Muntele sfânt al dacilor – GODEANU

– Acasă la Marele Zeu –

Acolo unde odihnește Dumnezeu

N-am cum să uit. Privirile oamenilor, căldura de pe chipul lor, zâmbetul. Ultimele sclipiri ale soa­relui prin ferestrele înalte ale liceului din Orăș­tie. O înserare blândă, ca un cuib, în care ne-am adăpostit noi, jurnaliștii de la Formula AS și oa­menii care au venit să ne vadă, să ne întrebe, să ne asculte. O liniște. Liniștea aceea de după reportaj, în care simți din nou, cu tot sufletul, că ai cea mai frumoasă meserie de pe pământ. Țin minte că am vorbit despre asta: despre clipa aceea când soarele apune în fața ta, după o zi de muncă, în vreun sat pierdut din munte. Momentul ăla când te oprești, respiri, îmbrățișezi întreaga lume și taci. Pentru că asta înseamnă să ai cea mai frumoasă meserie de pe pământ: un soi de bucurie tăcută, la sfârșit.

A trecut mai bine de un an de la acea întâlnire cu cititorii din Orăștie și n-am cum să uit momen­tul când m-am revăzut cu arheologul Mihai Căs­tăian. Mi-a zâmbit, ne-am strâns mâna, apoi, abrupt, m-a întrebat dacă am ajuns vreodată pe Vâr­ful Godeanu. „Nu despre Masivul Godeanu vorbesc, ci despre Vârful Godeanu, cel care se află aici, în Munții Șureanu”, a insistat. „Chiar nu știi nimic despre vârful ăsta?” Am zâmbit și eu, stin­gherit, și i-am mărturisit că „nu, nu știu”. Dar ceva tot știam. În urmă cu 8 ani și mai bine, în 2011, scrisesem un reportaj despre Măgureni, satul pe care oamenii îl părăsiseră, unul câte unul, împinși de bătrânețe și nevoi, spre așezările din vale, dar în care lăsaseră ceva ce nu au avut niciodată cât timp au locuit acolo: o mânăstire. Casele lor de lemn se năruiau încet, dar viața și credința trăiau mai departe. În Măgureni rămăseseră toaca, clo­po­tul și rugăciunea. I-am căutat atunci pe locui­torii de altădată, am stat de vorbă cu ei. Și-mi amin­tesc cum Ilie Nasta, la cei 82 de ani ai lui, a ridicat ochii spre mine, cât să-i văd licărul de lu­mină din privire, și mi-a spus: „Hăăăi, apăi de dimineață, cum mă trezeam, unde era soarele, era și Vârfu Godeanu! Tăt strălucea, ca un munte de aur! Dumnezeu se odihnea acolo sus și ni se arăta și nouă! Apăi, ca să știți: de la noi, din Măgureni, până-n vârf la Godeanu, e cale de fo două ore, tăt cum urci. Și de acolo, de te dai mai departe, spre poale, îi cetatea dacilor, Sarmizegetusa. Noi tot unde or fost dacii om locuit tăăătă viața noas­tră!”. Nu știam pe atunci câtă dreptate are Ilie Nasta. Că atunci când îmi vorbea despre vârful pe care se odihnește Dumnezeu nu era niciun fel de metaforă. A trebuit să treacă amar de ani, să mă întâlnesc cu Mihai Căstăian în Orăștie, ca să înțe­leg că ceea ce-mi spunea Ilie Nasta era purul ade­văr: Vârful Godeanu era Muntele Sfânt al daci­lor. „Când vrei să mergem, dai un semn și vin cu tine”, mi-a zis Mihai Căstăian. Și nici atunci n-am înțeles până la capăt despre ce era vorba. Doar că n-aveam cum să uit ce mi-a spus.

Când muntele îți intră în sânge

A fost nevoie de o altă întâlnire cu Mihai Căs­tăian, anul ăsta, la început de pandemie. Ple­cam în reportaj spre Poiana Omului și voiam să aud părerea avizată a unui istoric, cineva care a studiat bine datele din teren. Nu uitasem ce mi-a spus despre Vârful Godeanu. Doar că acum repor­tajul era altul, vremurile erau tulburi, dacă nu chiar bolnave de-a dreptul. Și mai era ceva: „Acum e zăpadă mare acolo sus, în munte. Gândește-te că sunt 1656 de metri altitudine! Dar, cum se topește, contează pe mine!”. Mihai Căstăian era elegant și prietenos ca întotdeauna. Însă nu-l cunoșteam încă atât de bine. Când mi-a spus: „îmi dai un telefon și plecăm a doua zi” am crezut că e doar o formă politicoasă prin care îmi spune că rămâne pe altădată, cândva. Între timp, vremurile s-au mai limpezit, au încetat să mai fie atât de bolnave, verdele lumii a plesnit în toată slava lui de primă­vară. S-or fi topit și zăpezile de sus, m-am gândit, și l-am sunat pe Mihai Căstăian, cu inima îndoită. Recunosc, mă așteptam să mă refuze politicos, să mă amâne până la vară, pentru vremuri mai bune, mai calde, fără vi­ruși care să bântuie lumea. Mă înșe­lam. „Te aștept. Ia-ți haine mai groase, o să dormim într-o stână părăsită. Da­că n-ai sac de dormit, îți aduc eu unul”. Ce nu știam despre Mihai Căs­tă­ian e că, pe lângă faptul că e un ar­heo­log extraordi­nar, are muntele în sânge. Iar oamenii de munte se țin în­totdeauna de cu­vânt. Mi-am făcut bagajul și am por­nit la drum. Repor­tajul ăsta mă che­ma de prea multă vreme.

„Copile, du-te!”

De mic a ajuns acolo. Sus, pe culmi. Și nu doar pentru că s-a născut în Orăștie, orașul de la poalele Șurea­nului. Cu o mamă profesoară de geografie și un tată profesor de edu­cație fizică, nu se putea altfel. „Cu ei, cu părinții mei, am plecat în toate taberele posibile. An de an, de mic copil, o aventură continuă. Datorită lor am înțeles că muntele îți oferă o altfel de privire. Că odată ce ai ajuns pe culme, poți cuprinde lumea în toate detaliile ei. Dacă nu vezi pădurea din mijlocul copacilor, pleacă de acolo! Mergi mai sus, până ți se dezvelește totul!”. A fost crezul lui. Încă mai este. „De asta trebuie să urcăm până în vârf. Ca să înțelegi cu adevărat, trebuie să vezi cu ochii tăi și să simți cu inima ta! Am atâția colegi care se documentează stând cu degetul pe o hartă… În felul ăsta, n-o să pricepi nimic până la capăt. Trebuie să fii acolo!”.

La 10 ani, Mihai Căstăian rămânea fascinat în fața televizorului. Un tip bărbos, cu alură de hai­duc, povestea cum a descoperit arma fantastică a dacilor, cuțitul cu lamă curbă, sica. „Am rămas vrăjit de felul în care povestea. Atunci am simțit, din tot sufletul, că asta vreau să fac și eu. Lumea a pierdut un veterinar, pentru că ăsta era visul meu de până atunci, dar a câștigat un arheolog!”. Mihai Căstăian râde. O face din tot trupul său masiv, de bărbat ajuns, între timp, la 52 de ani. Dar înăuntru, copilul acela care se visa arheolog e tot acolo. La 12 ani, pleca cu o ceată de băieți mai mari, să descopere munții dimprejurul orașului. După o tură pe culmi, ajungea în Măgureni și înnopta în șura unei case, la bătrânul Oproiu. A privit stelele, a mâncat un balmoș pregătit de gaz­dă, i-a ascultat poveștile, a dormit în fân. Viața asta era așa de frumoa­să! Iar el, Mihai, se afla la începutul ei. La 14 ani, a primit cadou de la părinții lui un cort, o sută de lei și un sfat ca­re, iarăși, i-a fost de ajuns pentru o via­ță: „Copile, du-te!”. Și s-a tot dus. A ex­plorat peșteri, s-a cățărat pe munți, iar cortul acela i-a devenit o a doua casă. În cealaltă ca­să, cea de la bloc, din Orăștie, a învățat pe rupte pentru admiterea la Facultatea de isto­rie din Alba Iulia. La 18 ani, chiar înainte de admi­te­re, are șansa să o cunoască pe Lucia Apolzan. „Un cer­cetător excepțional și un om fantastic. De una singură, a bătut toate culmile Apusenilor și Șu­rea­nului, a vorbit cu oamenii din munți și le-a aflat magia. Și ea m-a sfătuit, la rândul ei, să merg mai departe. Pentru adolescentul care eram, cuvintele alea au însemnat enorm!”.

Amintirile unui pământ sacru

Și tot mai departe ajungem. Am trecut prin tu­nelul nesfârșit de pădure de pe Valea Sibișelului, am dat de pajiștile însorite și pustii ale Măgure­niului, unde casele de lemn se scufundă încet în pământ și devin doar niște dâlme, la fel cum se întâmpla și pe vremea dacilor. „Dacii, când își pă­răseau casa, nu o distrugeau; o lăsau să se surpe de la sine. Așa că, dacă știi să privești, vei ști mereu unde i-au rămas urmele. Pământul, atunci când o cuprinde, se rotunjește deasupra ei”, îmi spune Mihai Căstăian. O casă năruită e ca un prunc care se întoarce în pântecul mamei. N-a dis­pă­rut, ci doarme sub un culcuș moale de pământ, de rădăcini și iarbă. Un somn blând, de mii de ani, în așteptarea privirii unui arheolog care să-i tre­zească amintirile la viață. Asta trebuie să scoatem și noi, acum, la iveală. Amintirea unei credințe vechi, a unui secret sacru: vârful unui munte. Ne-am afundat iarăși în pădure. O pădure bătrână, ca un templu, în care au încremenit împreună vântul, păsările și tăcerea. Urcăm prin liniștea asta veche, singuri, spre vârful unde odihnește Dum­nezeu. Din când în când, Mihai Căstăian se opreș­te și scormonește atent pământul de la rădăcinile vreunui copac prăbușit. „Vino să vezi”, îmi spune. Ziua este încă la începuturile ei, un abur de lumină se prelinge prin coroana fagilor înalți. Arheologul ține în mână un ciob minuscul de ceramică. „Nu, nu e dacică, e romană. Dar știi ce arată asta? Că suntem pe aceleași drumuri ca ale lor. Potecile nu s-au schimbat de atunci. Sunt aceleași. De mii de ani! Mereu pe culmi! Așa mergeau dacii, așa au înaintat și romanii. Și era mult mai simplu așa, decât pe vale. Văile erau inundate, rele, pline de stânci abrupte. Pe plaiurile astea mergi lin. Nu cobori, nu urci, doar ții culmea. Simplu! Trebuie să cauți mereu simplitatea, dacă vrei să înțelegi istoria”. Mergem pe aceleași poteci ca acum 2000 de ani, prin muzeul ăsta viu al unei civilizații fabuloase. Și am cel mai bun ghid posibil cu mine. Ne învăluie un abur de pădure înaltă, o liniște uriașă, cu ciripit de păsări. Și n-am cum să nu mă gândesc iar, în drumul nostru spre un vârf ascuns, că am cea mai frumoasă meserie din lume. Fagii încep să se rărească, apar brazii și molizii. Unde­va, la răspântia cu cerul, se văd munceii Șurea­nului și golul alpin. Pășesc prin pădure, călăuzit de intuiția unui arheolog, spre marele secret al dacilor.

Pe coama bizonilor uriași

„Aici”, spune Mihai Căs­tăian și se descotorosește de rucsacul imens pe care l-a pur­tat în spate. Fac și eu ace­lași lucru. Simt aerul cum îmi inundă plămânii. Ca și cum aș sorbi dintr-o apă limpede după o zi toridă. E și asta una dintre marile bucurii ale lu­mii. Să bei apă după o sete aprigă, să faci un popas atunci când ai ajuns pe culmi. Marile bucurii sunt mereu sim­ple. La fel ca istoria. Iar istoria se întinde acum la pi­cioarele noastre, scăldată într-un soare zgribulit, ce preves­tește ploaie. Mihai Căstăian face lumină. Întinde mâna și îmi arată toate spinările de bizon uriaș ale Munților Șu­reanu. Mâna lui întinsă îmi dezvelește fiecare vârf în par­te: Comărnicel, Negru, Rude­le, Meleia, Tâmpu, Jigorul, Șteaua Mică, Șteaua Mare, iar de acolo, abia întrezărite, Vârful Pătru, Vârful Șurea­nu… Apoi mângâie cu palma verdele cărnos al pădurilor. Acolo, pitite prin poieni în­tinse, sunt toate acele sate prin care am umblat în cău­tare de oameni și magie: Târsa, Prihodiște, Cioclovina, Ursici… De fiecare dată când am ajuns la ei, la oamenii de acolo, am avut sentimentul că mai departe nu mai poți ajun­ge. Poate doar cu o scară care să urce în cer. Iar acum e prima oară când mă aflu deasupra lor. E un sentiment ciudat să-i știu pe toți cei cu care am vor­bit și despre care am scris – Ion Bălușe, Voi­chița Burcuș, Ieronim Toncea, Mărioara Lupea, Miron Miclăuș, Isidor Tătulea – răsfirați prin rega­tul ăsta de un verde aprins, jos, la picioarele mele, ducându-și nestingheriți viețile mai departe. La fel ca dacii de acum două mii de ani. „Mai sus de o mie de metri, viața devine cumplit de grea”, șop­tește în palmă Mihai Căstăian. „N-a fost ușor niciodată pentru oamenii ăștia. Atâtea luni de iar­nă, atâtea vânturi și zăpadă… Așa era și pentru daci, nu te gândi că se putea altfel. Și atunci, te întreb, de ce au ridicat marea lor civilizație aici, în munții ăștia ascunși, la atâta depărtare de câm­pii mănoase și drumuri accesibile? Gândește-te că Sarmizegetusa Regia este ascunsă în inima pădu­rii, într-un loc ferit, potrivnic vieții… Iar Sarmis era inima lumii dacice! Crezi că e simplu să ai de îndurat atâtea luni pe an de zăpadă, de ploaie, de frig? Nu este și n-a fost niciodată! Dacă dacii și-au concentrat cele mai mari așezări civile, mili­tare și religioase aici, în Munții Șureanu, înseamnă că au avut un temei al naibii de bun! Și te mai întreb ceva: ce temei mai bun să ai, să renunți la o viață tihnită, decât un mare adevăr religios?! Nu se putea altfel! Toată civilizația asta fabuloasă din Munții Șureanu se bazează pe o mare revelație!”. Mihai Căstăian tace, lasă liniștea să se așeze peste noi, aici, deasupra lumii, în miezul unui cer dol­dora de nori. „Mai întâi a fost Zamolxe, iar apoi, 500 de ani mai târziu, a fost Deceneu. Ei au fost legiuitorii, profeții unei mari religii. Dar tot ce des­coperim aici i se datorează lui Deceneu. Za­molxe le-a predicat nemurirea, dar Deceneu, o spun toate izvoarele antice, i-a învățat pe daci toată filozofia și fizica și teoria și logica și rân­duiala celor douăsprezece semne și cursul plane­telor și creșterea și descreșterea lunii și mersul soarelui și astrologia și astronomia și științele naturale! Lumea asta din munți a fost ridicată pe vremea marelui regat al lui Burebista. Unde Dece­neu era înțeleptul, sacerdotul, marele preot. Tem­plele dacilor și adevărul lor sunt rodul viziunii lui. El i-a adus aici! De ce? Pentru că aici era Dum­nezeu!”. Mihai Căstăian se ridică. Chipul lui, acum, are o lumină stranie, venită dinăuntru. „Ar fi bine să mergem mai departe. Ploaia stă să în­ceapă. Mai am să-ți arăt atâtea lucruri!”. Aici, pe fiecare muncel în parte, oamenii satelor din împre­ju­rimi au ridicat câte o cruce. E povestea unei cre­din­țe care merge mai de­par­te. O poves­te neclintită de două milenii și jumătate. Văd un munte care e de fapt un tem­plu. Văd un vârf pe care se sprijină cerul și știu că acolo e Dum­nezeu. Mer­gem spre el.

Palma rănită a Marelui Zeu

Pe plaiul care urcă lin spre Vârful Godeanu lumea se arată ca în palmă. Toată lumea! Nu-i nimic din ce există în Țara Hațe­gului și mai departe să nu se vadă de aici: Rete­zatul, Pa­rângul, Munții Țarcu, Poiana Ruscă, apoi culmile Apusenilor – Munții Trascăului și Metaliferii. Sunt pur și simplu vrăjit de atâta fru­musețe irespi­rabilă! De atâta viu dumnezeiesc! Sunt aproape sigur că Mihai Căstăian mi-a simțit uimirea, pentru că îl văd cu coada ochiului cum mă priveș­te și zâmbește. „Văd cum te uiți, dar înțelegi ce vezi?”. Mă simt ca scos la tablă, zâm­besc și eu, încerc să dau răspunsul corect, să arăt că n-am fost chiar un elev rău la geografie. „Da, ai drep­tate”, îmi spune Mihai, „ăștia sunt munții și alea sunt văile. Dar te-am întrebat dacă înțe­legi ce vezi”. Și zâmbește iar. Nu știu ce să mai răspund, tac. Un arheolog trebuie să sape adânc în stra­turile realității ca să dezvelească adevărul. Asta face și Mihai Căstăian cu mine acum. „Punc­tul ăsta din care vezi este, la rândul lui, văzut din orice colț în care ai privit. Într-o zi se­nină, ori­unde te-ai afla în locurile pe care le-ai pomenit, vei vedea Vârful Godeanu! Acum înțe­legi? Locul spre care ne în­dreptăm este punctul central al unei hărți ima­ginare! Toate privirile lumii con­verg în punctul ăsta! Ne aflăm în inima lucrurilor, pricepi?! Oricum ne-am roti, vei ve­dea că toate sanctuarele și cetățile dacice din Munții Orăștiei au fost ridicate astfel încât să înconjoare, de jur împrejur, Vârful Godeanu! Și sunt zeci și zeci de astfel de sanctuare! Oriunde ai merge, vârful ăsta e mereu vizibil! Iar Sarmi­zegetusa a fost înălțată chiar la poalele lui! Acum înțelegi?”. Acum înțe­leg. Dar inima lumii, astăzi, ascunde o rană. În­trea­ga pă­dure care se întindea pe culmea Godea­nului a dispărut. O rană vie pe muntele sfânt. Totul a început cu o furtună, apoi a continuat cu reavoința oamenilor. „Sub pretextul că strâng arborii pră­bușiți de la vijelie, nemernicii ăștia i-au tăiat de la rădăcină și pe cei rămași în picioare. Acum, de câțiva ani, au plan­tat puieți iar, slavă Domnului! Dar rana rămâne și e chiar aici, pe Muntele Sfânt!”.

Urc spre vârf cu inima îndoită. Pă­mântul ăsta bătrân și rănit este locul unde odihnește Zeul. Dar n-am cum să nu simt și tristețe. Încerc să o dau la o parte, să-l ascult pe Mihai cum povestește. „Ca să fie construită aici, în pădurile astea uria­șe, civilizația dacică din Munții Orăștiei a avut nevoie de un semn divin, de o epi­fanie… Un semn pe care oamenii să-l fi văzut, iar preoții să-l fi revelat. Ăsta este locul pe care vom păși în curând. Mun­tele în jurul căruia, credeau dacii, se învârtea soarele! Când îi aud pe unii vorbind despre Bucegi sau Ceahlău ca fiind Ko­gaionul, am un singur lucru să-i întreb: unde se află sanctuarele dacice, unde a fost ridicată Sarmizegetusa? Care este vârful, axul central al tuturor acestor sanc­tuare? Godeanu! Nu uita, dragul meu, istoria, ca și marile adevăruri, se bazează pe simplitate!”. Pe asta s-a bazat mereu Mi­hai Căstăian în demersurile sale de cercetător. Pe o lo­gică infailibilă. Încerc să-l descos, să văd dacă se află mai mult sub stratul lui de om rațional, dacă voi da de urma gândirii magice. Dar un om de știință știe să se ferească de astfel de răs­punsuri: „eu nu am credința dacilor, însă respect ce cre­deau ei”. Iar mâna lui se întinde iar și începe să-mi arate drumurile de plai pe care romanii au pătruns în inima Daciei.

Kogaion

„În al doilea război daco-roman, Traian vine cu dublul trupelor auxi­lia­re și cu 12 legiuni în loc de 5, câte au avut în pri­mul! Îți dai seama ce des­fășurare de forță? Nu mai vorbesc de căile de comu­nicații, de canalele de legătură săpate în stân­că, de acea minune a lumii antice care e podul lui Apolodor! Sunt pline vâr­furile astea de castrele lor! Pe Jigorul era unul, pe Vârful Pătru altul, pe Comărnicel… Sincer, da­cii nu aveau nicio șansă! Raportul de forțe era de 3 la 1 în favoarea romani­lor! Singura cale de a câș­­tiga era să mute fron­tul de război mai departe, să le îngreuneze roma­ni­lor înain­tarea. Erau des­tule cetăți și în Salajul de azi, de pildă. Dar ei n-au ple­cat! De ce n-au ple­cat?! Pentru că aici aveau ceva esențial de apă­rat! Koga­ionul! Tem­plele! Credința lor! Inima Daciei! Și au rămas, au luptat și au mu­rit pentru asta! Pentru daci, n-a fost o bătălie obiș­nuită, a fost un război sfânt! Iar do­vada că ro­manii au înțe­les foarte bine asta e că, la sfârșit, fac ceva ce nu mai făcuseră niciodată! Ard din temelii Sar­mi­zegetusa, distrug zeii Daciei! Și te întreb iar: îți dai seama cum trebuie să fi fost pentru război­nicii daci, noaptea, în Sarmizegetusa, când pe toate culmile astea ale Șureanului ardeau făcliile castrelor romane?!”. Închid ochii. Las vântul să foșnească, trec de el, cobor mai adânc în mine, până când se face noapte, până când se aprind făcliile. Le văd. Două milenii nu înseamnă nimic atunci când închizi ochii ca să privești în tine.

Vântul se întețește, prevestește ploaie. „Acum 2000 de ani, n-ai fi putut să te afli în locul ăsta”, zâmbește Mihai Căstăian. „Pentru că niciun loc sacru nu trebuia atins. E definiția sacralității. Toți munceii ăștia din împrejurimi sunt plini de urme dacice. Nu și Vârful Godeanu, Kogaionul. Exact această lipsă de urme este dovada supre­mă că ăsta era locul sfânt! Ofrandele se lăsau jos, la poale, în sanctuarele de la Sarmizegetusa. Dar, crede-mă, pelerinajele de acolo erau întoc­mai ca cele de la Mecca!”. Vârful ăsta blând și simplu, cu lespezi de piatră, despovărat de pă­dure, a fost odinioară inima unei lumi. Aș vrea să primesc un semn că mă aflu unde trebuie, că Zeul m-a primit. Simt doar primii stropi de ploaie și raza târzie de lumină a unui soare ce se pre­gătește să apună. Un soi de bucurie tăcută, la sfârșit. Trebuie să coborâm de aici, să căutăm adăpost în stâna părăsită de la poale. Se înse­rează. Strângem vreascuri, săpăm în lutul moale al unui firicel de apă, aprindem focul. Lăsăm liniștea să fie, umbrele din flăcări, duhurile pădurii, zeii. Se aud o bufniță, trosnetul vreas­curilor și vocea șoptită a lui Mihai Căstăian, care îmi povestește cum a adus apă din izvorul de la Sarmizegetusa, ca să-și boteze cei doi copii. Am aflat și răspunsul meu: în orice om, în orice lucru, în orice loc, undeva, ascunsă, se află magia. Exact ca acum, la focul ăsta, în care simt din nou, cu tot sufletul, că am cea mai frumoasă meserie de pe pământ.