Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

CARMEN LIDIA VIDU (Regizor): „Am declarat război artei care adoarme publicul”

– Carmen Lidia Vidu este cunoscută în teatrul românesc ca un regizor dedicat experimentului și spectacolului vizual. Încă de la ediția de acum doi ani a Festivalului „George Enescu”, a început o poveste de dragoste cu muzica cu „M” mare –

„Opt ore de operă pe zi”

– Apari și anul acesta pe afișul Festivalului Enescu. Ce ai creat de această dată?

– Pe data de 4 septembrie, în cadrul Festi­va­lu­lui Internațional George Enescu, la Sala Pala­tu­lui, cea mai veche orchestră Radio a Germaniei, propune publicului o experiență artistică cu totul specială – „Die Frau ohne Schatten” – „Femeia fără um­bră” de Richard Strauss. Este un spec­tacol eve­ni­ment: Ma­estrul Vla­dimir Jurowski la pupitrul or­chestrei Radio­di­fu­ziunii din Berlin, 20 de artiști lirici inter­naționali și pro­iecții vizuale sem­nate de mine, în­tr-una dintre cele mai misterioase pie­­se de operă. Cred că va fi o experiență de ne­ratat. Vorbim de un basm, de o ex­plozie de vi­zua­luri de mari di­men­siuni, de voci fabu­loase și de vi­ziu­nea unui di­ri­jor de prim rang. Vom încerca să plim­băm publi­cul prin lumi fabu­loase, reale și fan­tas­tice, prin­tre su­flete și um­bre. Cred că astfel de eveni­men­te defi­nesc vi­ito­rul: expe­riențe so­nore și vi­zuale am­ple, intense, pro­fun­de. Vrem să fa­cem spectacol și sperăm că publicul îl va trăi in­tens.

– Cum ajungi să pui imagini vizuale pe mu­zică?

– Probabil am să vă amuz, dar am plâns trei zile după ce am citit libretul, fiindcă era un haos în capul meu și aveam senzația că nu pricep nimic. Am abandonat libretul și mi-am pro­pus o altă tactică „prin învăluire”. Am decis să mă de­dic o perioadă cărților care au stat la baza libre­tului și a vieții personale a lui Strauss. Apoi am recitit li­bretul. Nu știu ce s-a întâmplat, dar toată lectura a curs ușor, plă­cut și foarte poetic. În fața mea s-au deschis toate personajele, au devenit oameni, îi vedeam, îi plasam în locații clare, le citeam mi­mica, le înțelegeam rău­tatea, fri­ca, pof­ta carnală, lipsa sufletului, mutilarea fi­zică. Da, libretul e plin de simboluri, dar m-a aju­tat faptul că am citit schim­bul de scrisori din­tre libre­tis­tul Hugo von Hofmannsthal și com­po­zitorul Richard Strauss. Am intrat parcă în familia lor, în intimitatea lor și asta mi-a adus multă re­laxare. Dialogul lor are farmec și de multe ori m-a ajutat să demitizez opera. Cred că ăsta e pasul cel mai complicat pentru un regizor sau pen­tru un interpret: trecerea de la privirea admi­rativă din exterior la cea parti­ci­pativă din interior. Din­colo de simboluri, în libret am regăsit teme foarte ac­tuale: feminismul, fa­mi­lia, protestul, se­xua­­li­tatea. Pentru mine este o mare bucu­rie să pot face echipă cu o operă atât de rafi­nată. Nu este o lectură ușoa­ră. Partitura este com­plexă, vocile trebuie să fie realmente deosebite. Nu știu de câte ori ai oca­zia în viață să lucrezi pe o asemenea materie pre­țioasă.

„Femeia fără umbră”

– Cum a fost în­tâl­nirea inițială cu Fes­tivalul Enescu? Cum e să ilus­trezi vizual opere și con­certe simfonice?

– A fost un proiect-șoc, fiindcă nu am mai făcut așa ceva, nu am mai văzut așa ceva și nu aveam niciun reper. Nu puteam să proiectez li­niuțe și cerculețe ca la concertele pop. Mi s-a cerut să înlocuiesc prin imagini decorul, cos­tumul și să ajut publicul să călătorească prin fi­rul narativ al operelor. Aproximativ 6 ore de film pentru două opere. Am lucrat jumătate de an. Am ascultat 8 ore de operă în fiecare zi. Am citit despre Enescu. Am învățat să urmăresc o par­titură, am zburat pâ­nă la Roma că să în­țeleg de la dirijorul Vla­dimir Jurowski unde am greșit în inter­pretarea vizuală a personajelor din Oedipe-ul lui Enescu. Dialogul cultural presu­pune educație, deschidere și spar­ge­rea menta­li­tăților stătute. No­ro­cul meu este că am pendulat constant între pu­blicul de teatru, cel de film, de operă, cel de artă plastică și cel al eveni­mentelor comerciale pe care le-am realizat.

„Mult timp am ținut să fiu regizor de Capitală. Apoi am decis să plec”

– Te-a intimidat vreo secundă gândul că lu­crezi cu marii muzicieni ai lumii, pe un teritoriu relativ nou pentru tine?

– Colaborarea cu Vladimir Jurowski a început în 2016. Mi-a fost descris că fiind un intelectual care taxează amatorismul, superficialitatea și inter­pre­tările fără conținut. Pentru „Oedipe” am făcut două demo-uri de 10 minute, am urcat în avion și m-am prezentat la Academia de muzică Sfân­ta Cecilia din Roma, unde era dirijor. Întâl­nirea a fost simplă, curată, plăcută. Am dis­cu­tat cu un om normal, care își dorea ca eve­ni­mentul să iasă foarte bine. Mi-a vor­bit despre soliști, despre le­gă­tura dintre anumite fraze muzicale și per­­so­naje, m-a ghidat ușor și m-a susținut în abor­darea vi­zuală. A cântat la pian, și asta mi-a sim­plificat li­nia narativă. După întâlnire plu­team, frica a dis­părut și Roma mi s-a părut incre­dibilă. De atunci până în prezent, am lucrat strict online. Facem schimb de lecturi de pregătire, apoi trimit mate­rialele spre vizionare. Vladimir Jurowski răs­punde rapid și fără menajamente. Taie săptă­mâni întregi de muncă și îmi cere să refac mate­ria­lele pe care nu le acceptă. Îmi acordă multă liber­tate și asta mă provoacă la o intensă docu­men­tare. Despre opera „Die Frau Ohne Schatten” mi-a scris încă din 2017. Părea extrem de în­cân­tat că o va dirija în Festivalul Enes­cu din 2019. M-a întrebat dacă îmi doresc să colaborăm, și mo­­mentul acela m-a onorat. Sper ca aceste cola­bo­rări să fie doar în­cepu­tul relației mele cu opera.

– Spectacolul „Jurnal de România. Timi­șoara” a fost selecționat la Festivalul Național de Teatru. Spune-mi, te rog, cum a luat naștere spectacolul?

– Eu stau de vorbă cu România când fac tea­tru. Fac interviuri, scriu scenarii, aduc jurnalis­mul pe scenă și învăț un nou limbaj, cel al docu­men­­tarului. În 2016, am început o etapă nouă în viața mea, un proiect documentar: Jurnal de Ro­mânia. În „Jurnal de România” am cunoscut o parte din se­cuime, din șvabi, dobrogeni. Am fost în Covas­na, Constanța, Mogoșoaia și Timișoara. Prin „Jurnal de Româ­nia” am încercat să-mi răs­pund mie la întrebări care îmi țineau viața în loc. Mulți ani am ținut să fiu regizor de Bucu­rești, regizor de Capitală, dar în 2016, am decis să plec. În vara lui 2018, am ajuns cu proiectul „Jurnal de România” la Timișoara. Am locuit în centrul orașului și am lucrat chiar în clădirea cu bal­conul de unde s-a vorbit la Revoluție. Timi­șo­renii sunt cool, sunt cu un picior în România și cu un picior în occident. Ei au fost așa tot timpul. Ei se raportează la Budapesta, Viena, Berlin și mai puțin la București. Asta îi face și „făloși”, dar și deschiși spre gusturi cul­turale, vesti­men­tare, culinare, muzicale noi și, mai ales, diverse. În „Jurnal de România. Timișoara” se vede un oraș care cândva a fost o mlaștină și care în cu­rând va fi o capitală a culturii europene. Specta­colul l-am făcut la Teatrul German de Stat din Timișoara. Este unul dintre cele mai bine co­tate teatre din România. Cred că puterea Jur­nalului constă în franchețe. „Jurnal de România. Ti­mi­șoara” vorbește despre șvabii care au fost și nu mai sunt, despre discriminarea pozitivă a nemților, des­pre mino­ritari, despre mâncarea și vesti­men­tația pe vremea lui Ceaușescu, despre Revoluție, des­pre abuzuri sexuale, despre familie, despre romi, des­pre mândrie, naționalism, despre lucruri simple, clare, despre istorii mici și ade­vărate.

„În teatrul românesc, există un monopol al vocii masculine”

Jurnalul ei „intim” e România

– Apar numai femei în montarea de la Ti­mi­șoara. De ce?

– În România se vorbește prea puțin despre feminism. Mulți ignoră fenomenul, alții îl urăsc, unii devin activiști agresivi. Statutul juridic al fe­me­ilor, fără îndoială, s-a îmbunătățit, dar ega­li­tatea este departe de a fi o realitate. Chiar dacă fe­meile au aceleași drepturi ca și bărbații, ele nu au întotdeauna acces egal la oportunitățile oferite băr­baților, și deseori nu reușesc să își exercite drep­tu­rile. Femeile rămân marginalizate în viața po­li­tică și publică, sunt discriminate la locul de muncă sau se confruntă cu dificultăți în recon­cilierea pri­vată și de familie, sunt plătite mai puțin decât bărbații pentru muncă de valoare egală și mai des decât bărbaţii, suferă de sărăcie și de șo­maj.

– Și în teatru există discriminări?

– În teatrul românesc există un monopol al vocii masculine. În 30 de ani de la Revoluție nu au existat mai mult de una sau două regizoare no­minalizate sau premiate de UNITER la secțiunile cele mai importante ale galei: cel mai bun regizor și cel mai bun spectacol. Aceleași viziuni, aceleași discursuri estetice, aceiași bărbați. Monopolul ăsta e boală curată, e micime culturală și umană. Partea bună este că femeile-regizor sunt tot mai prezente în stră­i­nătate. În proporție de 90%, spectacolele re­gizate de femei sunt cele care reprezintă Româ­nia în afara țării. În ce privește spectacolele mele, „Jurnal de România. Constanța” și „Jurnal de România. Ti­mișoara” sunt două spectacole cu 12 femei și eu prin ele învăț istoria cu i mic a femeii de lângă mine. În spectacolul „Jurnal de Româ­nia. Timi­șoara” se vorbește despre discriminare sexuală, despre abuz emoțional și psihic în relații de iubire, în relații cu părinții, dar și la locul de muncă, despre nesiguranța femeii pe stradă. Foarte multe femei se vor recunoaște în „Jurnal de Ro­mânia. Timișoara”. E important să se vorbească des­pre femei. Teatrul nu e doar entertainment sau evadare din realitate. Teatrul trebuie să aibă un sens. Nu știu dacă e o coincidență sau nu, poate că suntem generația aia de sacrificiu, de maturizare, dar cred că în acest moment România traversează o perioadă intensă, dificilă, agresivă, dar curată și să­nătoasă, de ma­turizare. Cred că societatea ro­mâ­nească începe să gândească, să iasă în stradă, să meargă la vot. Știu că nu e absolutul și că se poate și mai bine, dar eu cred că e începutul matu­rizării. Și pentru asta, eu respect generația din care fac par­te și care încearcă, greșit sau necizelat, dar în­cearcă să își spună cuvântul. Și o face. Și asta îmi dă forță. Și eu respect România pentru asta.

– Prin ce sunt diferite cele trei spectacole din „Jurnalul de România”?

– „Jurnal de România. Sfântu Gheorghe” are candoare, „Constanța” are nerv, iar „Ti­mișoara” are maturitate. În Sfântu Gheorghe e multă artă contemporană. Sunt proiecții pe clădiri, dansuri tradiționale, romi, unguri și români dansează și se pupă, apoi scot cuțitul, mai beau un pic și iar dan­sează. Păduri su­perbe împrejmuiesc orașul Sfântu Gheorghe, am călărit, m-am plimbat cu bicicleta, am fost la ștrand, am fost la teatrul ma­ghiar, am fost la radio, în galerii de artă, am filmat, am fo­to­grafiat și am scris primul spectacol de teatru docu­mentar din viață mea. Datorez mult echipei de actori de la Teatrul „Andrei Mu­reșanu” din Sfântu Gheorghe. „Jurnal de România. Cons­tanța” are nerv, are discurs puternic. Am cunoscut fe­mei care simt că și-au ratat viața, femei care cred că se pot salva prin alcool, altele prin fa­milie, al­te­le prin muncă. Constanța este o poezie despre pu­­tere, despre cum tinerețea trece, despre ipo­cri­zie. Spectacolul din Timișoara este mult mai tem­pe­rat în limbaj, mai matur, mai așezat, mai asu­mat, mai profund. Și asta mi-am dorit tot timpul cu „Jurnal de România”, să găsesc tonul matur.

– Ai un proiect în zona rurală. Despre ce e vorba?

Jurnal de România. Constanţa

– Fac exerciții de film documentar în patru sate din România. Am început în Osica de Sus (lângă Caracal), apoi în Bazna (lângă Mediaș), urmează Berința (în Maramureș) și un sat din Vran­cea. Drumurile sunt obositoare, dar întâl­nesc la sat elevi care îmi povestesc de o Românie mai puțin televizată. Descopăr prin acești elevi detalii din viața la sat: ce mănâncă dimineața, unde lucrează mama, în ce țară e plecat tata, cum arată prăvălia din colț, ce relație au cu animalele. Am discutat despre abandon, case de copii, pla­samente, fotbal, gimnastică, păpuși, animale, yoga challenge, am făcut poze și ne-am aplaudat după fiecare prezentare.

– Cum ai ajuns să faci teatru și documen­tar?

– Am căutat mereu să fiu în realitate și să am o relație personală cu viața. Mulți ani am trăit în lumi-fantezie, în lumi care îmi adormeau angoa­sele. M-am mințit mult timp fiindcă eu credeam că așa se rezolvă lucrurile. Apoi am declarat răz­boi artei care a­doar­me publicul, artei care spune po­vești de noapte bună pu­blicului adult. Mi-am zis că e vre­mea să cresc. Am învățat o no­uă artă, cea a docu­menta­ru­lui. Din 2006 am co­laborat cu Fes­ti­valul Interna­țional de film do­cu­mentar Astra Film Fes­tival Si­biu. A fost un con­tact pu­ternic: antro­po­logi, so­cio­­logi, do­cu­men­­tariști, ci­ne­aști. O lume foar­te di­ferită de cea din teatru. În tea­trul ro­mâ­nesc nu e­xis­tă dialog in­ter­național și nici cer­ce­tare. Pentru mine, Astra Film Festival a fost o școa­lă. Eu mă o­cu­pam de gala de decernare a pre­­miilor, de spo­turi, de making-of-uri. Așa am as­cultat zeci de ore de in­terviuri și am vă­zut sute de filme docu­mentare. Am învățat să fac docu­mentar și anima­ție, am învățat să-l cercetez pe celălalt, fiindcă așa mă voi înțelege mai bine pe mine.

„Cu primul meu film documentar am luat premiul Gopo”

Ultima repetiţie

– Cum ai ajuns la siguranța asta, extraor­dinară, de sine?

– Televiziunea a fost prima care mi-a dat curaj și a investit în mine. Îmi amintesc că regi­zam cele mai importante evenimente pentru Pro Tv. De multe ori, Adrian Sârbu îmi era direct su­pe­rior. Coordonam echipe masive de artiști, ve­dete, teh­nicieni. Nu aveam frică. Schimbam 10 concepte pe zi. Lucram dinamic. Eram pe power. Apoi lucram în teatru, unde managerul îmi spu­nea că-mi dă doar sala mică să fac spectacol, fiindcă nu are încredere în mine că pot să vând și să conduc echipe mari de oameni. Era frustrant să știu că regizam evenimente de sute de mii de euro pentru televiziune și că în teatru nu pri­meam buget mai mare de 7-8000 de euro. Teatrul mi-a frânt mereu aripile. M-a trimis me­reu la colț, mi-a spus me­reu că-s copil, fe­meie, și că nu e ca­zul să cer prea mul­te de la viață. Cu primul film do­cu­men­tar am luat pre­miul Gopo, a­șadar, aș putea spu­­ne că mi-am lu­at curajul din tele­viziune și din film, ca să pot să răzbat în teatrul româ­nesc. Mi-ar plă­­cea să tră­iesc într-o lu­me fără gra­nițe cul­turale. Să nu e­xiste graniță în­tre România și res­tul lumii, între pu­blic și artiști, între mi­­ne și teatru. E­mo­­ția mea ține de do­rința de a fi un ar­tist inter­na­țional ca­re să pla­se­ze Ro­mâ­nia în pre­zentul euro­pean.

– Ce urmează după Festivalul „Enes­cu”?

– De câțiva ani încerc să fiu pre­zentă prin film și prin teatru în in­­dustria culturală din Europa. Să în­cep să rea­lizez pro­ducții de teatru și de film în afara Ro­mâniei. Fap­tul că mi-au fost jucate spectacolele în America, în Germania, Italia, Austria, adică în țări și în orașe culturale de prim rang, mi-a dat o putere care m-a echilibrat ca artist. Premiile inter­naționale pe care le-am luat cu scurt­me­tra­jele regizate de mine m-au făcut să am o voce în mine. Eu mult timp ascultam vocile altora. Alții mă formau, mă educau, îmi vorbeau. Experiența internațională m-a obligat să devin o voce. Cred că ăsta e cel mai mare succes din viața mea: să pot să îmi articulez gândurile, să am o viziune și să o exprim. Lu­crez mult și-mi place că pot să trăiesc din cultură. În realitate, am un singur proiect: să pun România pe o hartă a dialogului interna­țio­nal real și constant.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian