Este cea mai mare piață agroalimentară din România. Probabil și cea mai faimoasă, și cea mai vizitată, și cea mai diversificată ca ofertă de produse. Se află în inima orașului București, la intersecția dintre Calea Moșilor și șoselele Ștefan cel Mare, Mihai Bravu și Colentina și e trecută ca must-visit în toate ghidurile de călătorie adresate turiștilor străini. Locul perfect pentru people-watching! Autenticitate off the beaten path! Inima culinară și culturală a capitalei! Un bazar oriental vibrant! Tururi gastronomice ghidate! Și așa mai departe. Piața Obor este noua minune a lumii. De fapt, a fost dintotdeauna. Pentru că înăuntrul acestui loc viu, pestriț, trepidant, aflat mereu într-un prezent continuu, se găsesc suprapuse straturi de povești și veacuri de istorie. O viață veche, care a fost cândva la fel de vie ca cea de azi.

Candela de argint

În București, prezentul e mereu acum. O lume în permanentă mișcare, în care trebuie să te grăbești. Nu ai încotro. Graba e una dintre obligațiile fundamentale ale oricărui bucureștean adevărat. Mă grăbesc și eu, fără să știu prea bine de ce, spre stația tramvaiului 21, din dreptul bisericii Sfântu Gheorghe-Nou. Aici, topografii din vremea regelui Carol I au stabilit că se află kilometrul 0 al capitalei. Există și un monument simbolic, o roză a vânturilor metalică: locul de unde sunt numărate toate distanțele posibile. Și, deși lucrul ăsta nu a intrat niciodată în atribuțiile unui topograf, de aici poți număra inclusiv distanța spre trecut. Pentru că el, trecutul, se află chiar în fața mea, la o privire depărtare, nemișcat de veacuri, într-o curte plină de copaci bătrâni, înconjurat de jur împrejur de o linie de tramvai și de larma asurzitoare a unor sirene de ambulanțe. Îl poți număra: 319 ani de când Constantin Brâncoveanu a ctitorit biserica Sfântu Gheorghe-Nou. Ani în care acest lăcaș, doar „puțin mai prejos decât prea frumoasa biserică a Sfintei Sofii din Constantinopol” (cum scria, uimit, în 1713, mitropolitul Ierotei al Dristrei) avea să răzbească prin războaie, cutremure și foc și să rămână mai departe aici, la kilometrul 0 al orașului, de unde se numără toate distanțele posibile și unde astăzi se află o stație de tramvai.

Însă înainte de a fi un număr, trecutul e o poveste. Singura cale, probabil, prin care poți îmblânzi orașul. Pentru că atunci când ești în întârziere, iar tramvaiul 21 se lasă așteptat, e bine să știi că în fața ta, în 1914, s-a descoperit o candelă mare, din argint, așezată deasupra unui mormânt fără inscripție. Pe ea stătea scris: „Această candelă, ce s-a dat la Sveti Gheorghe cel Nou, luminează unde odihnesc oasele fericitului domn Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod. Iulie, in 12 zile, leat 7228 (1720).” După o temniță grea și o pribegie de ani, Maria Brâncoveanu reușea să aducă în țară, în mare secret, rămășițele iubitului ei soț, domnitorul care a preferat să moară decât să-și schimbe credința. Ele sunt și acum aici, descoperite târziu, în biserica aceasta de la kilometrul 0. Trecutul poate fi numărat și în pași: distanța concretă dintre o stație de tramvai și locul unde luminează și azi oasele unui om care a devenit sfânt.

Gârlița tramvaiului 21

Tramvaiul 21 oprește în dreptul bisericii. Lumea se grăbește să urce, să ocupe un loc pe scaun. „Sunt patru stații până la Obor, doamnă”, îi răspunde fumând, vag plictisit, un bărbat între două vârste unei femei agitate. Stinge țigara. Urcă și el, urcă și doamna. Ăsta ar fi cel mai simplu mod în care poți număra lucrurile. Din stație în stație, până la Obor. Mă urc și eu, îmi ocup scaunul, îmi lipesc privirea de fereastră. Vagoanele se zdruncină din toate încheieturile și se răsucesc încet, greoi, pe ultimul colț al străzii Lipscani spre Calea Moșilor. Un șarpe uriaș care alunecă lent pe șine, pe lângă ziduri vechi, părăginite, care stau să se prăbușească. Bucăți de trecut acoperite de iederă, lăstăriș, gunoaie și nepăsare, semnalate, ici colo, de câte o plăcuță pe care stă scris monument istoric. Timp de două stații, până la intersecția cu bulevardul Carol I, țârâind strident din soneria lui electrică mașinile care blochează șina, tramvaiul ăsta străbate pe dinăuntru un muzeu viu al orașului. O ultimă rămășiță din gloria negustorească, de mult apusă, a secolului XIX. Aici, cândva, înainte ca aceste case, astăzi în ruină, să existe (așa cum scria la 1870 colonelul, istoricul, cartograful și geograful Dimitrie Papazoglu) „în coasta grădini de astăzi a lui Sf. Gheorghe, era o baltă încongiurată cu trestie și cu sălcii; și aproape de dânsa se făcea târgul sau piața, căci acolo erau scaunele de pescării și măcelării și de manufacturile brute; și se numea Târgul Cucului, căci în toate primăverile, bucurescenii acolo auzeau cântând cucul; acesta au apucat-o și cei ce au trăit până la 1800. Din acea baltă se scurgeau două gârlițe, cea dintâiu își lua cursul pe dinaintea locului astăzi al Bărăției, și ieșind în calea Târgului D’afară, în răspântie unde era și moara, pleca drept în apa Dâmboviții (…) Altă rămurea de gârliță, ca și cea dintâiu, pleca tot din acea baltă a Târgului Cucu, și pornea drept spre calea Târgului D’afară”.

Drept spre calea Târgului de Afară, pe o șină în loc de gârliță, mă aflu și eu acum. Nu e nici seară, să se audă broaștele și greierii bălții, nici sălcii și trestii ca să mai cânte cucul, cum nici târgul lui, și nici balta nu mai există. Ce a mai rămas însă, ca un abur, ca o amintire, ca o poveste care trebuie să fi fost cândva adevărată, sunt tălpile goale ale unor copii, pășind spre casă, cu o traistă plină de pești pe umăr, întipărite adânc în pământul aflat sub șina asta de tramvai. Se întunecă încet în povestea lor veche, miroase a fum, a baltă, a tei înflorit și a înserare, copiii fluieră ca să alunge urâtul, apoi se opresc, privesc șirul de spânzurători în care câțiva tâlhari se odihnesc pentru totdeauna, strigă la câini dimprejur să tacă și pornesc mai departe spre bordeiul lor, aflat pe câmp, în afara orașului.

Câmpul Moșilor

Înainte de a se fi numit Calea Moșilor, acesta era Podul Târgului de Afară. „Pod” fiind, pe vremea aceea, orice uliță de pământ acoperită cu bârne groase; felul străvechi în care o pădure devenea drum, iar un sat de câmpie se preschimba încet într-un oraș domnesc. „Afară” avea același înțeles ca cel de acum: dincolo de oraș. Calea asta de acces (după măsurătorile de azi, de doar trei stații cu tramvaiul) era una dintre cele mai lungi ale acelui București de demult: pornea de la Curtea Domnească și se sfârșea în dreptul locului unde acum se află biserica Oborul Vechi. Târgurile pe atunci, spre sfârșitul anilor 1700, erau puține: doar patru. Semn că bunăstarea abia se înfiripa, că negoțul, negustorii și breslele, tot ceea ce numim astăzi „comerț” și „afacere”, se aflau încă la început.

Însă la începutul începutului (o spun destui istorici de la Hașdeu încoace) s-a aflat acea mare taină a lui Dumnezeu menită să alunge sau măcar să îmblânzească durerea cumplită a oamenilor. În 1632, după o bătălie sângeroasă, purtată timp de două zile sub zidurile Mânăstirii Plumbuita, oastea lui Matei Basarab o învingea pe cea a lui Radu Iliaș. Timp de mai bine de două decenii apoi, ca să-și serbeze victoria care l-a adus pe tronul Țării Românești și, mai ales, pentru ca mulțimea celor care au pierit atunci în luptă să-și găsească liniștea, verdeața și odihna măcar în cer, dacă pe pământ nu au mai apucat, domnitorul Munteniei a hotărât să țină, în apropierea acelui loc, o slujbă uriașă de pomenire a morților. Spiritele străvechi ale Moșilor erau chemate de preoți, la fel ca și azi, să lege lumea de aici de cea de dincolo, văzutul de nevăzut, tristețea oamenilor de bunătatea lui Dumnezeu. La sfârșitul acelei slujbe, pe câmpul de dincolo de oraș, în apropierea râului Colentina, cei vii primeau în dar pentru cei morți vase din lemn sau lut pline cu vin, lapte, colivă și mâncare gătită. Gestul, pe cât de simplu, pe atât de tainic, prin care viața de pe pământ și cea din cer mergeau, măcar pentru o zi, mai departe, împreună. Prăznuirea s-a împământenit, iar oameni, oameni de toate felurile au început să se strângă în locul acela, tot mai mulți, an după an, și după ce Matei Basarab și-a încetat domnia și viața. Câmpul Moșilor a apărut din nevoia de a dărui. Dar pentru asta îți trebuiau oale, ulcele, străchini, donițe, linguri de lemn, grâu pentru colivă, lumânări, colaci, flori, cruci din lemn sau piatră. Cererea și-a găsit oferta, iar cele sfinte, bucuria de pe pământ. Odată cu târgul și târgoveții, cu ulcelele de vin și de mâncare, au apărut și viorile, cu viorile, muzica, iar cu muzica, horele călușarilor. În luna Mai, în Bucureștiul acela de demult, nu exista sărbătoare mai vie decât cea a morților. Acum, deasupra acelei lumi, se află șina unui tramvai care leagă, trecând prin Obor, kilometrul 0 de malurile îndepărtate ale râului Colentina, unde, cândva, a avut loc o bătălie cumplită.

Dincolo de barieră

Oborul a ajuns pe locul unde se află acum în 1786, când Nicolae Mavrogheni și-a pus pecetea pe un zapis prin care hotăra ca animalele să fie sacrificate doar în afara orașului. Logica din spatele acelui act domnesc era simplă: în acele vremuri, în care holera și ciuma se răspândeau la fel de repede ca focul, când prevenția împotriva acestor boli se făcea doar cu fum și oțet, carnea putea deveni, mai ales în timpul verii, un focar de infecție. Mai bine ca totul să se întâmple departe, dincolo de barieră, în câmp. În felul ăsta, Oborul s-a unit cu Moșii, iar pământul acela întins pe sute și sute de hectare a căpătat numele de „Târgul de Afară”. Și chiar totul a început să se întâmple acolo. Ca și cum acel loc ar fi devenit o oglindă perfectă a lumii, un magnet uriaș care aduna împreună tot ce avea Bucureștiul de arătat. Boiangii, tăbăcari, cavafi și cizmari, cojocari, șalvaragii, pânzari și abagii, săpunari și blănari, ișlicari și chiristigii și-au găsit și ei un loc pe lângă măcelari, olari și țăranii din împrejurimile orașului, care aduceau cu ei, în căruțe, fân, fructe și legume. Odată cu negustorii, a apărut și o mulțime uriașă de gură-cască. Lumea era un vuiet, lumea era un bâlci, în lumea aceea găseai deopotrivă boieri și desculți. Iar în mijlocul acelei lumi, au fost așezate, la mare cinste, ca să fie de învățătură de minte și altora, spânzurătorile. Italianul Anton Maria Del Chiaro, figură importantă la curtea domnitorului Constantin Brâncoveanu, scria: „Locul potrivit pentru spânzurătoare este cel numit de români Târgul de Afară, pentru că, în adevăr, se află în afară de oraș, la o jumătate de milă, și acolo se ține târg de două ori pe săptămână, miercurea și sâmbăta. Așadar, când este cineva osândit la moarte, trebuie să străbată pe jos toată acea cale și tuturor celor pe care îi întâlnește în drum el le zice cu glas tare: Iertați-mă, fraților!, la care fiecare îi răspunde: Să fii iertat! Dar frumusețea lucrului stă în faptul că la fiecare crâșmă pe lângă care trece, toate femeile de acolo îi ies în cale cu căni pline de vin, îndemnându-l să bea vârtos, ca să nu-l cuprindă teama de moartea apropiată… Însă un lucru e mai uimitor, că însăși mama sau soția osânditului care îl însoțesc și asistă la moartea lui îl îndeamnă să bea, astfel încât acel biet nenorocit, amețit de vin, își încheie zilele fără a-și da seama de ce moarte piere”.

O oglindă, orice fel de oglindă, chiar și cea a lumii, va arăta lucrurile exact așa cum sunt. Iar lucrurile (cel puțin până când domnitorul Grigore Ghica a înțeles, în 1824, că un astfel de spectacol nu e prielnic negoțului și a interzis spânzurătoarea publică) așa erau atunci, la începuturi. O forfotă în care viața și moartea, oamenii și Dum­nezeu, copiii care su­flau în fluiere de tei și tâlharii în drum spre ștreang se amestecau, ca cel mai firesc lucru de pe pământ, cu nechezatul cailor, mugetul vitelor, cotcodăcitul găinilor puse la vânzare și lătratul câinilor de pripas. Chiar și după ce execuțiile publice au fost interzise, ștreangul a rămas pe locul acela, în inima târgului, încă o jumătate de veac, până când, în 1877, negustorii de atunci au ridicat în locul lui o cruce mare, din piatră. În mijlocul celei mai lumești larme, în toată acea forfotă nesfârșită de viață, credința că duhurile rele nu pot fi izgonite decât de puterea lui Dumnezeu rămăsese neștirbită.

Serile regelui

Joia Moșilor a devenit, în 1844, odată cu domnia lui Gheorghe Bibescu, ziua oficială în care începea târgul. Odată cu mitropolitul și preoții care urmau să slujească, sosea și voievodul cu tot alaiul său domnesc. În urma lui, se revărsa mulțimea. Lumea toată a unui oraș care, de la an la an, devenea tot mai mare: boieri și boieroaice, robi, haiduci, țărani, negustori, funcționari mici și mari, artiști, servitoare, ofițeri, căruțași, circari, lăutari, toată sărăcimea mahalalei. Bariera de la margine era împinsă tot mai departe, bârnele podite putreziseră și se cereau înlocuite cu piatră. Târgul de Afară a ajuns, cu vremea, înăuntru, cât să primească numele de Târgul Moșilor. Bucureștiul căpăta primul său cheag de prosperitate burgheză, începea să privească spre Paris și Viena și să uite de vremurile turcite cu ișlic și șalvari. Dacă boierii și negustorii bătrâni își purtau mai departe barba și anteriul lung până la glezne, tinerii cu ceva stare descopereau fracul, jobenul și pantalonii, iar boieroaicele, rochiile, crinolinele și pantofii cu toc. Toate aceste veșminte noi se cereau văzute și admirate; și ce alt loc era mai bun pentru asta decât Târgul Moșilor? O pată de culoare în mijlocul celei mai pestrițe, mai sărace și încă desculțe mulțimi. Începutul unor alte vremuri. Vechiul târg devenea, încet, alt­ceva. Și, timp de încă o sută de ani, asta avea să și rămână: un loc de promenadă, de socializare, de distracție nesfârșită și de afaceri. Oglinda urbană a unei țări care își va câștiga, în scurt timp, independența, fala și un rege încă tânăr, prusac.

Tramvaiul 21 a ieșit din zona de case și a intrat în cea de blocuri. Oprește în stația Carol I și se umple, aproape până la refuz, de lume. O lume pestriță, lumea de acum: pensionari cu plase de cumpărături, bărbați și femei obosiți după o zi de muncă, tineri cu telefoanele în mâini și căștile pe urechi, lucrători asiatici. O femeie demnă, știrbă, slabă, cu privire fixă, încearcă să acopere zumzetul continuu de voci și începe să recite, cerșind, Luceafărul lui Mihai Eminescu. În ritmul sacadat al roților pe șine, veșnicul acum al orașului devine iar, preț de câteva strofe, atunci. Un atunci din 1867, probabil seara, când un tânăr domn prusac devenit rege, astăzi bulevard și stație de tramvai, se așeza la birou să scrie: „Moșii formează pentru oraș și împrejurimi un eveniment important. Chiar din sate depărtate, populația țărănească se grămădește aci. Pitorești sunt expozițiile de marfă ale olarilor și lucrătorilor în lemn, cari au venit cu productele lor din munți și de peste granița ardelenească; de aci își cumpără mai ales mahalalele din București și sate ce le trebuie pentru anul întreg. Vasele și-au păstrat forma lor adevărată, populară. Mai ales sunt însă călușarii, dansatorii în costum național, cari dau Moșilor coloritul lor de sărbătoare populară; nu lipsesc, firește, nici alte petreceri; ca în Prater sau la Muenchen, pe Theresienwiese, toate tarafurile de lăutari din oraș și împrejurimi își cântă aci ariile. Căldura și praful sunt adaose inevitabile acestei serbări sgomotoase pe un șes fără copaci”. Tânărul rege descoperea ceva esențial: oglinda perfectă a lumii pe avea să o cârmuiască. Lumea asta acoperită azi de asfalt și blocuri.

Luna Park

O lume de „aproape o sută de mii de metri pătrați, încadrată între grădina lui Eliade, numită așa fiindcă acolo era casa scriitorului Ion Eliade Rădulescu, și începutul șoselei Pantelimon, cu șanțurile-i late de doi metri, unde porcii își găseau tabietul lor, iar orătăniile măcăitul ciocului împotmolit cu noroiu”. Lumea unui târg uriaș în care „copiii sglâmboiau ochii în toate părțile și nu se mai săturau privind la Vasilache (…) și în special la panorama lui Braun, care avea toate minunățiile pământului.” Lumea în care „se construise aeroplanul, un fel de cărucioare pe patru roți cauciucate, cu câte o mică elice fiecare, care se ridicau la oarecare înălțime și-ți dădeau impresia că zbori.” Lumea leagănelor în formă de barcă și a călușeilor de lemn, a copilăriei în stare pură, în care „ne învârteam până când amețeam și tot nu ne mai săturam”. O lume cu acadele, halvițe, turtă dulce, gogoși, brânzoaice, pandișpane, bigi-bigi și „cocoloașe de floricele, mari cât o portocală, îmbibate în apă cu zahăr, de culoare roșie sau galbenă care, și după ce ajungeam acasă, nu mai isprăveam să ne lingem degetele de bunătatea lor!”. O lume cu scârțâitori de lemn și pocnitori „unde tinerii își încercau puterea dând cu barosul de lemn, încercuit în fier, într’un fel de popic, ce trimitea, pe o șină metalică înaltă, o verigă de fier care, dacă era isbită puternic, atingea partea de sus și producea explozie.” Lumea de dinaintea primului război mondial, îngălbenită de timp în fotografii la minut, în care „mai toate persoanele fotografiate păreau niște statui prin nemișcarea lor”. O lume unde găseai „vestitele țuicării cu adevărata zeamă de prune adusă de la munte”, o puzderie de cârciumi ieftine, berării cu crenvurști și mici, bragagii și simigerii cu mizilicuri. O lume în care, pe lângă țărani, negustori și mulțime, aflai pitici, uriași, fachiri și femei cu barbă. Lumea lui Ochi-Albi, șeful tarafului de lăutari în care a cântat cândva și Anton Pann. Lumea în care „strachina cu mâncare și oala, sau cana cu vin și o lumânare aprinsă, să fie de sufletul mortului, erau date tuturor nevoiașilor ce întâmplător treceau prin fața casei celui care împărțea”. „Ce era atunci, ce este astăzi?!” era concluzia textului din care am citat, scris în 1941. Schimbarea pe care o deplângea autorul, istoricul George Potra, era că vechiul târg cu iz oriental se modernizase. Lumea descoperise electricitatea, târgul ajunsese să găzduiască un hipodrom suedez și expoziții industriale, tramvaiul 1, „ce aducea în cotețele lui orășenii porniți de la piața Sf. Gheorghe încoace”, nu mai avea cai, o societate vieneză, Luna Park, adusese alte distracții în târg, iar din 1936, pe vechiul loc al bâlciului, după un proiect al arhitecților Haralamb Georgescu și Horia Creangă (nepotul scriitorului Ion Creangă), începuse construcția unei hale moderne, cu structură din oțel sudat învelit cu beton poros. Dar în 1941, nu montagne russe-ul, gâdiliciul, troleibusul sau motocicliștii care rulau cu o viteză nebună pe zidul morții din Luna Park erau adevărata problemă, ci fascismul și războiul cumplit care aveau să schimbe cu adevărat totul.

Richard Nixon la Obor

„Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece”. Femeia a terminat de recitat din Luceafărul și se strecoară printre oameni cu mână întinsă. O întreb dacă știe pe dinafară toate cele 96 de strofe ale poemului. „Sunt 98”, îmi răspunde, zâmbind. „Da, le știu”, adaugă și coborâm împreună din tramvaiul 21, aici, în stația de la Obor. Am ajuns iarăși în prezent. În mijlocul acestei inimi gigantice, întretăiată de artere care nu transportă sânge, ci doar oameni și mașini, claxoane și zgomot. Un vuiet continuu care te ia pe sus și te face să te grăbești, fără să știi prea bine de ce. Pur și simplu nu ai încotro, oricât de nemuritor și rece ai vrea să te simți.

După cel de-al doilea război mondial, locul acesta în care mă aflu acum a suferit o intervenție chirurgicală de mare precizie: operația de extragere a sufletului. Mai întâi, prin ordin de partid, a fost executată o incizie adâncă prin care s-a înlăturat ideea de Dumnezeu. Odată ce Dumnezeu a fost dat la o parte, a fost foarte ușor să îndepărtezi din inima târgului sărbătoarea de la care a pornit totul: pomenirea morților. După operație, Calea Moșilor a devenit doar un nume de stradă și atât, un loc ca atâtea altele din București, fără istorie și fără trecut. Vreme de câțiva ani, Târgul Moșilor a mai trăit doar ca un ecou stins, îndepărtat, al unor vremuri dispărute. În anii ’50, cu toată foametea de atunci, înă­untrul lui încă mai găseai hala din oțel sudat, vasele pentru pomeni, grâul și nuca pentru colivă.

Dar credința și bucuria, resorturile intime care i-au tot adus pe oameni împreună vreme de veacuri nu mai erau de aflat nicăieri. La începutul anilor ’70, tot prin ordin de partid, acest corp, rămas fără inimă, a fost declarat, oficial, mort. Cei o sută de mii de metri pătrați din Câmpul Moșilor de altădată au fost nivelați cu buldozerele, iar macarale, „râzând în soare, argintii”, au început să ridice mândrele betoane ale Epocii de Aur: blocurile care au rămas și acum aici. Sufletul nou al vremurilor, oglinda lui strălucitoare, a devenit Magazinul Obor. În spatele lui însă, o piață, aparent la fel ca oricare altă piață din marea Capitală cuprinsă de febra prefacerilor comuniste, a continuat să existe, ca o rămășiță veche dintr-un trecut fabulos. Istoria nu a murit, pentru că ea nu poate muri niciodată, ci doar s-a ascuns printre blocuri și fabrici: case mici, negustorești, scăpate ca prin minune de la demolare și nume de străzi care, pentru cine avea să caute, încă mai aveau o poveste de spus: Câmpuri Moși, Ziduri Moși, Chiristigiilor, Ion Heliade Rădulescu. În 1969, ca un nod ciudat prin timpurile cu domnitori și regi, Nicolae Ceaușescu îl aducea pe Richard Nixon tocmai aici, la Obor, să descopere bunăstarea comunistă și să guste câteva boabe de struguri din piață. Chiar și fără Moșii de la începuturi, în labirintul ăsta complicat, firul poveștii mergea, neabătut, mai departe.

Crucea de piatră

Piața Obor a rămas, chiar și înconjurată de blocuri și fabrici, acea mică fisură dintr-un zid perfect etanș, prin care tulpina subțire a unei flori se strecoară, aproape miraculos, spre lumină. Încă o dovadă, nedemonstrabilă științific, că sufletul există. Nu doar la oameni, ci și la locuri.

Imediat după Decembrie 1989, oglinda pieței a început să reflecte perfect babilonia noilor vremuri. Un imens bazar stradal, un fel de haos viu cu chinezării, turcisme, produse de contrabandă, banane-portocale-blugi (sfânta treime a eliberării de sub comunism), casetofoane, fum de grătar și râuri de bere ieftină și-a întins tentaculele de caracatiță peste fiecare petec de asfalt, pământ și tarabă rămase libere. Locul ăsta, la fel ca un magnet uriaș, a atras iarăși oameni, o mulțime de oameni, toți oamenii acestui oraș. Apoi, odată cu noul mileniu, capitalismul acela primitiv și sălbatic a început, la fel ca lumea în care trăim, să se tot șlefuiască încet. Magazinul Bucur Obor a devenit o societate pe acțiuni, vechea piață a fost demolată, iar pe locul ei a fost ridicată o nouă hală, cu parter pentru producători, etaje comerciale, lift, scări rulante și parcare subterană. S-au dărâmat ziduri, s-au igienizat tarabe, iar din 2016, în locul fabricii Prodplast, a apărut un mall falnic. Astăzi, cu aproximativ 26.000 de metri pătrați și peste o mie de puncte de vânzare, Oborul este cea mai mare piață agroalimentară din România. În interiorul ei vei afla, perfect conservată, la fel ca întotdeauna, lumea acestui oraș aflat mereu într-un prezent continuu. Un amestec de prosperitate și bunăstare, cu sărăcie pestriță, de producători locali, țărani autentici și samsari cu legume aduse din Spania, țigări de contrabandă, icoane cu luminițe, tablouri cu căprioare, tarabe cu detergent, baterii și haine și un food court cu bere artizanală, tacos, noodles și kebab, gherete cu merdenele și o hală veche, cu structură din oțel sudat învelit cu beton poros, care astăzi găzduiește un bazar părăginit, cu pereții înnegriți de flăcările unui incendiu care avea, totuși, să fie stins. Istoria a rămas aici și trăiește mai departe, deși o uităm mereu. E povestea care îmblânzește orașul. E sufletul lui. Ar putea fi aburul ăsta cu miros de mici, larma neîntreruptă, miile de oameni care se revarsă printre tarabe în fiecare zi, râsul lor, sau o cruce de piatră, mutată în parcul din fața Primăriei Sectorului 2 și rebotezată, doar Dumnezeu știe de ce, Crucea Independenței. O cruce care cândva, de mult, a sfințit acest loc și a făcut ca viața să se ridice, mereu și mereu, deasupra morții.