• Descoperiri pe rafturile unui muzeu •

Cavalerul, preoteasa și prada de război

Cugir, Căpâlna, Piatra Craivii: locuri despre care am tot scris în ultimii ani în Formula AS, mergând pe urmele bra­vilor daci și ale co­mo­rilor pe care ni le-au lăsat moș­­tenire. În acest în­ceput de toamnă, într-o spectacu­loasă expo­ziție, organi­zată la Pala­tul Suțu din București, au putut fi vă­zute cele mai impor­tante des­coperiri legate de aces­te cetăți. Un spec­tacol cum nu­mai istoria dacilor poa­­te scrie, prezentat pen­­tru pri­ma oară pu­blicului. O eva­dare în tre­cut, un ve­ritabil spectacol isto­ric, pe care abia aș­tept să îl îm­părtășesc cu dvs.

„Ilustrată” de la Cugir

Îmi amintesc perfect ziua aceea de primăvară în care părea că zeii cobo­râseră pe pământ, plutind pe nori ca pe niște corăbii, ca să vadă cât mai de-aproape urmele locurilor în care dacii luptaseră epopeic, pentru pământurile lor binecuvântate. Ceta­tea de la Cugir dominase, pe vremea lor, Valea Mure­șului. Sus, pe deal, în clădirea cu absidă din centrul citadelei, vrednicii daci înălțau rugi fierbinți și închinau sacrificii bogate. Cu cât fast își îngropau eroii! Fuioare lungi de fum însoțeau cavalerii care pășeau, alături de caii lor, în lumea cealaltă. Construc­ția unui mormânt era minu­țios pregă­tită: se ridica un rug funerar din lemn de stejar, deasupra unei gropi săpate în panta înclinată a dealului, iar pe rug se-aşeza carul ceremonial, în care defunc­tul era întins pe o blană de animal. În jurul lui, erau depuse, cu mare grijă, cămașa de zale și armele. Resturile rămase după incinerare erau adunate în groapă și acoperite cu argilă, iar vasele folosite la banchetul funerar erau rânduite deasupra. La final, printr-un efort al întregii comu­nități, era ridicat un tumul din piatră și pământ, să se vadă de departe, din vale, cât de puter­nici erau stăpânii cetății… În primăvara aceea, tocmai ce văzusem urmele unui astfel de tumul, mor­mântul celui mai mare conducător dac descoperit în țara noastră. Ghidul meu de atunci, tânărul cercetător Adrian Căsălean, îmi poves­tise în cele mai fine deta-lii despre „Ca­valerul de la Cugir”. Stu­foa­sele jur­nale de să­pătură arhe­ologică de la sfârșitul anilor ’70, însoțite de dese­ne și de fotografii, mi-au în­tregit ima­ginea despre cum trebuie să fi arătat lumea din vre­mea rege­lui Burebista și a căpe­teniilor de triburi dacice care i s-au ală­turat. Vârfurile seme­țe ale Mun­ților Șu­reanu țineau spa­tele Cetății, fe­rind-o de urgiile vre­mii, în timp ce în față se în­tindeau, la nesfârșit, lun­cile și fâne­țele Cu­gi­rului, până se întâl­neau, în zare, cu Mureșul… Valea Cugirului era o rută facilă până la Mureș, și asigura legătura pe apă a spațiului intracar­patic, cu Tisa și Dună­rea. Dar legătura dintre zona Cugirului cu ce­tățile dacice din Munții Orăștiei se făcea pe căi ce urmau culmea dealu­rilor. De pe Dealul Cetății puteai controla orice mișcare în zonă. Pe culmile pe care dacii le dominaseră vreme de sute de ani, aveau să îna­in­teze, în timpul răz­boaielor, trupele inamice romane. Cu ajutorul noilor tehnologii, în ulti­mii ani au fost iden­tificate numeroase forti­ficații și castre de marș, care certifică, mai mult decât alte izvoare istorice, rutele de deplasare ale armatelor roma­ne în timpul războaielor dacice ale lui Traian. Pornind din Țara Hațegului, co­loana cea mai importantă de atac a înaintat pe cul­mile mun­ților, până în apropierea cetății da­cice de la Pia­tra Roșie. Alte coloane au traver­sat munții din­spre cetățile dacice de la Bănița și Polovragi. La câțiva kilo­metri, în zona împă­durită, la Vi­nerea, în șaua Pochia, au fost găsite, nu de mult, câteva căști și armuri roma­ne, cu urme de lovituri pe ele, adu­nate la un loc, ca un fel de trofeu. O des­coperire extrem de spectaculoasă, în condi­țiile în care ur­mele marilor confrun­tări de după anul 100 rămân încă un mister pentru cercetă­tori. Mi-am dorit încă de atunci să aflu mai multe des­pre desco­perirea de la Vi­nerea, dar pie­sele de acolo erau în plin pro­ces de conser­vare și urma să mă înar­mez cu răbdare până voi putea să văd o parte din ele, respectiv, până când artico­lul știin­țific dedicat lor va fi finalizat și publicat.

„Lumea cetăților dacice: oameni, eroi și zei”

Dar așteptarea avea să fie mai scurtă de­cât credeam. Mare mi-a fost sur­priza ca, la începutul acestei toamne, în timpul unei plim­bări prin Centrul Vechi al Capi­talei, să dau peste afișul unei expoziții găzduite în superbul Palat Suțu, de Mu­zeul Munici­piului Bucu­rești. Titlul nu putea fi mai incitant – „Lu­mea cetăților da­cice: oameni, eroi și zei”, iar podoa­bele spectaculoase de pe afiș îmi păreau foarte familiare. „Nu cumva sunt desco­peririle de la Cugir și Căpâlna?”, m-am întrebat, iar confirmarea avea să vină a doua zi, chiar de la curatorul evenimen­tului, arheologul Sorin Cleșiu, care s-a oferit să mă însoțească prin expo­ziție. Prima surpriză a fost să descopăr – ce mică e lumea! – că Sorin Cleșiu e coleg de să­pături, la Cugir, cu gazda mea din timpul documentării de acolo, Adrian Căsălean, impli­cat el însuși în expo­ziția de la București. A doua surpriză: majo­ritatea pieselor din expoziție provin de la două dintre cetățile dacice despre care am scris pe larg în revista „Formula AS”, cele de la Cu­gir și Căpâlna. A treia surpriză: printre arte­factele aduse de la Muzeul Unirii din Alba Iulia se numără cele din tumulul Cavale­rului de la Cu­gir – expus acum pentru prima dată în integra­li­tatea sa – și coifurile și piesele de armament de la Vinerea – prezentate și ele publicului în pre­mieră! Pe lângă toate aceste „comori”, una dintre vedetele expoziției o re­pre­­zintă    Tezaurul de la Lupu – o serie impre­sio­­nantă de obiecte de cult, din argint.

„Expoziția oferă o incursiune în universul impresionant al dacilor, întemeietori ai unor formidabile cetăți, ridicate pe culmi și vârfuri de munte. Ea ilustrează și credința dacilor, mormin­tele lor, cu panopliile de arme, obiectele din aur și argint menite să le dovedească puterea și prestigiul de războinici aristocrați. O veri­tabilă «cutie neagră» a vieții de zi cu zi a daci­lor, o lu­me recompusă din vestigii arheologice: ateliere meşteşugăreşti, instrumentarul orfevrie­rilor, se­turi de vase de mâncat și de băut, jocuri, impor­turi din aria mediteraneeană, monede gre­ceşti sau romane, care atestă conexiunile comu­nităților dacice cu zone îndepărtate, precum și superbele lor podoabe. Astfel, putem înțelege mai bine cum își trăiau viața dacii, între acti­vitățile co­tidiene, fiind pregătiți mereu de răz­boi.”

Merg agale prin expoziție și mă bucur să văd cum prind realitate în fața mea lucruri despre care am scris, fără să le fi văzut vreodată. Ofi­cial, istoria se află în România pe un drum se­cundar, deși, adeseori, studiul ei atinge ex­cep­ționalitatea, așa cum e și cazul expoziției de la Palatul Suțu din București.

Mormântul cavalerului

În Februarie 2024, când am fost la Alba Iulia să caut descoperirile de la Cugir, multe dintre piesele despre care mi se povestise și pe care le văzusem în anumite reconstituiri grafice nu se aflau în expoziție. Artefacte de mare valoare, ele fă­ceau parte din celebra expoziție „Da­cia, ultima frontieră a roma­ni­tății”, care se afla atunci la Ro­ma, după ce trecuse și pe la Madrid. Acum, însă, de cum pășesc în prima sală, sunt întâmpinat de impre­sionanta pu­nere în scenă a mormântului cava­lerului. Vitrina cu piesele cele mai importante ține, practic, locul carului fu­nerar, în vreme ce caii care au dus cava­lerul până la tumulul din afara zidurilor cetății sunt simulați într-un mod foarte spectaculos. „Am vrut să mai rupem pu­țin monotonia vitri­ne­lor”, îmi măr­tu­risește Sorin Cleșiu, in­spiratul meu ghid prin muzeu. Este pen­tru prima oară când întreg mor­mântul de la Cugir este pre­zentat pu­bli­cului, și încă într-o formă atât de spe­cială, însoțită de panouri lămu­ri­toare și de ilustrații cu adevărat remar­cabile, sem­nate de artiștii Radu Ol­tean și Maria-Chira Tu­doran. O moda­litate ex­pozi­țională excep­țională, prin care pu­blicul obiș­nuit – și îndeosebi cel tânăr – își poate face cu adevărat o ima­gine despre cum arăta lumea antică.

„Un uriaș de 40 de ani”

„Am dedicat o sală întreagă compor­tamentului funerar la daci, în secolele II-I î.Hr. Mormântul de la Cugir era cons­truit sub zidurile cetății, pe una din terase, în ceea ce pare să fie un tumul de familie. Personajul nostru e cel mai spectaculos: războinicul a fost îngropat alături de cămașa de zale, de coiful din care se mai păstrează obrăzarele, de un vârf de suliță, de o spadă, de pumnalul de tip sica, cu un mic design pe lama sa, și cu scutul de la care, după incine­rare, ne-a rămas umboul. Să vă închipuiți că mortul a fost dus la mormânt purtat pe un car, pe o blană de urs. Probabil era îmbrăcat într-un suman, cămașa de zale era depusă alături, la fel ca și sabia, doar coiful îi era pe cap. Masivitatea armelor ofensive arată că era un uriaș. Un bărbat la 40 de ani – asta spun ana­lizele – în cea mai bună formă fizică. Lan­cea e din aceea de ucis mistreți, nu cred că era folo­sită în luptă. În schimb, spada și cămașa de zale sunt excepționale ca lucră­tură. Vorbim de un războinic în adevă­ratul sens al cuvân­tului! Nu toți aveau sica pe vremea aceea, așa încât prezența ei în mormânt e un însemn al sta­tutului său, legat, cel mai proba­bil, de ritualurile de sacrificiu, de inițiere”.

Dilema piesei de aur

Alături de mormântul de la Cu­gir, arheologii au descoperit și alte obiecte specifice: o situlă din bronz, ză­ba­lele cailor, un vas co­mun, de tip borcan. Pe lângă toate a­ces­tea, se afla și o fructieră. Res­turile carului fune­rar au parte de o vitrină specială, cu toate expli­cațiile de ri­goa­re: dacii din vremea lui Bu­rebista aveau ac­ces la cea mai bună teh­nologie a epo­cii lor! În ul­tima ju­mătate de veac, arheolo­gii au scos la lumină mai mul­te mormin­te ale celor care au ridicat și au stă­pânit cetățile daci­ce. Pie­se din aceste con­texte au fost și ele aduse la Bucu­­rești. Ele aparțin unei aristocrații bine con­tu­rate, care a ți­nut să-și afi­şeze iden­titatea răz­boinică prin pa­no­plii de arme com­plexe – spade, lănci, pumnale curbe de tip sica, care nu lipsesc din niciun mor­mânt al unui per­so­naj de vază, scu­turi, cămăşi de zale și coifuri, dar și printr-o ima­gine ecvestră. Afla­tă într-o vitrină separată, o apli­că din aur, pre­zentă și pe afișul ex­po­ziției, con­tinuă să nască dis­cu­ții între specialiști: unii sunt de pă­rere că ar fi fost legată de harnașa­mentul calului cavale­rului de la Cugir, alții că ar fi o brățară a lui. Când cobo­rau de pe cai, dacii celebrau luxul și eleganța.

Preoteasa de la Lupu

În aceeași sală care găz­duiește inven­tarul bogat al mormântului tumular de la Cu­gir, o altă descoperire, din păcate foar­te puțin cunoscută la noi, mi-a lăsat o im­presie puternică. Este vorba despre tezau­rul de argint de la Lupu, comuna Cergău, județul Alba, datat în a doua jumătate a secolului al II-lea î.Hr. Piesele, îndoite intenționat, au fost îndesate cu forța într-o cană de bronz romană, așezată, la rân­du-i, într-o groapă sigilată cu o lespede de andezit. Tezaurul a fost descoperit în­tâmplător, în 1978, în cimitirul actual al lo­calității, în timpul săpării unui mor­mânt.

Inventarul depus e constituit dintr-un bol semi­sfe­ric de argint, două fi­bule cu no­duri şi şapte discuri cu repre­zentări în relief. Cele două vase, unul pentru turnat, iar celălalt pentru băut, au fost folosite, probabil, în oficierea unor ritualuri în care se consu­mau băuturi alcoolice.

Diferite artefacte sunt împodobite cu atri­bute ale unor personaje feminine, cum e cazul uneia din­tre plăcile decorate de la Lupu. Fibu­lele, foarte arătoase, cunosc, de asemenea, nu­me­roase analogii în spaţiul dacic. În ce priveşte discurile, ele au constituit, la rândul lor, piese componente ale costu­mului ceremo­nial. Discu­rile formează mai multe perechi, gru­pate pe cos­tu­mul preo­tesei. Primul registru este repre­zentat de confruntarea dintre vul­tur şi şarpe, sim­boli­zând probabil opoziţia dintre forţele pământești şi cele cerești, în vreme ce a doua şi a treia pe­reche de falere constituie o inter­pre­tare în două ipostaze diferite a unei scene de întâmpinare.

Cavalerul, preoteasa și zeița naturii

Asocierea dintre tezaurul de la Lupu și cava­lerul de la Cugir vine de la sine: pe două    dintre talere, cavalerul dac apare în toată splendoarea sa, călare pe cal – pe unul dintre ele, poartă un scut, pe celălalt poartă o spadă. Falerele și fibulele cu noduri erau purtate în zona piep­tului. Imaginea călăre­ţului este aceeaşi pe am­bele discuri, în timp ce personajele feminine sunt redate în mod dife­rit, ca ipostaze ale ace­luiaşi personaj în anumi­te momente ale ritualului. În sfârşit, al treilea re­gistru are ca temă revela­rea divinităţii feminine stăpânitoare a naturii sălbatice, care, în întregul ansamblu de imagini, es­te asociată cu cava­lerul. Stăpânii cetăților, aristo­crații războinici pe care îi întâlnim în mormintele cu panoplii de arme do­bândeau consacrarea în urma unor ceremonii de învestitură, în care preo­tesele-zeițe ale naturii, și „stăpâne ale animalelor”, aveau un rol esențial. S-au scris, de-a lungul vremii, vrute și nevrute despre credințele dacilor, în timp ce astfel de piese, precum cele de la Lupu, cu o informație mai fină și mai bogată chiar, decât reprezentările de pe Co­lum­na lui Traian, sunt prea puțin cunoscute de publicul larg.

Tezaurul descoperit de detectoriști

După un periplu de aproape o oră prin expo­ziție, am ajuns în locul pe care îl așteptam de mai bine de doi ani: sala cu artefactele militare de la Vinerea – Pochia. Scot reportofonul și carnetul de notițe, fac fotografii din toate unghiurile – nu vreau să-mi scape ni­ciun detaliu! Șaua Pochia leagă văile Cugirului și Săliștei, la circa 5 kilometri nord-est de cetatea dacică și circa 7 kilometri sud-est de castrul roman de marș de la Vinerea. „Tezaurul a fost desco­pe­rit de detec­to­riști, după care, în 2015, au ajuns și ar­he­ologii acolo și au făcut niște investigații. E o poveste care încă trebuie să se așeze, se va ajunge la un studiu cât de curând. O parte din aceste piese sunt prezentate publicului în premieră. A­vem de-a face cu un grup ex­pe­dițio­nar ro­man care făcea drumuri de recunoaștere în jurul castrului de marș. Cel mai probabil, soldații romani au fost prinși într-un fel de ambuscadă de către daci, care n-au re­cuperat chiar tot armamentul. Desco­perirea este specta­culoasă, deși ceea ce vedem aici e doar o parte. Soldații ro­mani de la Vinerea aveau cu ei echipa­mentul de campare și organizare pe loc a unei fortificații. Aveau niște țăruși din lemn, pe care îi puneau în cruce și imediat se fortificau cu ajutorul lor”.

„Prada” de război a dacilor

În total, inven­tarul descoperirilor de la Vinerea inclu­de 60 de artefacte, unele complete, iar altele fragmentare, toate foarte afectate de aciditatea solului și nece­si­tând un proces îndelungat de conservare și res­taurare. S-au găsit la Vinerea arme și piese de echipament militar ofensiv și defensiv, unelte și ustensile, instrumente medicale, un urcior de bronz, un lingou mic de plumb, două monede și armă­turile din fier ale unui cufăr din lemn. Printre unelte și ustensile se numără două „dolabrae”, din care unul a fost transformat în pană de despicat lemnul, două topoare, două sape grele, din care una tip ciocan, o seceră de mari dimensiuni și un dorn, toate fiind specifice unei trupe romane aflate în campanie, care trebuia să poată construi un castru de marș. Piesele de echipament militar includ coifuri din fier cu armături din bronz, o spatha din fier, un pumnal și un cuțit de luptă germanic, un vârf de lance, vârfuri de săgeată și un proiectil de ballista din fier. Coifurile din expoziție sunt, de asemenea, fascinante. Particularitatea lor este armătura groasă trasă peste ele, o găselniță a tehnologiei romane, în contextul în care coifurile erau vulnerabile la loviturile dure ale falxului dacic. „Fiind curbat, falxul avea o dublă func­ționalitate: agăța scutul, dar lovea și peste sau pe sub scut, era o armă versatilă. Aici se și vede o împunsătură, în centrul calotei. Nu i-a folosit la ni­mic ar­mătura sol­da­tului ro­man! Se văd lovituri și în spatele coifu­lui, sunt urmele cla­re ale unei cioc­niri mili­ta­re”, îmi explică So­rin Cleșiu.

Numărul mic de piese de echipament mi­litar, ca și lipsa unor artefacte specifice da­ci­lor, pare să su­gereze că aces­tea au fost re­zul­tatul unei am­bus­cade căreia i-au căzut victimă un număr mic de soldați romani aflați în campanie. Cel mai probabil, ei aveau legătură cu castrul de marș de la Vinerea, construit pentru a contribui la asediul cetății dacice de la Cugir, care con­trola un segment important al văii Mureșului mijlo­ciu, dar și o rută majoră de acces spre Sarmi­zegetusa Regia.

*

Scoase din „cutia neagră” a cercetărilor și expuse atrăgător în fața publicului la expoziția de la Palatul Suțu, descoperirile de la Cugir, de la Lupu, și de la Vinerea ne dezvăluie câte un capitol din viața dacilor. Dacii ne-au lăsat „moș­tenire” mult aur și mult argint, dar și po­vești de viață obișnuită, ca cele de la Muzeul de istorie din București. O „raritate” pentru iu­bi­­torii trecutului. Un argument, pentru cei care vor să afle cine și cum au fost dacii cu ade­vărat.

Autorul mulțumește cu­rato­rului expoziției, Sorin Cle­șiu, pentru toate infor­mațiile puse la dispoziție. Ilustrațiile însoțitoare sunt semnate de Radu Oltean și Maria-Chira Tudoran și au făcut parte din expoziția „Lumea cetăților dacice: oameni, eroi și zei”.