Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

ANDI VASLUIANU – „Să fii fericit este o alegere”

„Mi se pare fascinant cum te vezi tu pe tine, în copii”

– Dragă Andi, dacă-mi îngădui, voi alege să vorbim mai întâi cu Andi Vasluianu din buletin, şi apoi cu renumitul actor de teatru și cinema. Aşa­dar, tată-Andi, felicitări pentru Toma, băie­ţelul tău de un an, care s-a furișat în triunghiul de aur pe care-l aveai, deja, cu Maia, fetiţa ta, şi Laura, frumoasa ta soţie! Cum e să fii din nou tată?

– Oh! Mulţumesc de întrebare! Să mai am un copil, mai ales băiat, este mai mult decât aş fi îndrăznit vreodată să vi­sez. Mă temeam că nu aş fi capabil să iubesc pe cineva în aceeaşi mă­sură în care o iubesc pe Maia. Com­plet greşit! Iubirea poate fi do­zată în părţi egale când este vorba despre copiii tăi. Sunt, efectiv, plin de iubire, dau pe dina­fară. Să nu mai spun că învăţ enorm de la co­piii mei, că mă oglindesc în ei. Co­piii scot ce e mai bun din noi, pen­tru că din iubire şi din do­rinţa de a-i creşte bine, încercăm să le „li­vrăm” lucrurile cât putem de curat. Nu ne iese întotdeauna, dar chiar şi numai strădania ne face pe noi înşine mai buni şi mai adevă­raţi. Mie, în creş­terea copiilor, mi se pare fascinant cum te vezi pe tine în ei. Îţi recunoşti pre­judecăţile şi neajun­surile mult mai uşor, pen­tru că libertatea absolută pe care un copil o are te ajută. Tot copiii mi-au sporit atenţia îndreptată către lume, către oameni. Oricum, a fi atent la oa­meni a fost mereu o parte dominantă a caracte­rului meu, dar dacă înainte o făceam aşa, ca studiu, odată cu apariţia copiilor a răbufnit în mine partea empatică a acestui „studiu”. Puţin din acest sentiment l-am mai trăit în studenţie, când am condus trupa de teatru a Li­ceului Lazăr din București. Atunci m-am întâlnit prima dată cu o responsabilitate asemănătoare cu cea a unui părinte. Mi-am dat seama că acei tineri luau extrem de mult de la mine, şi am realizat cât de uşor aş fi putut să stric lu­crurile, să ofer valori false, unor sufle­te pure şi însetate de modele, de repere adevărate.

– Vorbești ușor de iubire, un cuvânt pe care foarte mulți evită să îl pronun­țe.

– Nimic pe lume nu e mai important şi mai puternic decât iubirea. Eu cred că Dumnezeul meu este acest sentiment! Știu sigur că dacă trăieşti permanent cu sentimentul acesta al iubirii în tine, lucrurile se limpezesc în viaţa ta. În orice faci: cuplu, fa­milie, meserie… Am mai înţeles ceva tră­ind în acest adânc sentiment de iubire: că to­tul, absolut totul se întoarce la tine. Iubindu-ţi soţia, iubindu-ţi copiii, tu eşti câş­tigat. Totul ți se întoarce înmiit. Te umple de bucurie. Ira­diezi.

– Să vorbim, acum, despre meserie. Face parte și ea dintre marile tale iubiri?

– Sunt foarte legate între ele. Arderea pornește, cred, din același loc. Îmi place atât de mult actoria, încât vreau tot timpul să fiu acolo, să fac parte din ea. Învăţ foarte multe lucruri şi, cel mai important, mă învăţ pe mine, încă o dată, şi încă o dată şi încă o dată. Învăţ despre forţele, dar şi despre nepu­tin­ţele mele. Şi, da, este un tot, acest amestec de iu­bi­re dintre familie şi sce­nă… Uite, de când au apă­rut copiii, am devenit mult mai vulnerabil ca actor. Până la ei, ajunsesem, prin prisma experien­ţei, la o siguranţă pro­fe­sio­nală. Tată fiind, ceva a în­ceput să tre­mure în mine. Iniţial m-am speriat, apoi am rea­lizat cu uimire că fru­mosul abia în­cepea. Vulnerabi­li­tatea, dacă ţi-o recu­noşti şi o ac­cepţi, este aur curat pentru me­se­ria de ac­tor. Atrac­ţia oricărei poveşti stă mai de­gra­bă în slă­bi­ciunile pe care le re­cunoaştem în ea şi în drumul pe ca­re-l faci ca să de­pă­şeşti aceste slăbiciuni.

„În actorie e foarte greu să reziști la nivel înalt”

– Ai avut şi tu zbuciumul tău, în trecut. Simţi că astrele s-au aşezat acum norocos?

Tandreţuri

– Da. Sunt un om norocos. Norocos să fiu sănătos. Norocos să o fi găsit pe soţia mea, Laura, norocos să am copiii pe care mi i-am dorit. Dar când vor­besc de noroc, vorbesc şi de nişte întâlniri care m-au adus unde sunt azi ca actor. Prima a fost cu Gelu Colceag şi Radu Gabriel. A fost impor­tantă, pentru că oamenii aceştia m-au învăţat cum func­ţio­nează teoretic lucrurile în actorie. Se în­tâmpla în primul an de facultate particulară, pen­tru că eu abia următorul an am intrat la stat. Ei bine, acolo s-a produs marea întâlnire: doamna San­da Manu! Pentru mine ea este totul, mai mult decât orice om de teatru din lumea asta. Datorită ei sunt şi azi actor, pentru că ea m-a făcut să înţeleg ce însemnă să ai anduranţă în meseria asta. Să rezişti la nivel înalt în actorie e foarte greu, pentru că, în timp, uzezi nişte mecanisme, care nu prea pot fi în­locuite, căci sunt imateriale, sunt trăiri. Dumneaei m-a învăţat să mă antrenez zilnic, precum un sportiv. Dar dacă sportivul pune echi­pamentul în cui după treizeci de ani, un actor nu se opreşte până moare. Cum te antrenezi? Fiind tot timpul alert, punându-ţi întrebări, găsind răspunsuri, fiind atent la tot ce se întâmplă cu tine ca om şi ca actor. Doamna Sanda Manu m-a învăţat pe ce butoane să apăs ca să ajung mereu la mine însumi, în­tr-un mod adevărat, iar pentru asta, îi voi mul­­ţu­mi toată viaţa mea. Următoarea întâl­nire ţine de film, când, student fiind, l-am cunos­cut pe Cătălin Mitulescu. El era în anul trei, dar deja era regizor şi deja considerat unul foarte mare. M-a învăţat cum să stau într-un cadru, atitudinea din faţa camerei. Atât de mult mi-a plăcut, încât eu şi din timpul facultăţii munceam enorm. Băteam la toate uşile şi mă ofeream ca actor, mă trezeam la 5 di­mineaţa, filmam, apoi mă duceam la cursuri. Nu lipseam niciodată. Prin şcoala gene­rală, prin liceul făcut la seral, am trecut cam ca gâs­ca prin apă. În schimb, în patru ani de facul­tate, nu am lipsit nici măcar o zi. M-am descoperit pe mine însumi, mi-am descoperit bucu­ria de a fi acolo tot timpul, ceva ce nu mai trăisem niciodată. În timpul liceului, fiind unul industrial, munceam. Nu-mi plăcea să montez mobilă, de exemplu, dar ado­ram să o fac la oameni, acasă. Abia aş­teptam să cunosc o nouă familie, să vor­besc cu ei, aveam drag de oameni şi de re­acţiile lor. Iată că eram de fapt în pre­gătire pentru meseria de actor. Norocos! Norocos că sunt extrem de pasionat de meseria mea.

Existăși actor nepasionat?

Vasile al Moaşei în „Moromeţii 2”

– Da, da, se poa­te, deşi acto­ria e o meserie vo­caţională. În sensul că există actori care nu sunt dispuşi să aloce mai mult de ju­mătate din tim­pul lor mese­riei. Pe când eu nu mă opresc niciodată. Cel puţin când am de lucru, sunt acaparat sută la sută. Nu ştiu ce m-aş face fără so­ţia mea, care nu numai că înţelege asta, dar chiar îmi cre­ează în aceste perioade toate condiţiile să mun­cesc. Îmi lasă tot spaţiul de care am nevoie. Poate că mă înţelege şi pentru că are o minte brici. Câ­teo­dată, mă ajută cu textele, şi vreau să spun că îmi dă re­plicile mai bine decât multe actriţe. Înţe­lege foarte bine tot mecanismul acesta, mor după ea. Re­ve­nind la întrebarea ta, vreau să mai spun că eu cred că se vede în om când îi place ceva. De la meserie, la familie. Unele căsnicii rezistă pentru că acelor oameni le place să fie căsătoriţi, le place acasă. Nu e lucru puţin. Mie îmi place bucuria căsătoriei, îmi place să „gândesc bucuria”, pentru că eu cred cu tărie că este o alegere să fii fericit. Oa­menii cred că fericirea se aşteaptă, iar la un mo­ment dat ea va cădea din cer. Nu e aşa. Fericirea vine din atenţia cu care priveşti lucrurile din jur, evenimentele din viaţa ta. Lucrul acesta îl învăţăm cel mai bine de la copii. Ei sunt mereu fericiţi, pentru că trăiesc exclusiv în prezent, pentru că absorb totul cu sete şi curiozitate.

„Iubirea este o acțiune, nu o stare”

Andi şi soţia lui, Laura

– Cum reuşeşti să recunoşti cu adevărat iubi­rea şi binele din viaţa ta, să nu le laşi să treacă neobservate, neasimilate?

– Cred că „secretul” este să nu te opreşti. Să nu crezi că dacă ai găsit o fiinţă pe care o iubeşti deplin înseamnă că e gata, e suficient, te poţi opri. Nu trebuie să te opreşti niciodată să fii atent. Este exact ca şi în actorie. Dacă nu sunt atent la partenerul care îmi dă replicile, ci doar la ultimul cuvânt din replica lui, doar ca să ştiu când îmi vine rândul, atunci îmi va păsa numai de mine. Nu mai primesc ceea ce el livrează, nu mai primesc nicio trăire de la el, pe care eu să o duc mai departe în spec­tacol. Aşa este şi în viaţă. Dacă nu sunt atent în mod profund la ceea ce spune cel din faţa mea, la ce i se întâmplă, atunci nu am cum să evoluez. Culmea este că noi ne naştem cu această curio­zitate, pentru că o observ secundă de secundă la copiii mei, dar uităm să o exersăm, să trăim real în prezent. Eu cred că iubirea este o acţiune, nu o stare. Faci lucruri pentru copii, pentru soţie, fă­cân­du-le, îi iubeşti. În timp ce le faci, te în­dră­gosteşti şi te reîndrăgosteşti de ei. Une­ori, prie­tenii mă iau puţin în zeflemea, pen­tru că eu con­sider că toţi oamenii sunt mi­nunaţi. Dar eu chiar cred că acesta e adevă­rul, chiar dacă oamenii sunt în derută câteo­dată, în esenţa lor sunt toţi minunaţi. Cred că dacă un om nu funcţionează la un mo­ment dat corect, este pentru că i s-a întâm­plat ceva care să-l devieze, şi nu pentru că omul ar fi „defect”.

– Iubitor şi pasionat de oameni, dar, totuşi, te-ai retras la ţară de ceva timp, de­parte de oraş. De ce?

– Mutarea la ţară a fost o alegere pe care am făcut-o împreună cu soţia mea, în momentul în care am hotărât să avem copii. Am decis că oraşul nu este un mediu prea bun pentru copilărie. Sincer, mi-a fost greu la început, nu eram convins că-mi va plă­cea. Chiar îmi dădusem maximum o lună să văd dacă viaţa rurală mi se potriveşte. Am copilărit la ţară, ştiam ce înseamnă să stai la casă, dar e alt­ceva la maturitate. În câteva zile, însă, m-am lă­mu­rit. Mi-a plăcut şi-mi place atât de mult, că nu mai vreau să aud de oraş. Îmi place enorm la noi, ador senti­mentul acesta că atunci când vii acasă, parcă eşti în vacanţă. E linişte, e ceva natural în noi, care ne face să funcţionăm mai bine. Poate de vină este natura. Oamenii nu reali­zează cât de mult au pierdut din firescul lu­crurilor, până când nu se întâlnesc faţă în faţă cu acest firesc. Abia după ce m-am mu­tat la casă mi-am dat seama cât este de natu­ral să trăiesc aşa. Să am treabă. Ce-mi place! Am treabă! Nu mă uit la televizor, pentru că am treabă – să repar, să sap grădina, să tund iarba. La bloc s-a ajuns ca viaţa omului să se rezume la zăcut pe cana­pea, la televizor, la telefon, să suni adminis­tratorul să repare ce s-a stricat. Acest fel de a trăi mi se pare de-a dreptul dezumanizare. Să ai treabă te face să fii om. Ce mai, îmi place acasă.

– Mai am o curiozitate, de data asta, legată de meseria ta: bucu­reş­tean fiind, actor dorit de toată lumea, de ce ai ales să fii angajatul Teatrului din Ploieşti?

– Cu Ploieştiul am o relaţie veche de tot. Sunt din 1999 în echi­pă, pentru că atunci când am termi­nat facultatea, doar aici am găsit post. E simplu de tot. Eram în trupa lui Dan Puric încă din facul­tate, aflasem de la doamna Sanda Manu că eram do­rit la Ploieşti şi m-am dus în condiţiile în care ni­ciun teatru din Bucureşti nu îşi manifestase atunci dorinţa să mă aibă. La Ploieşti, da. Ba mai mult, nici nu era post de actor liber în acea toam­nă, aşa că un an am fost angajat ca pictor sce­no­graf, şi abia anul următor, ca actor. Am rămas an­gajat la Ploieşti până anul trecut, când m-am mutat la Odeon, în Bucureşti, dar încă sunt colaborator la Ploieşti, încă joc acolo. Nu pot pleca de tot, e o chestiune de dragoste, de loialitate. Am crescut acolo, suntem o familie unită, îmi iubesc enorm colegii, or, lucrul acesta nu are preţ.

„Teatrul este al actorului, filmul, al regizorului”

Cu Florin Piersic jr

– Rămânând la tema iubirii, simţi senti­men­tul acesta mai acut pentru film, decât pentru teatru?

– Este adevărat că am făcut de-a lungul ca­rierei mai mult film decât teatru şi poate de aceea las impresia că aş prefera pelicula. De fapt, nici nu pot să le departajez, este ca şi cum aş spune că-mi iubesc un copil mai mult decât pe altul. A fi actor de teatru sau de film este aceeaşi meserie, mijloacele sunt aceleaşi, chiar dacă modul de lu­cru e diferit. Poate se crede că în film e mai multă relaxare, ştiind că oricând poţi trage o dublă, dar asta e şi bine şi rău. De fapt, aş spune mai degrabă rău. De fiecare dată când reiei o scenă emoţia mai scade puţin. Multe s-au schimbat în mintea mea, odată cu trecerea anilor, dar o părere mi-a rămas me­reu aceeaşi: teatrul este al actorului, filmul, al re­gizorului. La teatru, un actor preocupat profund de meseria lui va căuta de la spectacol la spectacol să fie tot mai bun, pe când la film, după ce s-au încheiat filmările, totul depinde numai de regizor – ce alege, ce editează, asta duce filmul la final, asta îl face bun sau mai puţin bun.

– Am citit cândva un interviu cu tine în care spuneai aşa: Iubesc actoria pentru că nu mă lasă niciodată în pace. Ce înseamnă asta?

– Înseamnă că în niciun moment al vieţii mele, acasă, pe stradă, la magazin, la o pe­tre­cere sau chiar o înmormântare, eu nu înce­tez să urmăresc reacţiile oamenilor. Le simt înăuntrul meu, le simt tristeţea sau fericirea sau spontaneitatea. Privesc lucrurile dinafa­ră, dar apoi, le redau prin rolurile mele. Me­se­ria asta, dacă eşti pasionat, nu se opreş­te ni­ciodată. Mereu eşti în căutarea unei ex­pre­sii, a unui gest. Azi găseşti ceva, dar mâine totul se schimbă, pentru că tu însuţi nu mai eşti ace­laşi. Orice moment e diferit de cel dinainte, iar acest „diferit” mă preocupă pe mine foarte mult. Aşa ard eu, la nou, la altfel.

– Andi, să nu încheiem fără să le spu­nem cititorilor unde te pot vedea în sta­giunea de toam­nă sau pe ecrane…

– Desigur. La Nottara joc în cinci spec­tacole. De-ale Carnavalului (în regia lui Clau­diu Go­ga), în Vestul singuratic (în re­gia lui Cristi Jun­cu), Mărimea contează şi La doi paşi de Mullingar (premieră în sep­tembrie), și Iarna (în regia lui Mănuţiu). La Odeon sunt în Jocul de-a vacanţa. La Teatrul de Artă joc în Când timpul stă pe loc, iar la Ploieşti am trei spectacole: Ava­rul, Vrăjitoarele din Salem şi Central Park West. În film, toc­mai am terminat Luca, în regia lui Horaţiu Mălăele, care sper că va avea premiera în toamnă, şi acum sunt în discuţii pentru un nou film, dar e încă în fază de proiect. În plus, sper să începem sezonul doi din Hacker­ville, la HBO. Cam atât cred…

„Moromeţii 2”

– Cam atât? Este enorm! Când mai ai timp pentru tine, pentru ai tăi?

– Eh, câteodată am cam puţin, dar uite, acum, vara, sunt mai mult acasă. Dar pentru mine munca nu este niciodată o corvoadă, nu simt ne­voia de vacanţă sau de timp liber. Cred că singurul lucru pentru care nu găsesc răgaz este scrisul. De mult gândesc un sce­nariu de film, dar tot nu apuc să-l scriu. Îmi doresc foarte tare să fac asta, să re­gizez un lung metraj. În rest, Doam­ne, am tot! Să­nă­tos să fiu. Sună bă­trâ­neşte, ştiu, dar chiar absolut totul e re­zolvabil în viaţă, dacă eşti sănă­tos. Lipsa sănătăţii este cel mai grav lucru care ţi se poate în­tâm­­pla, restul sunt mofturi.

BOGDANA TIHON BULIGA

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian