• În vara aceasta am drumețit printr-o zonă dragă sufletului meu: Țara Zarandului, partea Munților Apuseni aflată la confluența județelor Hunedoara, Alba, Arad și Bihor. Am fost invitată la o lansare de carte – „Ștaburi gin Țara Zarandului” (Tarafuri din Țara Zarandului), o carte scrisă în grai local, o carte care „cântă”. Nu conține niciun CD, ci doar poveștile tuturor tarafurilor (ștaburilor) care-au însoțit, zeci, poate sute de ani, bucuriile și tristețile oamenilor din zonă. O carte-cântec, mărturie peste timp •

Mireasa furată

Pe vremea când nici vorbă să existe internet sau televizor, ba nici radiourile nu ajunseseră pe la sate, fiecare așezare avea câte-o mână de muzicanți. Că era fluier, frunză, vioară ori dobă, acordeon, clarinet, taragot ori saxofon, doi inși de cântau împreună, jocul satului era asigurat. Și jucau moții crișeni, nu glumă, până transformau pământul bătătorit, din șură sau din ogradă, în praf. La nunți, „uspețe”, cum le zice pe-aici, era musai să fie mai mulți muzicanți la un loc, ca să poată face față. „Nu aveam stații de amplificare, nici microfoane, abia de puteam să ne înlocuim unul pe altul, să ne mai tragem sufletul. Făceam bătături la degete și la buze, ne dădea sângele uneori, de la atâta cântat. Și țineau și câte trei zile nunțile, nu era de glumă”, povestește Iosif Tămaș, unul dintre ultimii muzicanți din renumitul taraf de la Vârfurile, județul Arad.

Cartea „Ștaburi gin Țara Zarandului” e a doua dintr-o trilogie pe care cei trei autori – Rafila Vesa, Corina Tulea și Pavel Cristea – își propun s-o încheie anul viitor, cu ultimul volum, după ce, în aceeași formulă l-au semnat pe primul, „Cufăru cu aminciri”. Originară din Almaș, Rafila Vesa mi-a mărturisit că, lucrând la carte, a avut ocazia să reînvie momente pe care, personal, n-a avut ocazia să le trăiască. „La nunta mea nu a cântat taraf, pentru că eu nu am avut nuntă. Părinții mei erau oameni înstăriți și și-au dorit să urmez școli înalte, cum se spune, și n-au fost de acord să mă mărit la 19 ani jumate, cât aveam, când soțul meu m-a cerut de nevastă. Și-atunci, cu toți împotrivă, soțul meu m-a furat, am fugit împreună, și nuntă, în asemenea condiții, nu s-a mai putut face. Erau alte vremuri, dar uite că suntem deja de 40 de ani împreună. Am avut, totuși, parte de taraf când i-am făcut cununia religioasă fiicei noastre. Dar nuntă-nuntă n-am avut. Și să știi că tânjeam, mai ales după joc, că nici de asta n-am avut parte. Nici nu se punea problema, pe atunci, ca fetele să meargă la joc neînsoțite, în general de mamă, dar mama mea era baptistă și petrecerile erau ceva străin pentru ea”.

La joc, fetele nu mergeau niciodată neînsoțite de mame. Care știau juca bine, era coadă de feciori înaintea lor. „Până împlineau 15 ani, fetele nu puceu merge la jioc. Pa feciorul care le băga prima dată în jioc îl omeneau, îi dădeau un dar. Întotdeauna când mergeam la jioc, baba (bunica) îmi spunea să am grijă ce fac, să nu dau cinstea pa rușâne șî să jioc cu tăț feciorii care mă cer. Când jucai cu on fecior care știa a juca, îți păre că să nu se mai termine jiocu, da când jiucai cu unu care nu pre știa, abia apucai să să oprească muzâca”, povestește Elena Voichița Cristea, din Bonțești

Pe marginea locului de joc, pe lavițe, stăteau mamele, bunicile ori tații fetelor, și-ar fi fost vai de cel care-ar fi îndrăznit, în timpul jocului, să facă vreun gest nepotrivit. „Întotdeauna, când tribe să margă fecile la jioc, mamile aveu grijă să fie mândru îmbrăcace, poalile legace strâns la mijloc, cârpa (baticul) să fie bine tiglăzâtă (călcată). Fetele purtau la cingătoare și on joljut cu pene (batistă cu flori) șî feșioru la care îi plășe de fată căta să ieie jioljuțu cela. Țân minte până mor că, odată, după ce s-o gătat un jioc, stăteam tăți grămadă în cămin șî povesteam. On feșior cu care jucasăm o pus brânca (mâna) după cap la mine și tomna atunși ne văzu tata. Veni la noi. Să răsteșce la feșior și îi spusă să nu mai puie brânca pă mine, iară pă mine și pă sora me ne-o luat acasă șî ne-o sfădit”, își amintește Marișca Oprea din Joia Mare.

Satul, izvorul nemuririi

Iosif Tămaș are 75 de ani și e unul dintre membrii fondatori ai renumitului Taraf de la Vârfurile, județul Arad. A început să cânte din clasa a cincea la fluier, ba chiar a participat, cu un grup de fluierași, la concursul TV „Dialog la distanță”. A cântat și vocal, de la fluier a trecut la clarinet și saxofon și, pe când avea 17-18 ani, alături de alți muzicanți din zonă, au fondat taraful de la Vârfurile. „Din taraful nostru, mai trăiesc Constantin Slev și Dorel Duda, dar sunt în vârstă și ei. Ca să fii muzicant bun, trebuie să știi și să ai putere să cânți, trebuie să fii frumos și tânăr. Noi nu mai avem nimic din toate astea, de aceea ne-am retras, când am ajuns la o vârstă și vremurile n-or mai fost cum erau.

Când noi ne-am format, fiecare sat avea câțiva muzicanți, inițial, vioara și gorduna (contrabasul), dar când petrecerile erau mai mari, se adunau cei mai buni din câteva sate și cam așa s-au format toate tarafurile din zonă, care aveau, de regulă, opt membri. Atunci au apărut și instrumentele de suflat. Norocul nostru a fost profesorul Laurențiu Iuga, Dumnezeu să-l odihnească! El ne-a mobilizat, de am reușit să imprimăm două discuri de vinil și o casetă, la «Electrecord», și avem 42 de melodii tradiționale înregistrate în fonoteca de aur a Radiodifuziunii Române. Dar să știți că deși ne-am bucurat de succes la nivel național – și nu numai! – publicul nu ne-a judecat niciodată după diplome sau după premii, ci după cum reușeam să le atingem sufletul. Poate pare incredibil acum să vă spun cum, după un spectacol la București, oamenii au pornit puhoi după noi, ca un alai de nuntă, să ne dea flori, să ne îmbrățișeze sau să facă fotografii cu noi. Cât timp românii mai vibrează astfel la cântecele populare autentice, străvechi, poate nu e totul pierdut. Deși observ cu tristețe că satul românesc e în declin, iar asta e păcat, că satul e izvorul nemuririi noastre, ca națiune”.

Mai mare decât taraful din Vârfurile, ca număr de membri și ca renume, a fost Taraful din Vața de Jos, județul Hunedoara. Adunat, inițial, ca grup de instrumentiști elevi, de învățătorul ­Aurel Colf, taraful din Vața a luat amploare după 1980, când bătrânul învățător a predat ștafeta taragotistului Pera Bulz. „Când s-au înființat instituțiile de cultură la nivel de județ, cei de acolo veneau să aleagă cei mai buni instrumentiști, dintre cei existenți deja în fiecare sat, ca să alcătuiască o formație. Îmi amintesc cum veneau muzicanții locului, cântând, în căruțe cu cai, dinspre Căzănești, dinspre Prăvăleni, la sediul consiliului popular din Vața. Eu am adunat toți instrumentiștii din zonă. La un moment dat, taraful din Vața avea 40 de membri. Veneau și din alte comune muzicanți să ni se alăture, după ce aflaseră de noi, că participaserăm la concursurile televizate de la vremea aceea. Am luat la rând festivalurile, inclusiv la o sărbătoare comunistă, nu-mi amintesc care, i-am cântat lui Ceaușescu. Elenei Ceaușescu i-a plăcut tare mult de noi, iar sala ne-a aplaudat în picioare, ne felicitau, au fost tare impresionați. Cam toți erau copii sau nepoți de țărani, iar faptul că noi cântam autentic, tradițional, fără partituri, așa cum învățasem fiecare de acasă, de la cei bătrâni, le trezea niște amintiri grozave”. Încă din 2013, Pera Bulz, unul dintre cei mai buni taragotiști din țară, a fost printre primii români distinși cu titlul de Tezaur Uman Viu UNESCO.

Și dacă Pera Bulz trăiește încă – Dumnezeu să-i dea sănătate! –, un alt nume, devenit, din păcate, legendă, străbate Țara Zarandului, atunci când se mai discută de tarafurile de aici: Bujorel Tulea. Lansat, inițial, ca solist vocal, mai apoi ca un remarcabil saxofonist, Bujorel Tulea e numele unei amintiri pe care toți cei care l-au cunoscut o păstrează cu drag și pe care, chiar și acum, la mai bine de 26 de ani de la moartea sa, o îneacă în lacrimi.

„Mama a insistat ca eu și Bujorel să cântăm împreună. Încă din clasele primare, la Vidra, județul Arad, domnul învățător Stănilă remarcase că avem voce. În clasa a cincea, când am fost acceptat să particip la concursul „Cântarea României”, iar Bujorel, nu, fiind cu un an mai mic, domnul Stănilă a fost ferm: ori amândoi, ori nici unul. Am participat împreună și am luat locul I pe țară, așa a început totul. Aproape nu exista nuntă în zonă la care să nu fim invitați să cântăm cele două cântece – „Măicuță cu doi feciori” și „Vai, Doamne, da’ ce de om!”. Erau versurile mamei, puse pe melodii populare. La miezul nopții, când la masă se aducea friptura, și muzicanții luau o pauză, cântam eu cu Bujorel.

Acasă, aveam un casetofon micuț, amărât, iar Bujorel se retrăgea ore întregi, își punea câte o casetă și nu mai ieșea din cameră până nu învăța cântecele de unul singur. Când ne-am mutat la Arad, am făcut amândoi canto, la Școala Populară de Artă, iar Bujorel a învățat să cânte și la saxofon. Eu m-am retras de pe scenă când am început liceul, dar Bujorel iubea muzica și a continuat pe drumul ăsta. A început să fie cu adevărat remarcat în perioada cât a făcut armata, la Câmpeni, apoi la Oradea, unde a și rămas, iar acolo cariera lui a atins cote maxime, de aceea e și astăzi foarte iubit de bihoreni. Casetele înregistrate atunci cu soliști din zonă, cu el la saxofon, s-au vândut ca pita caldă. Din păcate, totul s-a sfârșit în anul 2000, când Bujorel s-a stins, în urma unui accident rutier, la doar 25 de ani”. Liviu Tulea, fratele mai mare al lui Bujorel, e cel care-mi povestește toate astea, printre șiroaiele de lacrimi pe care nu și le poate opri. „Să nu vă imaginați că pentru noi cântatul era o joacă! Chiar și când eram copii, nu urcam pe scenă fără repetiții serioase înainte, cu cei din taraf, iar mama avea mereu grijă să ne prezentăm impecabil: și vocea, și costumele, și jocul de scenă”, completează Liviu ­Tulea.

„Oamenii ne cer muzică populară autentică”

Ca într-o tainică roată a sorții, ce se-nvârte în ritmul rânduit de Dumnezeu, astăzi nepoții lui Bujorel, Mihael și Gabriel Tulea, fiii lui Liviu, duc mai departe cântecul autentic românesc din Țara Zarandului. Amândoi au studiat vioară de la opt ani, poate pentru că și mama lor făcuse la fel și a vrut ca băieții să-i semene. Mihael, cel mare, a continuat să studieze vioara la liceul de muzică din Arad, dar nu i-a plăcut, pentru că acolo se făcea muzică clasică, și s-a înscris la Școala Populară de Artă, unde a descoperit folclorul. Gabriel, mai mic cu cinci ani, e încă elev în clasa a XII-a. El a renunțat la vioară pe la 12 ani, în favoarea clarinetului, apoi, tot la Școala Populară de Artă, a studiat și saxofonul. Amândoi, împreună cu Florin Muntean, Florea „Dobașu” – cum îi spun ei – sunt o trupă care cântă muzică populară tradițională, oriunde sunt solicitați. „În zona noastră, sunt destul de mulți tineri care cântă muzică populară. Am fost invitați să cântăm, inclusiv la majorate, iar tinerilor le-a plăcut. E drept, încă sunt și manelele la modă, dar se pare că încet, încet, oamenii se întorc spre autentic. Oamenilor le place ce cântăm, ne cer mereu să cântăm muzică populară, ba din Banat, ba din Bihor, ba din Maramureș. Trebuie să știm să cântăm de toate. Faptul că suntem la confluența a patru județe, cu specific diferit, ne obligă să acoperim, prin repertoriu, o arie mai largă”. Frații Tulea, un renume care onorează și obligă.

Corina Tulea e nu doar mama lui Mihael și Gabriel, ci și a doua semnătură de pe cartea „Ștaburi gin Țara Zarandului”. Profesoară de învățământ primar la Gurahonț, Corina are și o colecție de peste 85 de costume populare. „Dragul de tradiție, dorința de a păstra și a transmite mai departe cât de puțin m-au și determinat să răspund inițiativei domnului Pavel Cristea, de a colabora la aceste cărți. Informațiile se pierd, generațiile se schimbă, lumea se schimbă, nu neapărat în bine. Și pentru că tarafuri nu mai există, istoria acestora, una bogată în zona noastră, merită să fie cunoscută și păstrată, măcar așa, în paginile unei cărți. Toți acei muzicanți cântau așa cum simțeau, așa cum li se transmisese din bătrâni, fără să știe note muzicale și partituri complicate. Cântau autentic, de-aia erau și iubiți”.

Nu întâmplător l-am lăsat la final pe inițiatorul trilogiei dedicată tarafurilor din zona Zarandului, jurnalistul arădean Pavel Cristea. „În lumea artistică a zonei, de o vreme încoace, au apărut tot felul de precupeți care, având probleme cu limba română literară, se ascund în grai. De fapt, inventează tot felul de cuvinte care n-au nici o legătură cu graiul din zona noastră, alterându-l. În cele trei volume, ne-am propus să adunăm măcar 3000 de cuvinte din zona noastră. În muzică, la fel, se ascund în spatele „tradiției”, dar n-au nimic de-a face cu ea, se cântă prost și excesiv de tare, ori asta nu înseamnă talent. Cred că e datoria noastră, a celor care sesizăm aceste derapaje, să facem cât ne stă în putință să le contracarăm, punând pe celălalt taler al balanței istoria unor oameni, a unor locuri și a unor întâmplări cu adevărat autentice”.