ANTOLOGIE ”AS”

• Pădureana din Munții Poiana Ruscă •

Cel mai vechi costum popular

Anişca Işfănoni are 80 de ani şi îşi îmbracă costu­mul de pădureană. Aici, în Dăbâca, dincolo de lacul Cinciş, unde încep dealurile cu pă­duri şi se sfârşesc drumurile ştiute. O aştept. Din cer a uitat să mai plouă, timpul s-a oprit în loc,    iar locul s-a umplut cu toată tihna lu­mii şi aşteaptă şi el. Locul ăsta, Ţi­nutul Pădurenilor, unde liniştea e linişte, iar seninul e senin, locul ăsta care aşteaptă ca timpul să se în­toarcă şi să treacă mai departe, locul în care Anişca Işfănoni îşi îm­bracă iarăşi costumul de pădu­rea­nă. Cel mai arhaic şi mai bine păs­trat port popular din întreaga ţară şi unul dintre cele mai vechi din Eu­ropa, dacă nu cel mai vechi, aşa cum cred etnografii. Anişca iese în curte şi zâmbeşte. Zâmbeşte cu cei mai albaştri şi mai adânci ochi pe care i-am văzut vreodată. Anişca zâmbeşte de dincolo de timp, de dincolo de cei 80 de ani pe care îi are, Anişca zâmbeş­te în hainele ei de pădureană, un zâmbet mândru şi al­bastru, un zâmbet care e al ei şi al tuturor femeilor de dinaintea ei, un zâmbet care a fost şi va mai rămâne aici, atâta vreme cât timpul va uita să treacă. Mărturia directă, sim­plă, vie, fără teorii şi ex­plicaţii de prisos, că dacii au fost şi au rămas aici. Chiar dacă acum, că Anişca s-a îm­brăcat şi îmi zâmbeşte, timpul s-a întors din nou în matca lui şi trece mai departe.

Haina de lumină

Cămaşa, pieptarul, opre­gele sau catrinţele, brâul, bră­cira, cojocul, podoabele. Ăsta-i portul. Istoria pe care o poţi învăţa privind Columna lui Traian, unde fe­meile dace sunt arătate în aceleaşi haine, sau aici, în Dăbâca, în curtea Anişcăi Işfănoni. Două feluri de a intra în tainele unei lumi care a trecut. Cel riguros şi dis­tant, al unei istorii care se învaţă, sau cel viu şi mi­ra­culos, al unui timp care încă se mai tră­ieşte. Ciu­pa­gul: partea de sus a cămăşii de pânză care se poartă în­totdeauna lungă, până la pământ. Cipca: partea de jos. Arniciul, roşu, negru sau vânăt, care apa­re pe toate cusăturile: pe mâneci, pe guler, pe piept, la poale. Apoi motivele: cosiile, bugienele, delărenele, puiul peste cot, de la mâneci. O întreagă limbă neştiu­tă, care apare într-un singur costum, pe o singură că­maşă. O cămaşă la care se lucra mai bine de doi ani. Iar o femeie mări­tată trebuia să aibă cel puţin cinci. Apoi ţesăturile din lână, vopsite în negru, ale opre­gelor, negrul pe care oa­menii îl scoteau din coajă de arin. Şuba cu clini, pe care femeile o purtau pe timp de iarnă. Şuba împodo­bită cu bârnaşi, bârnaşii roşii sau verzi, la femeile ti­nere, vineţii, la cele bătrâne. Tolobonii de lână albă, cu motive cusute la margini, care se purtau în loc de cio­rapi. Lătiţa de la gât, lătiţa cu colţ de la piept. Brâul în bâte care se încinge pri­mul pe mijloc. Brăcira în­gus­tă care se înfăşoară deasupra. Bălţul, cordo­nul din fâşii de piele cu ţinte de cositor, care se lea­gă şi mai sus. Apoi, pe şoldul stâng, cheile pe chinci, cinci chei de alamă şi cinci inele prinse pe bucăţi de piele. Apoi, alte trei lanţuri simple: za­lele, zalele cu cior­coloţi şi zalele şerpeşti. Peste un kilogram de podoa­be la un singur costum. Şi bucu­ria, şi zâmbetul, şi toa­te rosturile ştiute şi neştiute, într-un singur port, în­tr-o singură rugăciune, rugă­ciunea asta pe care fe­meile care n-au uitat încă mai ştiu să o spună: „Că­mara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită. Şi îm­bră­căminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina – taina sufletului meu! Și mă mântuieşte, Mân­tuitorul meu!”. Haina pe care Anişca Işfănoni a îm­brăcat-o azi pentru mine pur şi simplu, ca s-o văd, s-o înţeleg, să mă mir şi s-o ad­mir. Haina pe care ea, numai ea, se mai încăpăţânează să o poarte astăzi, când timpul trece tot mai grăbit. Pe care a purtat-o toată viaţa ei de 80 de ani, în zilele de săr­bătoare şi de ru­găciuni, portul ei de pădureană, miracolul aces­ta din vre­muri străvechi.

Roşu

Fată, Anişca Işfănoni îşi purta părul în două chişi. Pe una din ele şi-o trecea peste urechea dreaptă unde o prindea de cea de-a doua, împletită cu părul de la ceafă. Umbla cu capul des­coperit sau purta un batic roşu. Roşu: culoarea fetelor tinere, ne­mă­ritate. Cu­loa­rea cu care pădu­renele in­trau în viaţă. Iar viaţa în care a intrat acum 80 de ani Anişca Iş­fănoni era cu totul alta. Amintirea abia începuse, era pli­nă de începuturi şi fără sfâr­şi­turi, totul era pentru totdeauna. Roşu. Ţinu­tul Pă­durenilor era întreaga lume, singura posibilă, din­colo de ea nu mai putea fi nimic. Dumnezeu lăsase oamenii pe pământ să mun­cească, să se roage şi să se bucure. Şi asta şi făceau. Tatăl ei, mama, fraţii. O familie de pădureni care îşi ştia rosturile pe care nu le-a trădat nicio­dată. O familie mică, printre sute de alte familii, poate mii, toate strân­se laolaltă într-o familie mare, nesfârşită, cea a pădu­re­nilor. Pădurenii din Mun­ții Poiana Ruscăi. O lu­me răs­firată peste dealuri, pă­duri şi lunci, care îşi ştia me­nirea. Iar acolo, în inima ei, viaţa fiecăruia, miracu­loasă şi unică, aşa cum tre­buie să fie o viaţă de om. Anişca, fetiţa cu ochi albaş­tri în care încape o lume care tocmai începe. Ca o înserare în care tatăl ei, mo­rarul, se întoarce acasă, îşi sărută soţia şi se aşează la masă. Rugăciunea în tăcere, soarele pe ducă, lătratul unui câine. Apoi somnul. Și lu­mea va începe iar, altfel, doar mâine e duminică, duminica e sărbătoare, dumi­nica lumea merge la bise­rică. La biserică, tatăl ei, morarul, nu mai e morar, e „pitrop”. Iar asta înseamnă că e sărbătoare, asta în­seamnă că lumea se odihneşte, se adună împreună şi se roagă, asta înseamnă că Aniş­ca îşi va îmbrăca hai­nele pe care le iubeşte atât, hai­nele de lumină, asta înseamnă că mama ei îi va împleti părul şi îi va pune băsmăluţa roşie. Anişca ştie deja toate rugăciunile, le iubeşte, le dezmiardă cuvintele, ştie că înăuntrul lor sălăşluieşte o putere mare, care te ţine viu şi fără griji, chiar şi atunci când oboseşti de prea multă muncă. Pentru că o fi Anişca doar o fetiţă, dar în casa ei e în­tot­deauna ceva de făcut. Fân pentru vite, ţesălat caii, căpiţele, plivitul buruienilor, ohooo, atâtea lucruri de care o pădureană mică trebuie să se îngrijească. Nu se plân­ge, aşa se face, toată lumea pe care o ştie – iar Dă­bâca e mare, Dăbâca e întinsă – mun­ceşte la fel. O fi greu, nimic de zis, dar ea poate munci mai mult decât alţii, ea are un secret şi îl spune ori de câte ori simte că e prea mult şi puterile ei de fetiţă încep să slăbească.

Când îşi spune secretul, şoptit, prinde curaj şi se face mare, ca un om mare de mare, nu mai are teamă de nimic, se simte apărată, iubită şi împlinită. Anişca spu­ne atât: „Domnul meu şi Măicuţa mea, aveţi grijă de mine!” Aşa simte că trebuie să spună, n-a învăţat-o ni­meni rugăciunea asta, poate nici nu e o rugăciune, poa­te e doar aşa, felul în care o fetiţă cu ochi albaştri vorbeşte cu lumina pe care o simte în ea. E mică, are patru, poate cinci ani, şi lu­mina o ia pe sus, îşi cere iertare şi fuge în casă să îşi spună secretul. Doar un secret e un secret şi nimeni nu trebuie să-l ştie. Numai omul ăsta care trebăluia ceva în curtea lor a văzut-o. A văzut-o cum a intrat val-vâr­tej în casă, a văzut-o şi cum a căzut în genunchi, a înţeles şi ce face şi a înce­put să râdă. Să tot râdă. Fetiţa s-a făcut şi mai mică decât era; gata cu secretul ei! Omul râdea mai departe. Anişca nici n-a vrut să-l pri­vească în ochi când a ieşit din casă. „Anişcă, tu Aniş­că”, i-a spus bărbatul după ce s-a potolit din hohotele lui, „păi tu la sobă ştii să te rogi?!” „Păi, că unde?”, i-a spus fetiţa. Omul a luat-o în braţe, a mângâiat-o pe păr. Părul ei împletit în chişi. I-a zis să nu se supere că a râs, dar el om să se roage la sobă n-a mai văzut. La sobă se ruga Anişca atunci când simţea lumina că tot creşte în ea. Era copil, se­cretul era mare, iar soba nu­mai bună ca să-l păstreze. Anişca râde acum când îmi povesteşte. „Ce ştiam eu? Noroc cu omul ăla care mi-a spus unde-i răsăritul şi că acolo trebuie să mă rog, că poate şi acum ai fi văzut femeie bă­trână să se roage la sobă”.

Atunci, în vremurile acelea care păreau fără sfârşit, s-a deprins şi cu munca, şi cu rugăciunea, şi cu bucuria, şi cu tristeţea. Când avea doar 11 ani, mama ei s-a pră­pă­dit, iar tatăl ei s-a luat cu altă fe­meie. I-a fost greu, de acum trebuia să se oste­nească şi mai mult, noua mamă era veşnic nemul­ţumită: „Treci la lucru!, treci la lucru!” Pes­te familia mare a pădurenilor venea răz­boiul, peste familia mică a Aniş­căi tocmai începea un altul, nevăzut. Lu­mea, aşa cum era, se miş­ca încet, bucuria era cu oame­nii, iar oamenii, atunci când venea timpul, mai ştiau încă să joace până în zori de zi. I-a plăcut să joace Anişcăi. Doamne, ce muzicanţi erau atunci! Cum se strângeau neamurile de peste dealuri şi păduri, trei zile se auzeau viorile, fluierele, „cimponii” şi duba. Şi ce fală era să-ţi porţi portul, şi cum sunau zalele și salbele și cheile de pe chinci, când jucau Brâul Pădurenesc! Lumea era nesfârşită! Dar, la 15 ani, Anişca se mărita. A fost vrerea tatălui, a fost ce a vrut şi mama vitregă. Anişcăi nu i-a părut rău. Nunta a fost frumoasă, iar Aron, bărbatul, era înalt, drept şi muncitor. Viaţa mer­gea înainte, aşa cum trebuia să fie. Roşul ei de fată trebuia să se schimbe cu albul femeii. Aşa cerea por­tul. Peste lume, însă, cobora un alt fel de roşu care, în­cet, avea să schimbe lucrurile. Se nu­mea comunism şi avea să rămână.

Alb

Acum, Anişca poartă un batic alb. „Cârpa” femei­lor măritate, care atârnă până la pământ. Chişile sunt adunate la ceafă, într-un conci. Viaţa se schimbă. În­cet, pe nesimţite. Dar nu se intră chiar aşa de uşor în Ţinutul Pădurenilor, nu-i poţi schimba pe oameni pes­te noapte. Nu le poţi spune să nu se mai roage, să nu se mai bucure în hainele lor de sărbătoare, să nu-şi vadă de pământ, de păduri, de animale. Nu poţi să opreşti o mamă cum e Anişca să nu-şi înveţe copiii că Dumnezeu a lăsat lumea pentru muncă, rugăciune şi bucurie. Nu poţi să le iei binele oamenilor, atât timp cât Aron o iubeşte pe Anişca, muncesc împreună, îşi cresc copiii, ridică o casă, joacă de duduie pământul la sărbători, îngrijesc cânepa din care Anişca va ţese costume pentru copiii ei, atât timp cât oamenii urmează rosturile lumii lor străvechi. Aron o ia pe Anişca peste tot, la târguri, prin oraşe, după cai. Anişca începe să vadă lumea, iar lui Aron îi rămân caii. Caii pe care bărbatul ăsta i-a iubit toată viaţa, la fel cum şi-a iubit soţia, copiii şi munca. Om drept era Aron, nu l-ai fi văzut să se dea în lături de la o treabă. Cu Anişca făcea casă bună. Şi ea ştia ce înseamnă munca, nici ea nu a fugit vreo­dată de ea. „O palmă nu mi-a dat Aron al meu în toată viaţa lui. Nu m-a suduit, nu m-a ocărât. Ăla nu-i om, zicea, când auzea de unul care-şi lovea muierea, eu n-aş da în tine nici pentru toată lumea.” Îi vezi în fotografii, acum, când Aron nu mai este. Un bărbat înalt, de neclintit, un om mândru, frumos Aron. Ea, Anişca, în portul ei popular, din care ţâşnesc ca o lumină vie ochii. Ochii ei adânci, al­baştri, stranii, care aproape că o făceau să se desprindă de la pământ. Ştia Aron ce ştia. Femeie ca a lui nu găseai aşa uşor, o femeie ca asta se naşte ca să fie iubită. Lumea, însă, se schimbă. Satul Cinciş ajunge sub ape, în Hunedoara porneşte combinatul siderurgic. Începe progresul, epoca de aur. Bărbaţii sunt trimişi în oraş, la muncă; când clădeşti socia­lismul, nu ai nevoie de pădureni care să-şi vadă de pământul lor. Copiii ajung şi ei în şcolile de la oraş, asta e bine, vor învăţa carte, vor merge mai departe în viaţă, nu se vor mai întoarce aici decât în vizită, de dor. Nu mai e timp. Timp să îngrijeşti cânepa din care vei ţese cămăşile, timp pentru ţesut cosii, bugiene sau delărene. Nu mai e timp nici pentru joc, nici pentru sărbători, hainele sunt altele acum, mai ieftine, mai practice, de la oraş. Lumea le îmbracă pe astea, bine măcar că bărbaţii au de muncă, bine că cei mici fac şcoală. Binele ăsta, însă, nu e şi pentru Anişca. Ea se îmbracă mai departe aşa cum ştie să se îmbrace, iar dacă duminica biserica din Dăbâca e închisă, pleacă pe jos, oricât de mult, să găsească una în care să intre. Intră în hainele ei de lu­mină, intră învingătoare, intră ca o pădureană adevăra­tă. Doi cai, două vaci şi nişte oi. Atâta mai au Aron şi Anişca în vremurile astea roşii. Se descurcă şi aşa. La urma urmei, seara, când bărbatul ajunge acasă de la muncă, ea are ce pune pe masă, apoi urmează li­niştea, apoi rugăciunea, iar Anişca spune încet „Dom­nul meu şi Măicuţa mea, aveţi grijă de familia asta!”.

Negru

E bătrână acum Anişca. Țesăturile de pe portul ei sunt altfel acum, aşa cum trebuie să fie când eşti vădu­vă. Negre. Vineţii. Portul ăsta al pădurenilor, în care, dacă eşti atent, poţi citi lumea. O hartă deschisă, plină de minunăţii, de întortochieri, cute şi tăceri, de culori care se sting, odată cu omul, odată cu vârsta. Totul e aici, în portul pădurenilor, bucuria şi tristeţea, începu­tul şi sfârşitul, istoria lumii, sufletul unui om. Când îm­braci hainele astea, îmbraci, de fapt, o mantie vră­jită, ca în basmele cu zâne şi zmei, te ridici deasupra lumii, purtând lumea cu tine, îţi învingi datul tău de om, viaţa pe orizontală, şi ajungi laolaltă cu moşii şi strămoşii tăi. Despre asta e vorba, despre ce ne va rămâne, despre oamenii care încă mai ştiu să facă o vrajă şi să nu se lase învinşi de timp. Despre oamenii care au învins, oamenii ăştia neştiuţi, cum e Anişca Işfănoni, care au trecut prin lume cu bucuriile şi tris­teţile lor, dar s-au ridicat tot timpul deasupra, cu ochii lor albaştri, mândri, luminoşi, de pădureni. O viaţă simplă, poate, așa cum trăiește Anişca acum, bătrâna de 80 de ani, care se trezeşte. O nouă dimineaţă a vieţii ei. Lumea începe odată cu ea, încă nu au cântat co­co­şii, Anişca se pune în genunchi şi se roagă. Se roagă ne­în­trerupt, aşa cum a făcut-o o viaţă, pentru că asta i-a dat puterea, liniştea şi seninul. Ros­teşte încet, şop­tit, rugăciunile Tatăl Nostru, Crezul, Psalmul 50.

Le ştie pe dinafară. Apoi ia cartea de rugăciuni, tocită de vreme, şi citeş­te mai departe, cu capul ple­cat, cu bucuria, seninul şi smere­nia ade­vă­­rului. Abia atunci când se aud coco­şii, când lumina se face tot mai mare şi coboară pes­te pădurile satu­lui, Anişca se ridică şi îşi mai spune o dată, în­cet, şoptit, secretul:    „Dom­nul meu şi Măicuţa mea, aveţi grijă de mine!” Ziua poate în­cepe. Iar Anişca nu se plânge. Are atâta treabă de făcut şi o va face pe toată, fără să stea o clipă. Vecinii or să strige la ea, s-a obiş­nuit cu asta, „Măi, babo, mai du-te aca­să, cum poţi lucra atât?”, dar ea le va zâmbi şi va lucra mai de­parte. „Hăi, cât e de muncă! Păi, lunca, grădina, car­tofii, curtea, găinile, masa, ţesătu­rile, pomii, cine să le grijeas­că?!” Ea, Anişca. Nu degeaba îşi ceartă bărbaţii femeile, că deja s-a făcut şi vorbă în sat: „Hăi, muiere, dacă ai munci tu ca Anişca, ai muri!” Dar de muncă nu moare nimeni. De un singur lucru a plâns și Aron, bărbat în toată firea, atunci când s-a îmbolnă­vit şi a căzut la pat, la mai bine de 60 de ani de la căsătorie. De caii lui. Cum o să se mai îngrijească de ei. Cum să-i mai mângâie. Cum să le mai vorbească. Şi a căzut şi a ră­mas acolo, la pat, doi ani neîntrerupţi. Boală grea, neîndurătoare, de om care a fost luat de la rosturile şi pământurile lui, ca să clădească socialismul. Apoi a venit o vreme când n-au mai fost nici socialism, nici com­binat, nici locuri de muncă. Roşul acela mu­rise şi luase cu el oameni şi copii, îi schim­base, îi smintise sau, pur şi simplu, îi dusese departe, prea de­parte de casă. Când noile vremuri sosiseră, era prea târziu pentru tot. Bărbaţii erau deja prea bătrâni şi bolnavi ca să se mai întoarcă la pământul lor, cum a fost odinioară, lumea uitase obiceiurile, copiii ajunseseră la oraş, la blocuri. Nu li s-a mai dat nimic în schimb, nici măcar un loc de muncă, iar satul a tot îm­bătrânit, bărbaţii s-au tot dus, femeile şi-au uitat portul popular în lăzile prăfuite. Curpe­nii Silvaşului, Mo­soru, Manu şi Goleş sunt acum locuri pără­site. Doar satele de pe malul Cernei hune­dorene, Topliţa, Dăbâca şi Hăş­dău, încă mai există.    Nimeni n-a mai pus câ­ne­pă pentru cămăşi, nimeni n-a mai ţesut mun­ca aceea de ani pentru o haină, la răz­boaie. Hainele astea ale luminii sunt prea greu de întreţinut, de spălat, de purtat. La ce bun? Anişca a rămas singura, ultima, Anişca nu s-a clintit. Când a fost să plece, scurtă vreme, spre copii şi fraţi, a luat cu ea şi por­tul. L-a purtat ca o regină venită din alte vre­muri, l-a purtat cu mândrie, l-a purtat pur şi simplu. Oamenii s-au tot minunat când au vă­zut-o. Şi-au făcut poze cu ea, i-au spus că e frumoasă. La o nuntă, lumea a uitat de mirea­să când a apărut Anişca Pădureana. I-au spus că n-au mai văzut aşa femeie. Iar ea le-a zâmbit cu ochii ei adânci, albaştri, fără trufie. Le-a zâmbit cald şi simplu, aşa cum zâmbesc femeile frumoase. Anişca a învins, s-a ridicat deasupra timpurilor şi a mers înain­te, sim­plu şi smerit, ca în vremurile acelea când totul era pen­tru totdeauna. Roşul de fată, albul de femeie, negrul de acum, de bătrână. O viaţă de om, cu bucu­riile şi triste­ţile ei. Şi ochii aceştia, de un albastru incan­descent, plin de lumină. Un sat de văduve e acum Dăbâca. 26 de văduve care pornesc încet, duminica, spre biserică.

Una câte una se strâng la porţi şi merg pe uliţă, spre biserica lor veche. „Fetele mele, vădu­vele”, le zice Aniş­ca şi le mai şi ceartă, uneori, că nu-şi poartă stra­iele de sărbătoare. „O să le mai cert şi de acum încolo şi o să le spun ce frumoase sunt. Suntem pădurene, cine mai e ca noi?”. Nimeni. Îmi arată foto­grafii cu oamenii din familia ei. Fratele Rusalin Işfănoni, fost director la Muzeul Satului din Bucureşti. Fiul, Nicolae Cerişer, primarul comunei. Ea, Anişca, el, Aron, co­piii. Împreună. Pădureni. Cântă cocoşul şi latră un câi­ne, o căruţă trece pe vale. Liniştea e linişte aici, seni­nul e senin. Anişca stă în faţa mea, în straiele de pădu­reană. Timpul se opreşte o clipă în loc şi trece, uşor, mai departe.