NICU ALIFANTIS: „Am reușit să rezist cu mintea limpede, pentru că n-am pus botul la niciun «fake-news»”

Convorbiri cu ușa deschisă

– Te întreb și pe tine, ca pe toți cei cu care n-am mai vorbit de mult: cum te-ai descurcat în perioada de izolare a pandemiei? Ce trebuie să învățăm din ceea ce s-a întâmplat? Oare ce-a fost greu a trecut?

– Observ că se vorbește mult despre adaptare, dar eu cred că e vorba, mai degrabă, de a rezista în faţa unei situaţii cu care nu ne-am mai întâlnit până acum şi căreia trebuie să-i facem faţă. Iar ideea de a-ţi ţine mintea cât mai trează şi cât mai… în cap este cel mai important lucru. Toţi ne luptăm cu diverse temeri şi, când stai atât de mult în casă (eu am stat „sigilat” în propria-mi lo­cuinţă din 7 martie, şi până acum, la relaxare), min­tea tinde să ţi-o cam ia razna, brodând tot felul de scenarii. Dacă am reuşit să rezist cu mintea limpede în toată „po­vestea” asta este pentru că nu am pus botul la niciun fel de fake news, pentru că am ignorat total clasa politică şi pentru că am fost foarte atent la ceea ce au spus unii spe­cialişti. Căci şi vo­cile specialiştilor le-am triat cu grijă, având – recu­nosc – avantajul că pe unii dintre oamenii de ştiinţă im­plicaţi în situaţia asta i-am cunoscut personal şi aveam motive temeinice să cred în spu­sele lor. Şi aici mă refer, în mod direct, la doctorul Raed Arafat, la pro­fesorul Adrian Streinu-Cercel şi la doc­torul Alexandru Rafila. În plus, am reu­şit să mă feresc de mizeriile care circu­lă din abundenţă pe internet, stând de vorbă cu mine în­sumi, găsindu-mi tot felul de preocu­pări, pentru că – slavă Domnului! –, aveam destule în cap şi atunci m-am aplecat asupra lor şi, în felul ăsta, am avut ce face, mi-am ocu­pat timpul şi n-am stat să mă uit pe ta­van şi să-mi plâng în poală de milă şi de deznă­dej­de.

– Cum ţi-ai organizat izolarea?

– În primul rând că, nemaiputând să circul şi să mă întâlnesc cu oameni, am eliminat aceste „preocupări” (o spun cu un umor amărui). Apoi mi-am făcut un program de lucru riguros, pe principiul „m-am angajat eu la mine”, deci mi-am ocupat ziua într-un mod eficient. În plus, având noroc că mă aflu în posesia unui petec de curte, am avut grijă să ies de­seori şi la aer, să mai ud o iarbă şi să mai tund o floa­re… (râde) A contat foarte mult grădinuţa asta, adică îmi dau seama că, dac-aş fi stat la bloc, mi-ar fi fost mult mai greu să fac faţă situaţiei. În rest, reintrând în casă, am vorbit mult cu nevastă-mea, cu Anca, am ţinut legătura prin telefon cu prietenii, m-am ju­cat cu cele două animale ale noastre, o pisicuţă, Mi­tzura, pe care a găsit-o Anca într-un şanţ, acum vreo opt luni, când era foarte, foarte mică, şi o căţeluşă, Really – de fapt, numele ei complet, de pe paşaport, este Really Don’t Care, „Chiar Nu-mi Pasă”. (râde) Revenind însă, să-ţi spun sincer, mie, statul ăsta aca­să nu mi-a displă­cut, pentru că, în ultima perioadă, de dinainte de pandemie, am muncit foar­te mult şi am umblat foarte mult, şi atunci ches­tia asta mi-a picat ca o vacanţă. Sigur, nu mi-aş fi imaginat că vreodată o să am o va­can­ţă atât de lungă şi nici nu mi-aş fi imaginat c-o s-o petrec aşa, dar am ales să iau partea bună a situaţiei. Ideea e, trăgând aşa, o con­cluzie, că nu tre­buie să faci o dramă dintr-o nenorocire care – culmea! – nu s-a abătut numai asu­pra ta, ci s-a abătut asupra unei lumi întregi! Deci trebuie să-ţi plasezi situaţia într-un con­text larg, nu să te li­mitezi doar la propria-ţi in­dividualitate.

– Dar, din punct de vedere profesional, cum arată lucrurile, pentru tine? Blocarea specta­co­lelor înseamnă și o blocare financiară…

– Banii vor fi clar foarte puţini anul ăsta, căci criza economică, în sfera artistică, se arată în zare cu colţii foarte ascuţiţi. La capitolul ăsta, al crizei economice, din păcate chiar sunt pesimist. În viitorul foarte apropiat, deci cam în următorii doi ani, nu văd o revigorare a showbizz-ului, iar, după aceea, mai mult ca sigur că lumea va suferi unele modificări, mai mult ca sigur că ne vom lovi de alte mentalităţi, de alte percepţii… Pe de altă parte, mu­ta­tul ăsta al artei pe on-line mi se pare foarte peri­culos, ca mod de gân­dire, pentru că există arte care se pot muta, parţial, pe on-line, dar nicio artă nu poate să reziste exclusiv în lu­mea virtuală. Partea realmente artis­tică se poate face numai şi numai pe sce­nă, cu pu­blic în sală. Fără acel flux care se creea­ză între artist şi spectator nu mai putem să discu­tăm de specta­col, fie el muzical, fie de tea­tru, fie de balet… Eu tre­buie să-i văd pe oameni în faţa mea, într-o sală, trebuie să-i simt acolo, vii, prezenţi, alături de mine – asta mă ajută enorm în actul artistic pro­priu-zis. Drept care, eu am refuzat orice fel de cântare în on-line. Consider că ac­cep­tând acest compro­mis al cântărilor vir­tuale, aş fi pus umă­rul la crearea unui pre­cedent extrem de periculos.

– Ai spus că în viitor ne vom lovi de alte menta­lităţi, de alte percepţii… La ce te referi, exact?

– Tot ce se întâmplă cu noi, cu socie­tatea, în ge­neral, e atât de ciudat, iar cotiturile sunt de­seori cu totul surprinzătoare. Uite, acum ceva timp, mă uitam pe fereastră la strada asta, din faţa casei mele, şi am văzut doi oameni care veneau din sensuri opuse şi care, în zona în care s-ar fi intersec­tat, s-au ocolit foarte larg şi s-au salutat aşa, mai curând pe-o bă­nuială, fiindcă amândoi aveau feţele bine ascunse sub măşti. Imaginea asta mi-a dat fiori şi mi-a arătat că deja, la nivel de comunitate, au survenit nişte modificări de fond, şi nu ştiu în ce di­recţie o vor apu­ca aceste modificări… De pildă, eu, unul, n-o să pot să cânt vreodată cu mască, dar pu­blicul, dacă va mai fi să fie vreodată public într-o sală, probabil că va sta cu mască… Nu ştiu, e atât de aiurea tot ce se-ntâmplă, încât chiar n-am habar cum va arăta şi se va comporta lumea în continuare. Nu avem altă soluţie decât să aşteptăm să vedem ce şi cum va mai urma.