Povești nu tocmai provinciale

– Numit cândva „Strasbourg-ul Transilvaniei”, vechiul târg săsesc de pe malurile Mureșului a supraviețuit istoriei și începe să își recapete strălucirea de altădată –
Doream demult să ajung la Aiud, atras de impunătoarea sa cetate medievală, nepotrivită cumva cu vecinătatea rustică a satelor din Munții Apuseni. Mi-am pornit cercetarea la pas, admirându-i cele nouă turnuri și zidurile masive, când, deodată, am descoperit străduțele cu case vechi ce o înconjoară, semn că viața din micul oraș continuă să existe și în afara istoriei. Coloratele case săsești, păstrând încă eleganța timpurilor trecute, îi dădeau locului un aer misterios și nostalgic. Am înțeles repede că ceea ce văd nu sunt doar simple ziduri și ferestre, turnuri și bastioane, că toate astea erau îmbrăcate în povești ce așteaptă să fie ascultate și spuse mai departe. Sub acoperișurile din țiglă portocalie, în chenarul de lemn al ferestrelor, în cărămizile șlefuite de timp, peste tot, pe micile străduțe și prin grădinile pline de flori, sunt poveștile oamenilor. Povești de iubire, drame, destine, întâmplări ce te cheamă ca niște șoapte, înfășurându-te în aburul altor vremuri, dispărute de secole.
Muzeul cu minuni și scheletul lui Nea Costică

De unde să încep căutarea poveștilor? Poate de la muzeul orașului, aflat în Colegiul „Bethlen Gabor”, o clădire impozantă din centrul vechi al Aiudului. La primul etaj se află Muzeul de Științele Naturii. La origini, clădirea adăpostea o universitate și era un centru de învățământ renumit în toată Europa. Din el a pornit și spiritul marilor descoperiri și explorări care au inflamat imaginația localnicilor multă vreme, mulți dintre ei devenind exploratori și cercetători. Cel mai cunoscut dintre ei mă privește în ochi de pe un perete al muzeului. Poartă o șapcă albă și are mustață neagră: Samuel Fenichel. A copilărit pe străduțele Aiudului, alături de cei șase frați ai săi. Provenea dintr-o familie de evrei, și tatăl său era cunoscut pentru că se ocupa de comerțul cu ouă. Îl puteai vedea săptămânal în târgul din fața cetății, strângându-și marfa. Micul Samuel nu a fost bun la învățătură, în schimb a fost foarte curios. Așa a ajuns să facă săpături arheologice, inclusiv în Dobrogea, la Adamclisi. În 1891, la nici 23 de ani, s-a hotărât să plece alături de un cercetător german, în… Papua-Noua Guinee, fiind, probabil, primul român care punea piciorul pe teritorii atât de îndepărtate. Timp de doi ani, a studiat păsările, insectele și obiceiurile papuașilor. A strâns zeci de mii de exponate, și o bună parte dintre ele le-a trimis la muzeul din Aiud, pentru a fi studiate și explicate. Din păcate, bietul Samuel a fost răpus de malarie și nu s-a mai întors în orașul său plin de ziduri și de cetăți, dar obiectele trimise de el în cufere mari, de lemn, reprezintă astăzi o parte importantă a tezaurului muzeului din Aiud.

„Moștenirea lui Fenichel din Papua-Noua Guinee nu înseamnă doar păsări, fluturi sau insecte foarte rare”, îmi spune Paul Scrobotă, directorul actual al muzeului. „Datorită lui, avem și o impresionantă și foarte rară colecție de artefacte papuașe, de la rochii făcute din frunze, la obiecte casnice și instrumente muzicale folosite în ritualuri. Toba folosită la ceremonii papuașe – Okama – este o raritate mondială. La fel Orlan-Ai, un instrument cu zurgălăi din lemn”. Gazda mea mă invită la un tur al muzeului, plin de exponate de-a dreptul surprinzătoare: „Vedeți piatra aceasta, de forma unei frunze? Chiar este o frunză de palmier, dar fosilizată. Ceea ce este însă mai surprinzător e faptul că a fost descoperită aici, la Vințu de Jos, unde se pare că în cretacic aveam o astfel de vegetație. În vitrina de acolo, pietrele acelea negre nu sunt de pe planeta noastră! Sunt bucăți de meteorit ce au căzut în 1882 peste satul Mociu, de lângă Cluj. Ziarele vremii au notat atunci cu un farmec nebun: «În după-amiaza de 3 februarie, în jurul orei 4, locuitorii satelor Coasta, Bara, Visa, Mocs au văzut venind dinspre Dealul Boței un glob luminos, însoţit de o coadă fumurie. O clipă, cercul de jar se opri parcă deasupra satelor, apoi din globul de foc au ţâşnit scântei, s-au auzit pocnete grozave, apoi un răpăit ca de grindină sau de bătăi de armă, care i-au pironit pe toţi; îndată o ploaie de pietre a lovit crengile copacilor. Mare urgie, înfricoşător semn ceresc». Iar aici, în această vitrină, vedeți acele frunze uscate? Priviți mai bine! De fapt, partea din stânga este un fluture. Prin mimetism, a luat culoarea și forma unei frunze… e felul lui de a se ascunde într-o lume plină de prădători…”, îmi explică directorul, și eu nu pot să nu mă gândesc cât de bine mi-ar prinde și mie o asemenea însușire. Tresar brusc, când călăuza mea mă oprește față în față cu un schelet uman. Directorul muzeului face prezentările: „El este Costică, fostul portar al muzeului. Probabil a murit tânăr, dar a iubit atât de mult acest muzeu, încât și-a donat trupul pentru a fi expus aici, ca să rămână pentru totdeauna printre fluturii și păsările pe care le-a iubit. Cel puțin așa spune legenda…”.
OZN-ul de la Aiud

Dar dacă bucăți din meteoritul căzut lângă Cluj au ajuns la Aiud, o importantă piesă găsită lângă Aiud a ajuns la Cluj. Este vorba despre o ciudată bucată de metal, despre care se spune că ar fi dovada că extratereștrii au vizitat cândva Aiudul. Botezată „Călcâiul de la Aiud”, ea a fost descoperită în 1974 de câțiva muncitori ce lucrau la o balastieră de la marginea orașului. Găsită la o adâncime de aproximativ 10 metri, alături de ea se aflau și câteva oase, identificate rapid ca fiind ale unui animal, ce a trăit în urmă cu zeci de mii de ani chiar și în România, mamutul. De aceea, prima ipoteză a fost că bucata de metal, ce semăna cu un ciocan fără coadă, ar putea aparține unei civilizații preistorice. Cântărind aproape două kilograme, ea avea să devină unul dintre cele mai mari mistere, ce se adâncea pe măsură ce numărul specialiștilor care o cercetau se mărea. Oxidul ce învelea obiectul de metal arăta că acesta avea o vechime de cel puțin câteva sute de ani. Istoricul clujean Mihai Wittenberger a venit cu o teorie credibilă: metalul este o piesă de avion. A trimis fotografia la toți marii producători de avioane din țară și din străinătate, iar concluziile păreau să indice că ar putea să fie vorba despre o bucată din trenul de aterizare al unui avion de vânătoare german, Messerschmitt ME 262, din al Doilea Război Mondial. Dar asta nu explică nici stratul de oxid ce îl acoperea, și nici adâncimea de 10 metri la care a fost găsit. Așa că teoria pasionaților de OZN-uri a căpătat tot mai multă credibilitate în legătură cu această bucată misterioasă de metal: este o componentă a unui OZN ce a vizitat Aiudul în preistorie!

„Obiectul, lung de circa 20 de centimetri, lat de circa 12,5 cm şi gros de 7 cm, prezintă două goluri cilindrice, de diametre diferite, practicate astfel încât golul cu secţiunea mai redusă penetra către baza celuilalt, perpendicular. Golul cu diametrul mai mare prezenta în plus o ovalizare a părţii sale inferioare, efect ce părea a fi produs de un ax cu capul rotunjit, cu care s-ar fi asamblat. Pe suprafaţa sa inferioară cât şi lateral, obiectul prezenta urme ale unor lovituri repetate, dintre care unele au fost puternice. Toate detaliile remarcate sugerau faptul că piesa a făcut parte cândva dintr-un ansamblu funcţional şi că a fost pierdută dintr-un motiv oarecare în albia de atunci a râului”, spune cunoscutul ufolog Florin Gheorghiţă în cartea „Enigme în Galaxie”. Directorul muzeului din Aiud, domnul Paul Scrobotă, este de altă părere: „Piesa cunoscută îndeobște sub numele de călcâiul de la Aiud ridică, din punctul meu de vedere, cel puțin unele semne de întrebare. Datele pe care le cunosc mi-au fost furnizate de către regretata colegă Matilda Takacs. În primul rând, artefactul nu a fost niciodată în patrimoniul Muzeului de Istorie Aiud. Piesa a fost găsită întâmplător, într-o balastieră din zona Ciumbrud, în albia râului Mureș, în asociere cu oase de mamut lânos. Ea a fost preluată de celebrul arheolog clujean Nicolae Vlassa (cel care a descoperit tăblițele de la Tărtăria, n.n.) și dusă la Cluj. Acolo s-au efectuat o serie de analize privind metalele componente, dar eu nu dispun de datele furnizate. Oricum, fără intenția de a minimaliza sau combate teoriile emise cu privire la acest artefact, nu m-aș hazarda să cataloghez piesa ca fiind aparținătoare unei anumite perioade istorice, deoarece nu a fost efectuată o săpătură arheologică documentată, care să poată oferi date clare de încadrare cronologică”. Așadar, misterul OZN-ului de la Aiud continuă.
Lady Florica

Tot ca un extraterestru m-am plimbat și eu prin Aiud, uimit de incredibilele povești ascunse ale acestui mic orășel. Totul este să te oprești, să întrebi și s-asculți. Una dintre cele mai pasionante istorii este legată de Maria Florica Sas, o româncă din Aiud cu un destin cu totul excepţional. Rămasă orfană la numai 7 ani, Florica a ajuns din Aiud în haremul unui armean bogat. Văzând-o frumoasă și inteligentă, acesta a crescut-o și a educat-o cu intenția de a o vinde mai târziu, pe bani buni, la târgul de sclave de la Vidin. Zece ani a durat instructajul: limbi străine (germană, engleză, turcă și arabă), dar și tot ce însemna pe atunci obiceiurile practicate în marile palate, intenția armeanului fiind să o vândă Sultanului din Turcia, ca pe o cadână de lux. Așa a ajuns Florica din Aiud la târgul de sclave de la Vidin, unde trimisul Sultanului aștepta „marfa”. Întâmplarea sau poate destinul au făcut ca, exact în ziua aceea, vaporul unui explorator englez, pe nume Samuel Baker, să se strice chiar în dreptul Vidinului. Cât a durat reparația, ce să facă navigatorul decât să meargă să vadă și el cum arată un târg de sclave, o bizarerie inexistentă în țara lui de origine. Și ce să vezi întâmplare: zărind-o pe Florica, Baker s-a îndrăgostit pe loc. După negocieri eșuate cu proprietarul armean, dar reușite cu trimisul Pașei de la Vidin, el a răpit-o pe Florica și au fugit împreună în Anglia. Moștenitoare a spiritului exploratorilor din Aiud, Florica va începe și ea să cutreiere lumea, împreună cu salvatorul ei. Va fi prima femeie care ajunge la izvoarele Nilului, descoperitoarea lacului Albert și a regiunii Africii ecuatoriale! La întoarcerea din călătorie, în 1865, sedus de personalitatea și cutezanța Floricăi de la Aiud, Samuel Baker o cere de soție și astfel fosta roabă devine… Lady Florance Baker. Năstrușnicia poveștii n-a rămas, însă, pierdută în trecut. Doamna Adriana Duna, o antreprenoare din Aiud, impresionată de originalitatea întâmplării, a sprijinit traducerea și apariția unei cărți despre „Lady Florica”, în limba română: „Luna viitoare va apărea o carte despre viața Floricăi. Am sprijinit această idee nu doar pentru că ea a pornit din Aiud, dar și pentru că a fost o personalitate însemnată a acelor vremuri. Florica, alături de soțul ei, a devenit un personaj important la curtea regală din Anglia. Datorită trecutului ei de fostă sclavă, considerat câteodată scandalos, Regina Victoria a refuzat să o primească personal, dar asta nu a împiedicat-o pe Florica să spargă mereu tiparele timpului și să fie unul dintre principalii militanți împotriva sclaviei. Această româncă din Aiud a primit medalia de aur de la «Royal Geographical Society», iar soțului ei i-a fost oferit gradul de cavaler. Cred că Aiudul trebuie să se mândrească cu acest lucru. Lady Florence Baker face parte din istoria acestui oraș”.

Cetatea Aiudului pare o mare corabie de piatră, ce a plutit pe valurile timpului până ce a ajuns la marginea de est a Munților Apuseni. Zidurile ei au reflexe câteodată melancolice, câteodată sumbre. Turnul Olarilor, turnul Cojocarilor, turnul Dogarilor… Vezi aceste turnuri și ele vorbesc despre viața de altădată a orașului, despre harnicii meșteșugari ardeleni de pe malul Mureșului. Cetatea a rezistat secolelor, invaziilor, măcelurilor. Primii care au construit aici o cetate au fost dacii, ea devenind mai târziu o fortificație de pământ și apoi adăpost de piatră în fața turcilor și mongolilor. O ghiulea încă stă înfiptă în carnea cetății, mărturie a ceea ce s-a întâmplat. În curtea mică, ce astăzi adăpostește două superbe biserici, au fost arse pe rug vrăjitoarele. Și tot aici, tribunul Axente Sever nu i-a mai putut stăpâni pe țăranii români care, în 1849, s-au răzbunat pentru umilințele îndurate sub stăpânirea maghiară, ucigând timp de zece zile la rând sute de unguri. Mai târziu, rușii au devastat și ei cetatea, cotrobăindu-i prin pivnițe. Au găsit butoaie uriașe cu vin, le-au băut jumătate și au tras, apoi, cu pistoalele în ele, ca să rămână întrecerea în istorie. Legenda spune că au murit înecați în vin. Butoaiele găurite încă există în pivnițe, urmele gloanțelor se văd. Uneori, istoria lasă urme ciudate. Acum, cetatea este în plin proces de restaurare. Își va recăpăta strălucirea de altădată, încercând să țină pasul cu nemurirea legendelor ei. Și asta este doar partea văzută a lucrurilor. Legendele spun că există și o parte nevăzută, plină de mister, tuneluri lungi de zeci de kilometri străbat orașul de la un capăt la celălalt, fac legătura între casele bogaților de altădată, trec chiar și pe sub Mureș! Tunelurile de sub Aiud ar fi un adevărat oraș subteran, o rețea de străzi săpate pe sub pământ, prin care ai putea să mergi chiar și cu o căruță. Un oraș în oglindă, în adâncurile pământului. Câteodată, cerul de pământ al orașului subteran cedează, și atunci la suprafață apar gropi. Se spune chiar că există oameni și în ziua de azi care au cumpărat case vechi, găsind în pivnițele lor porți de fier ce dau către tuneluri secrete, despre care nimeni nu știe unde duc. Poate că sunt doar povești născute din aburul medieval al orașului, poate sunt adevăruri care vor ieși la iveală când toate misterele orașului se vor revela. Oricum, ai ce povesti în Aiud, așezat la terasa unei crame, cu un pahar de vin bun și rece în față. Pentru că Dumnezeu a lăsat să fie și vinuri bune aici, vinuri de băut și de povestit, cât să amesteci într-un pahar ozn-uri, exploratori și aventuri de la curtea regală a Angliei.
Vinurile cu povești

Podgoriile Aiudului sunt la doi pași de oraș, la Ciumbrud. Nu trebuie să mergi până acolo decât dacă vrei să vezi cum arată o vie cu migdali, în inima Transilvaniei, sau să admiri Mureșul, în toată puterea și frumusețea sa. În oraș, multe crame micuțe te poftesc la degustat pe îndelete vinurile locale. La „Crama Papp” poți să bei, de pildă, un vin simplu și auriu, așa cum făceau sașii când mai locuiau în oraș. La „Crama Takacs”, poveștile se amestecă cu un vin rafinat, medaliat și în țară, și în străinătate. E locul unde poți afla povestea tradiției viticole de pe dealurile Aiudului, istoria unei școli de mare clasă, ce uimește și astăzi prin vinul pe care știe să îl facă. Iar chiar sub Muzeul pe care l-am vizitat se află impresionantele pivnițe ale „Cramei Logos”. Aici, din sticle prăfuite, poți bea un pahar de Plebanos, mândria aiudenilor și a domnului Andras Emil, cel ce duce mai departe tradiția celui mai bun vin din Aiud.
Ca și misterioasele tuneluri ce se întrețes sub oraș, poveștile Aiudului par nesfârșite. Sper să mai rătăcesc prin ele, cât de curând. Și-apoi să beau un pahar de vin rece, la umbra cetății, sau pe terasele însorite din fața vechilor case săsești.