• Interviu pe două voci •

„În fiecare familie există cineva care duce mai departe tradiția”

– Ce noroc mai mare pe lume, decât să te naști la țară, în Maramureș, cel mai arhaic ținut românesc…

– Am copilărit la țară, într-o familie simplă, unde nimic nu se câștiga ușor, dar unde am avut parte de cea mai mare bogăție: dragostea părinților și credința în Dumnezeu. Nu a fost o copilărie lipsită de greutăți, dar, privind în urmă, tocmai acele momente ne-au învățat să prețuim fiecare dar primit de la viață. În copilărie am învățat să iubim satul, portul popular, cântecul și valorile care ne definesc astăzi. Iar dacă se simte adevăr în glasul nostru atunci când cântăm, credem că el vine tocmai din acei ani simpli și curați petrecuți acasă, în Maramureș.

Un loc aparte în amintirile noastre îl are biserica. Duminicile erau sfinte. Ne îmbrăcam în straie populare și mer­geam împreună cu părinții la Sfânta Liturghie. Era o bucurie și o rânduială pe care o păstrăm cu aceeași dragoste și astăzi. Credința ne-a fost mereu sprijin și lumină în drumul nostru. Și cântecul! Muzica ne-a ținut împreună încă din anii copilăriei și ne de­dicăm ei cu totul, cu aceeași dragoste și responsabilitate față de folclor, pe care le-am moștenit de acasă.

– S-a schimbat ceva în satul de azi, comparativ cu cel al copilăriei voastre?

– S-au schimbat multe în satul de astăzi față de satul copilăriei noastre. Poate cea mai mare și mai tristă schim­bare este că ulițele sunt mai pustii. Mulți tineri sunt plecați la muncă și se întorc doar în concedii sau de sărbători. Familiile nu mai sunt atât de numeroase cum erau pe vremea bunicilor noștri, iar viața se desfășoară într-un alt ritm. Sunt case vechi care dispar, nu se mai lucrează pământul ca odinioară, iar multe dintre muncile care făceau parte din viața de zi cu zi au rămas doar în amintiri. Vremurile se schimbă și fiecare generație își trăiește viața în felul ei. Noi observăm toate aceste diferențe, poate și pentru că am avut parte de o altfel de copilărie. Am crescut într-un sat plin de prunci, de animale, de muncă și de jocuri pe uliță, într-o perioadă în care oamenii stăteau mai mult împreună și aveau mai mult timp unii pentru alții.

Cu toate acestea, noi credem că satul românesc, cel puțin cel maramureșean, nu a murit. Încă există oameni care păstrează cu sfințenie ceea ce au moștenit de la părinți și bunici. Este suficient ca, din fiecare familie, măcar unul să ducă mai departe aceste valori, pentru ca firul să nu se rupă niciodată.   

„Albastru Rural”

– Aveți un proiect intitulat „Albastru Rural”. Despre ce anume este vorba?

– „Albastru Rural” e un proiect născut în timpul pandemiei, când nu mai existau evenimente și aveam mai mult timp pentru gânduri și pentru suflet. Atunci am reușit să dăm viață acestui vis, clădit din dragoste pentru satul românesc și pentru tradiție. Am început cu haine pictate manual, pe care am ales să așezăm povești din lumea în care am crescut: motive tradiționale, oameni ai satului, activități de odinioară, scene care ne amintesc de copilărie și de frumusețea vieții simple. Prima colecție a fost dedicată Cimitirului Vesel de la Săpânța, iar picturile au fost realizate cu imagini de acolo.    Iar numele a venit firesc: Albastru, pentru că Dumnezeu ne-a dăruit ochi albaștri, și Rural, pentru că venim de la sat și suntem tare mândre de acest lucru. Pentru noi, satul românesc nu înseamnă doar locul în care ne-am născut, ci o întreagă lume de valori, de povești și de oameni frumoși despre care am putea vorbi zile întregi.

Tot din dragoste pentru rădăcini am recondiționat și căsuța bunicilor din partea tatălui nostru, pe care am numit-o „Căsuța Albastru Rural”. Am păstrat-o cât mai aproape de ceea ce a fost odinioară și am transformat-o într-un mic muzeu viu. Nu este un loc închis între patru pereți, ci un loc care respiră. Vara ne petrecem mult timp acolo, primim oameni dragi, povestim, cântăm, gătim și retrăim, măcar pentru câteva clipe, farmecul satului de altădată. Până la urmă, „Albastru Rural” nu este doar un proiect, ci este felul nostru de a spune cine suntem, de unde venim și cât de mult iubim lumea care ne-a crescut.

„În doi, povara este mai ușoară și bucuria mai mare”

– Voi ați intrat de mici în lumea cântecului. E mai greu să pătrunzi în ea, sau să te menții? E mai ușor în doi?

– Este greu să pătrunzi în lumea cântecului, dar și mai greu este să te menții. Să rămâi același om, să nu uiți de unde ai plecat și să urci pe scenă cu aceeași emoție după ani de zile, asta este adevărata încercare.

Faptul că Dumnezeu a rânduit să ne naștem deodată și să alegem același drum a fost o mare binecuvântare. Am simțit încă de la început că, în doi, povara este mai ușoară și bucuria mai mare. Când una era mai obosită, cealaltă găsea puterea să o ridice. Am mers mereu una lângă cealaltă și credem că acesta a fost unul dintre darurile pe care le-am primit de la Dumnezeu.

Nu a fost un drum ușor. Eram două fete de la țară, dintr-o familie simplă, fără relații, fără bani și fără uși deschise înainte de a bate la ele. Dar, dacă nu am avut toate acestea, am avut ceva poate și mai valoros: am avut OAMENI. Dumnezeu a scos în calea noastră oameni buni, care au crezut în noi, ne-au întins o mână și ne-au încurajat atunci când aveam nevoie, mai ales când tatăl nostru a plecat din această lume. Ne înclinăm și în fața oamenilor care ne ascultă, pentru că ei sunt cei care ne-au ținut și ne țin pe acest drum. Fără public, noi, artiștii, nu am avea glas.

– Mai e loc pentru viață de familie, între spectacole și proiecte?

– Dumnezeu ne-a binecuvântat cu doi soți minunați, care ne sunt alături cu toată inima. Într-o familie în care una dintre chemări este cea artistică, susținerea celui de lângă tine este neprețuită. Noi am avut norocul să întâlnim oameni care ne înțeleg, ne respectă munca și nu stau în calea drumului pe care Dumnezeu l-a rânduit pentru noi. Oameni care cred în noi. Cu sprijinul lor, reușim să împăcăm familia cu viața artistică, pentru că totul se clădește pe încredere, iubire, respect și multă muncă. Secretul nu este să alegi între familie și carieră, ci să ai lângă tine omul potrivit, care să se bucure de reușitele tale ca și cum ar fi ale lui. Iar pentru darul de a trăi asta îi mulțumim lui Dumnezeu în fiecare zi.

„Maramur­eșul a înflorit”

– Cât din satul românesc credeți că se mai regăsește cu adevărat în muzica, tradițiile și tot ceea ce se prezintă azi pe scenă? A mai rămas ceva autentic?

– Nu tot ce ajunge pe scenă sub numele de folclor mai păstrează esența satului românesc. Vedem costume și cântece care nu au nicio treabă cu folclorul. Noi credem însă că autenticitatea există încă și sunt mulți oameni care luptă în tăcere pentru ea. În anii copilăriei, când mergeam la concursuri, mama căuta prin sate costume vechi, autentice, de la bătrâne care le păstrau cu grijă în lăzile de zestre. Pe atunci, nu toată lumea înțelegea, iar mulți o întrebau de ce ne îmbracă pe noi ca pe niște babe. Noi, deși doar copii, eram mândre, simțeam că acele haine spun o poveste și că reprezintă ceva mult mai mare decât noi. Poate că nici nu realizam atunci, dar aveam deja un scop: să păstrăm și să ducem mai departe ceea ce am primit.

În timp, am observat cu bucurie că oamenii au început să redeschidă lăzile de zestre, să caute costumele bunicilor și să-și îndrume copiii spre dansurile și cântecul popular. Parcă Maramureșul a înflorit iar! Valorile autentice au trecut prin multe încercări de-a lungul timpului, dar au rămas în picioare pentru că au avut rădăcini adânci, iar rădăcinile satului românesc sunt încă vii. Noi avem o vorbă: dacă uiți folclorul, tradiția și satul românesc, uiți cine ești și încotro te îndrepți!