Antologie ”AS”

• Pe văile cuprinse între Munții Zarand și Poiana Ruscă, de o parte și de alta a șoselei care merge de la Deva către Arad, se află 90 de biserici înscrise în patrimoniul    național. Vechi de sute de ani, construite din lemn, pictate în culorile poienilor înflorite care le înconjoară, sunt minuni de frumusețe și de credință. Din păcate, minuni uitate, minuni pe care indife­rența le distruge mai tare decât ploile care le fac lemnul să putrezească și decât vântul care le șterge culorile. Trecutul moare sub ochii noștri. Splen­doarea vechilor biserici e lăsată să piară, înlocuită de hidoșenia noilor bise­rici-conservă, învelite în tablă de staniol. Nu există scuze pentru indiferența oficială. Nici o criză din lume nu ne dă dreptul să lăsăm să dispară semnele identității noastre naționale. Locul lor e luat de NIMIC •

CURECHIU

Fluturele din rama icoanei

De undeva, din vârfurile săl­băticite ale dealului, a coborât pri­ma femeie, îmbrăcată în negru. Mer­gea încet, cu pași egali, acel mers de munte cu care oamenii de aici ar putea să treacă, fără efort, cinci piscuri odată. Privind-o, sim­țeam cum pașii ei fără grabă co­boară în sufletul meu și mă rea­duc la curge­rea normală a uni­ver­sului. Ne-am așezat pe trunchiul de sub streașina bisericii de lemn. Departe se auzea apa râului sau erau doar sălciile lovindu-și frun­zele, în liniștea adâncă a satului Cure­chiu. Apoi au început să se audă pașii înfundați ai credincio­șilor, urcând dea­lul, unul câte unul. „Ioi, c-o venit și epitropul nost”, spune femeia de lângă mine, ridicându-se. Se deschide bise­rica. Se aprind lumânările. Lumea e în așteptare. Fiecare om cu gândurile și rugă­ciu­nile lui. Pe chipurile arse de soare ale țărani­lor se vede emoția întâlnirii ce va urma.

Biserica este împo­do­bită ca o mireasă. Ștergare vechi, țesute în război, îmbracă zecile de icoane ce acoperă pereții în chip de fres­că. Fiecare este pic­tată altfel, ca un alt glas, din același cântec. Pri­vindu-le pe rând, as­culți o muzică pe zeci de voci diferite. Un imn înălțător, când în griurile sobre ale icoanelor de Sebeș, străfulgerate pe ici și colo cu câte-o picătură de argint, când în roșurile vii ale Fă­gărașului, când naiv, când studiat. În stân­ga altarului, Sfântul Nico­lae pare un fluture uriaș așezat în­tre ramele icoa­nei, un sfânt năs­cut din florile câmpului. Epitropul mă cheamă cu voce joasă: „Veniți aici. Aceasta este probabil cea mai veche icoană pe sticlă din România”, spune, dând la o parte perdeaua altarului. „Nu mai există așa pictură nică­ieri. Și-aici e cea mai veche icoană a noastră”. A­du­ce pe brațe o icoană, ca și cum ar ține un prunc. E o icoană pe lemn a Fecioarei. „Se spune că e de pe la 1500. A fost probabil do­nată de oamenii din sat, ca și toate celelalte icoane pe care le vedeți aici”.

Apar preoții. În seara asta vor fi doi, pentru că se face slujba Sfântului Maslu. Sunt tată și fiu. Oamenii stau pe băncuțe. Rugăciunile pu­ter­nice îți merg drept la inimă. Bătrânele se înghesuie de fiecare dată să apuce un pic din patrafir, măcar un colț, care să le acopere capul îmbrobodit. Stăm cu toții chirciți sub pânza aurită, ca și cum ar fi sin­gurul loc sigur dintr-o furtună ce te-ar putea smulge în abis.

Miroase a parfum ieftin și tă­mâie, un parfum „de țară”, de tran­da­firi, miros dulce, aproape sufo­cant. Înghesuiți unii într-alții, într-o masă compactă de trupuri înge­nun­cheate, inima și su­fletul călă­toresc departe, în rugă­ciunea preo­ților, în șuvițele de fum de tămâie ce ies pe ușa deschisă a bisericii, pentru a zbura peste sat și peste dealuri.

Unele femei plâng sub patrafir. Nu știu care dintre ele. Le aud doar scâncetul reținut. Du­pă fiecare citire din Evanghelie, oa­­menii, în ma­joritate bătrâni, se ridică cu greu. Se țin unii de alții. Și când frun­țile se ri­dică din pă­mânt, ochii găsesc icoa­nele. Ești în­con­jurat de sfinți.

Prin ferestrele mici, tăiate pri­mi­tiv în bârnele groa­se ale bisericii, in­tră ul­timele raze de soa­re ale zilei. Cad la în­tâmplare pe icoa­ne, le aprind într-un foc magic, într-o lumină ce pare esența a tot ce știm și ce nu știm. Bătrânele au pri­viri curioase. Mă uit și eu atent la oamenii dim­pre­jur. Sunt bucuroși să vadă printre ei un străin. Fiecare om ca­re trece pragul bisericii îi spo­rește viața, o ține vie. Vine la întâlnirea cu Dum­nezeu. Prezența noastră aco­lo este semnul unei comuniuni. Căr­țile pe care le-am citit și locurile prin care am umblat nu au nici o valoare în fața acestor oameni, în fața acestei mărturisiri tacite. Ne privim timid în ochi. E pudoare și e bucurie. Suntem îm­preună. Preotul des­chide iarăși Evanghelia. Pantofii noi și ieftini scârțâie. Oamenii se pun în ge­nunchi, îmbrăcați cu hainele cele „bune”. Și toate icoa­nele, deși nu le mai vedem, ne pri­vesc în continuare, așa cum au făcut-o cu generații la rând, timp de aproape 400 de ani. Patru sute de ani de oameni așezați în ge­nunchi. Mereu și mereu alții. Alte inimi fierbinți, alți ochi înlăcrimați de dureri sau de bucurii ascunse prin ungherele sufletelor, alte tru­puri ridicându-se de sub patrafir mai greu, de la an la an. Icoanele vor privi însă mereu de-acolo, nemișcate, mereu aceleași.

LĂPUGIU DE JOS

Iisus cu Luna și Soarele

Pe șoseaua ce duce de la Deva către Lugoj, vezi un indicator banal, albastru cu alb: Lăpugiu de Jos. Nimic altceva. Nici un semn de obiectiv cultural sau de sat cu vestigii istorice. Doar un indicator oarecare la mar­ginea șoselei, pe lângă care trec vâjâind camioanele. Am auzit că acolo s-ar afla o bisericuță de lemn, de 300 de ani. Imediat ce ai făcut stânga, fâșia de asfalt se îngustează și huruitul șoselei devine o panglică sub­țire-subțire, ce se pierde în cele din urmă sus, în aer, pentru a fi înlocuită de catifeaua cântului de greieri și de cosași. La răstimpuri, un gânsac strigă, și el, de pe malul râușorului ce clipocește exact prin mijlocul Lăpugiului. Un sat mare, cu un râușor tăindu-l în două, și case cu porți boltite, de că­ră­midă, corect aliniate de-o parte și de alta.

Se înserează. Oamenii stau pe băncuțe, în fața casei, și mă petrec cu privirea în drumul meu către postul local de poliție. Cine să vizi­teze la ora asta o biserică dintr-un sat pierdut în munți? Șeful de post își notează conștiincios actele mele de identitate.

Un cot al drumului. Încă unul. Și mă trezesc în fața uneia dintre cele mai fru­moa­se biserici de lemn pe care am văzut-o vreodată. Nu este doar forma ei sau turnul cu foișor, țâșnind zvelt deasupra caselor. Și nu este nici doar maroniul-brun ce ajunge, pe-alocuri, până la auriu-roșiatic. Nu e nici măcar dantelăria de șin­drilă de pe acoperiș. Le-am mai văzut pe toate astea. E ceva dincolo de ele la biserica din Lăpugiu de Jos. Toa­te la un loc, proiectate pe un gol de cer lăsat de munții din fundal, ce îți dă senzația de zbor. Te aștepți ca dintr-un moment în altul, biserica să se ridice și să se mute pe vârfurile de brazi ale munților din apropiere. Deocamdată plutește pe iarbă, așteptând adierea potri­vită.

Preoteasa aduce cheile, descuie și îmi explică unde este întrerupătorul în altar. Merg cu o lanternă, pe bâj­bâite. Nimeresc comutatorul. Răsucesc. Poate doar în noaptea Învierii mai poți avea o asemenea senzație, când din beznă te trezești înconjurat de sfinți. Numai că biserica din Lăpugiu este una hristică: toată fresca veche a acestei biserici este cu scene din viața lui Hris­tos. M-am trezit brusc în timpurile Noului Testament. Ca și cum întunericul de dinainte fusese doar o trecere către acele întâmplări ce mi se înfățișau acum aievea, în culorile fantastice, patinate de sute de ani. A fost ca și cum soarele însuși era întins pe zidurile bisericii și mă învăluia într-o lumină colorată, altfel decât auriul știut. Nuanțe de gri, de la cel alburiu la albăstrui și aproa­pe negru, se amestecau cu un roșu, când galben, când brun, cu verde palid-odihnitor sau cu alb-cafeniu. „S-au rugat Hristos în grădina cu hiclenie”, „Pilat și-au spălat mâinile de sânge nevinovat”, „Au adus pre Iisus înaintea arhiereilor”, „Punerea cununii de spini”, „Ducând Crucea la Golgota, lui Hristos”, „Învierea lui Hris­tos”. Chipurile sfinților din icoanele botezate cu explicații naive emană bunătate și echili­bru. Iar fața lui Iisus este sim­plă și curată.

Un portret atât de ex­presiv, din doar câteva linii pe ovalul feței. Pe măsură ce pri­vești perso­najele desenate aproape naiv, curat, așa cum mi-am imaginat în­tot­dea­una că ar trebui să fie pic­tată Evan­ghelia, simți cum sfinții se re­varsă în tine. Toate acele culori îți alunecă în su­flet, plutind într-o vi­brație abia dis­tinctă, dar de o putere imposibil de pus în cuvinte. Pe ta­van, Iisus Pan­tocrator, uriaș, cu Soa­rele sub El și Luna deasupra. Un ­Iisus în culori per­fect echilibrate, șters de timp, cu hainele dungate de lemnul ce a în­ce­put să putrezească, dar cu o privire ce revarsă iu­bire și bunătate. Timpul devine un sentiment, fără prezent, fără trecut, în care plutești. În fier­bințeala din piept pare că se naște o nouă culoare, nemai­văzută. Și ea vibrează, se revar­să din interior către culo­rile din frescă, întocmai ca în­tr-o oglin­dă magică.

TISA. Biserica adusă cu pluta

„Păi sigur că ați auzit de bi­serica noastră! A ajuns faima ei în America, d’apoi la Bucu­rești!”, spune bătrânul Gheor­ghe Furdui, căutând cheia bise­ricii, cu o privire un pic ador­mită. Pornim pe aleea asfaltată ce urcă dealul din spatele casei sale. Biserica din Tisa se vede mică, în vârf, înconjurată de cruci albe, ca niște flori pre­sărate la poa­lele ei. „Îi cam de pe la 1750 bi­serica. Era gata să cadă și nimeni nu fă­cea nimic. Oame­nii nu se pricepeau să o re­pare, iar statul zi­cea că nu are bani. În ur­mă, au venit de la Pe­troșani, de la o fun­dație, și-or făcut-o”.

Gheorghe Furdui se oprește res­pi­rând greu în poarta bise­ricii. De aici, cărarea urcă pieptiș, șerpuită printre mor­minte, până sus. Gheorghe își trage sufletul și îmi spune: „Biserica asta, cât o vedeți de mare, a fost adu­să la noi, în Tisa, cu pluta pe Mureș! Că râul curge la marginea satului. A fost adusă din satul Chelmac, de lân­gă Arad, la 1815. Au înhămat boii la plută și ea stătea ca o prințesă, pe ape. Mergeau boii pe malul Mureșu­lui, trăgând biserica după ei. Pe-atunci, aveau oamenii știința de-a face asemenea lucrări, că Mureșul era drumul sării, cărau sare cu plu­tele și o așezau așa de bine că nu se uda deloc. Tot așa au adus bisericuța noastră. Asta i-a și fost scăparea. Ăi din fundație, de la Petroșani, au scris petiții peste tot în lume, până când cineva le-a răspuns. O organizație mondială a plutașilor din Ame­rica. Au zis că dacă povestea cu plu­ta este ade­vărată, ei găsesc ba­nii să re­pare biserica. Așa ne-am pomenit la noi în sat cu un domn de la Ban­ca Mondială. A venit și m-a chestionat chiar pe mine. I-am spus ce m-am priceput și el a zis la sfârșit că se face. Și s-a făcut, după cum și vedeți!”.

Gheorghe descuie ușa. Pe-afa­ră, biserica arată perfect. Șița e întreagă, bârnele sunt rostuite și îmbinate de parcă ar fi un singur lemn, piatra din temelie e și ea rostuită cu grijă. Cu câțiva ani în urmă, era un morman de lemne putrede, umezite. Banii ameri­ca­­nilor au salvat-o. Dar a mai fost ceva. Rugăciunile oamenilor din sat. La fiecare slujbă s-au ru­gat pentru biserica lor, ca la căpătâiul unui muribund. Li s-a propus să caute o altă so­luție, mai degrabă să con­stru­iască o biserică nouă, de zid, ușor de ridicat și cu meșteri pe toate drumurile. Însă bă­trâ­nii clătinau din cap, se ui­tau mai întâi la Mureșul care le adusese darul pe apa lui, apoi își fixau privirile lor moțești undeva, departe. A­co­lo era răspunsul lor, în ori­zontul Zarandului, în pămân­tul necuprins, ca și speranța lor. Pentru că biserica avea ceva în ea. În lem­nul ei brun erau cre­dințele lor, cu­vintele lor, rugăciu­nile lor. A­proape 300 de ani de iubire a unui neam în­cercat. Din pra­gul bi­sericii privești spre Baia de Criș, spre Brad, Tomești și Ri­bi­ța. Vezi munții în­ver­ziți și dru­murile ce ur­că pieptiș, întocmai ca voința lor moțească. Biserica din Tisa a exis­tat odată cu Horea, Cloșca și Cri­șan, odată cu Avram Iancu, odată cu iobăgia și umilința, cu foa­me­tea, cu robia pe propriul pământ. Cum să facă una nouă, din zid? Ame­ricanul nu avea cum să știe toate as­tea. Poate, printr-o alchimie a suflete­lor, a simțit. Poate a stat exact unde stă acum Gheor­­ghe Furdui și a privit în sus. Pe tavanul bisericii este pictată scena tragerii pe roată a lui Horea.

                                                       *

De câțiva ani, echi­pa „Formulei AS” a străbătut județul Hunedoara, din Retezat și Parâng până în Țara Zarandului și din Orăștie până la Vadu Dobrii. Am „hăituit” realitatea, am vânat viața adevărată, așa cum fac reporterii. Bisericile din lemn hune­dorene le-am descoperit întâmplător. Pe lângă cele de la Curechiu, Lăpugiu de Jos și Tisa, mai sunt și altele: la Boz, Alun, Ociu, Caraci, Hărțăgani, Cerbia, Pogănești, Zam… În total, nu mai puțin de 90 de biserici din lemn, toate monumente istorice! O comoară uriașă, chiar în curtea hunedo­re­nilor! Despre acest tezaur splendid nu am auzit nimic, nu am văzut nici măcar o pagină de album, nici o broșură turistică. Nu există nici măcar un indicator de tablă care să îți spună că ești în apropierea uneia dintre aceste minunății. Un tezaur neștiut, ascuns parcă dina­dins de ochii și sufletul celor ce vor să vadă România adevărată. Majoritatea acestor biserici au fost declarate patrimoniu cultural. Supraviețuind, ca prin miracol, de la 1600-1700. Unele au fost salvate și sunt în stare excelentă. Multe dintre ele au icoane și fresce superbe. Altele sunt în agonie. Sau sunt mutilate, cu acoperișuri de tablă argintie, în loc de șindrilă, au turlele vârâte în cutii de conserve oribile. Biserici de patrimoniu băgate cu de-a sila în haine de tinichea. Dar ce este cel mai grav, indiferent de starea lor, este că au fost afundate în uitare. Cele 90 de biserici de lemn ale Hunedoarei sunt un tezaur cultural și spiritual de primă mărime pentru România. L-am descoperit cu uimire. Nu le putem ucide uitându-le.

În satul Târnăvița, biserica de lemn este ridicată în anul 1610. La doar câțiva metri de ea, s-a construit o bise­rică de zid. Mare, trufașă, cu picturi noi, în culori strălucitoare, stridentă, ca o femeie fardată excesiv. Alături, vezi o biserică de lemn ce se ține cu demnitate în picioare, înainte de a se prăbuși. Interiorul însă este umed, pereții sunt umezi, ca și cum biserica își plânge lacrimile în ea însăși. Se mai văd câteva frânturi de sfinți. Aici un picior, acolo o aripă, o pereche de ochi încă pătrunzători. Timp de 400 de ani, familia Oprean a dat șapte preoți pentru această biserică. Generație după generație. Dascălul mi-a adus un catastif mare și vechi, în care preoții acestei familii și-au scris necazu­rile, pentru a le îndura mai ușor, pentru a avea tăria de a rămâne neclintiți. Grofii maghiari, apoi naziștii, apoi comuniștii… Unii dintre ei au murit în biserică, alții la Canal. Biserica a rămas în picioare. Acum este depozit pentru materiale de construcții.

(Fotografiile autorului)