabil legat de pro­povăduirea creștinismului la începu­tu­rile sale. Este deci, foarte posibil, ca aceste centre spirituale să fi atras pelerini și credincioși din mul­te zone, chiar și mai îndepărtate.

„Rădăcinile sunt la Sfântul Apostol Andrei”

Chiar în vârful dea­lului de cretă în care au fost săpate vechile bise­ri­cuțe, s-a construit o mâ­năstire nouă, deosebit de frumoasă! Făcută numai cu piatră și cărămidă, în stil bizantin, mânăstirea are grădini superbe și o priveliște de vis. Aici viețuiesc și construiesc în continuare trei călugări. Starețul lor este părintele Teotim Popa. L-am găsit cățărat pe schelă, meș­te­rind la zidurile de piatră. A stat de vorbă cu mine, fără să se oprească niciun moment din munca pe care o făcea: mai punea o piatră, mai zicea o vor­bă… Nu s-a grăbit să răs­pundă la întrebări, iar eu nu m-am grăbit să plec. De la bun-început, am aflat că mânăstirea aceas­ta are hramul „Sfântul Ierarh Teotim”. Dar cine este Sfântul Teotim? l-am întrebat pe părintele sta­reț.

„Sub păstoria Sfân­tului Teotim, mânăstirile și sihăstriile din Do­brogea secolului al IV-lea erau renumite prin asceză și isihie, au trăit o epocă de aur. În se­colele V-VI, erau deja cu­noscute prin vestiții „călugări sciți”, răspândiți atât la nord de Dunăre până în Carpați, cât și la sud, până la Ierusalim, Cons­tan­ tinopol, Roma și Africa. Dar faptul că sunt cele mai vechi vestigii ale creștinismului nu înseamnă că totul a început abia la anul 900 și ceva. Ră­dă­cinile sunt la Apostolul Andrei, la Sfântul Teotim și la toți călugării ce au viețuit pe-aici, încă de pe la anul două sute și ceva. Sute de ani, monahii    au dăltuit în cretă loc de rugăciune şi reculegere pentru mântuirea sufletelor lor. Aşa s-a ajuns, pe parcursul a şapte veacuri, să fie construite bisericuțele de la Basarabi. Pe unul din stâlpii de la intrarea unei bisericuţe spu­ne: „Eu, preotul Damian, trec pe cale şi aprind lumânări în această biserică, pentru mine şi pentru tine, călătorule, iar Dumnezeu să vă mi­luiască cu sfin­ţii părinţi”. O altă inscripţie da­tând din secolul şapte spune: „Au trecut păgânii pe la noi, dar nu au pân­gărit bise­rica”. Poate au fost impresionaţi de vieţuitorii de aici, de aceea pă­gânii au ma­ni­festat ier­tare faţă de sfân­tul locaş. Vedeți, istoricii au drep­tatea lor, dar și noi avem istoria noastră, moștenită și transmisă prin timp. Totul se va vedea când vor fi descoperite și restul de bisericuțe îngropate.

– Mai sunt și alte biserici rupestre, încă nedescoperite?

– Cu siguranță! Unele au fost distruse de comuniști din greșeală, când s-a lucrat la ca­rieră, dar mai sunt altele, mai la adâncime, și ele într-o zi vor fi scoase la lumină. Dar pe mine nu asta mă de­­ranjează, ci faptul că pe sfinții martiri descoperiți în mormintele bi­sericilor de calcar îi țin la muzeu, în cutii de car­ton, să îi studieze. Or, locul lor, ca primi creștini ai acestor pămân­turi, nu este într-un depozit, oricât de frumos ar fi el, ci în biserică, să fie îngropați cum se cuvine și cins­tiți de credin­cioși…

Epilog

Dar oare când vom putea să ve­dem interiorul ce­lor mai vechi bi­sericuțe din Ro­mânia? Când vor fi oare suficient de bine conservate și amenajate încât să poată fi cercetate nu doar cu gândul, ci și cu privirea?

Am mers la Con­siliul Ju­de­țean Constanța, aco­lo unde am înțeles că proiectul unui ma­re mu­zeu așteaptă în­tr-un sertar. Am fost primit și mi s-au dat răspunsuri. Acum, dacă ele sunt vești bune sau rele vă las pe dvs. să deci­deți.

• Un proiect de conservare și de realizare a unui muzeu la bisericile de la Basarabi-Murfatlar este gata, cu toate aprobările posibile, de la toate instituțiile competente. La acest proiect s-a lucrat din 2019. Costul proiectului este de peste 50 de milioane de euro. Consiliul Județean a bătut la toa­te ușile pentru a obține fi­nan­țare, ultima oară s-a adresat, anul trecut, Ministerului Dez­vol­tării. Deo­cam­da­tă, nu s-a iden­tificat o sursă de fi­nan­țare pentru acest proiect.

Găurile negre ale istoriei Ro­mâ­niei?