Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

O legendă punk rock la Costinești – MARKY RAMONE: „Inima-mi spune să merg mai departe, să bat la tobe. Încă îmi place viața asta”

Marky Ramone’s Blitzkrieg

Cu o oră înaintea concertului său de la mie­zul primei nopți de august, un per­so­naj emblematic al istoriei punk rock mă așteaptă pentru un interviu în exclusivitate. Marky Ramone a fost cel mai longeviv toboșar al zeilor punk Ramones. A cântat 14 ani, a susținut cu ei 1700 de concerte, a imprimat zece albume, iar acum duce mai departe moștenirea muzicală a trupei. Cu o activitate febrilă, intensă până la ar­dere, timp de 22 de ani, între 1974 și 1996, Ra­mones a însemnat una dintre cele mai influente trupe din muzica americană a secolului XX. Pio­nieri ai punk-ului, singura trupă a acestui gen ce a primit un premiu Grammy, Ramones au fost ridi­cați în slăvi atât de critici, ce au considerat că au schimbat pentru tot­dea­una muzica pop, cât și de muzicieni celebri, in­fluențați de stilul lor. Cât des­pre fani, aceștia au creat un adevărat cult, ce pare în continuă ascen­siune în întreaga lume. Atitu­di­nea, energia, lipsa oricăror compromisuri muzicale, inclusiv refuzul de a cânta pe stadioane, i-au făcut atât de iubiți. De-a lungul anilor, toți componenții trupei și-au luat numele de Ramone, un nume ales ca un omagiu adus lui John Lennon, celebrul membru Beatles, care sem­na cu pseudonimul acesta, încercând să rămână incognito, la cazarea în hoteluri.

Marky Ramone este acum în fața mea, în umbra acoperișului unei terase din Costinești, în timp ce jos, lângă malul mării, vuiește muzica. La 67 de ani, are aceeași claie de păr ca un coif, jeanși negri, strâmți și rupți la genunchi, tricou negru, imprimat cu un rățoi furios, personaj de desene animate, și un tatuaj cu o inimă roșie, străpunsă, pe braț. Vor­bește asemenea muzicii, strict, sincer, fără fasoane, fără înflorituri.

„Punk-ul e un stil de viață, nu o modă”

Foto: Elqueasca Fotos

– Sunteți pentru a cincea oară în România pen­tru a concerta. Ce vă vine în minte atunci când auziți de România?

– Reacția fanilor la muzica noastră. Și profesio­nalismul companiilor ce ne-au adus aici. Au făcut mereu o treabă grozavă.

– Care sunt primele amintiri legate de muzică?

– Un show televizat cu Beatles. Îmi amintesc că i-am perceput atunci ca pe niște personaje de de­sene animate, erau un grup unitar, îmbrăcați și tunși la fel. Arătau foarte bine. De atunci mi-a venit ideea să cânt la tobe, văzându-l pe Ringo Starr. Aveam 10-11 ani, mi-am aruncat toate jucăriile și am în­ceput să învăț singur să cânt la tobe, după discuri. Asta a fost!

– Ce v-a impresionat atât de puternic în mișcarea punk rock, încât să vă atragă pentru toată viața?

– Eu am mai cântat și altfel de muzici, de la heavy metal la blues, am imprimat chiar un disc cu un bluesman autentic din Mississippi. Mi-a făcut mare plăcere să cânt așa ceva, dar când punk-ul a apărut, am știut că asta-i muzica mea. „Spune ce vrei, exprimă ceea ce simți, pune pe tine o pereche de jeanși, niște teniși și cântă cât poți de rapid!”. Ăsta a fost spiritul întregii scene punk ce apăruse în clubul new-yorkez CBGB. În anii 70, muzica devenise mult prea pretențioasă, un balon plin cu rahat, muzicienii se com­plăceau în tot felul de aberații narcisiste, piese de 8-10 minute, concerte pe stadioane. Ramones a readus pie­sele de două minute, cu versuri despre ti­neri, despre lucrurile ce le plăceau și le tră­iau.

– Ce urmează a­cum, cine vine din ur­mă, cum vedeți mu­zica punk rock ac­tua­lă?

– Habar n-am ce vine din urmă, dar sper că nu rahatul ăsta de muzică electronică. Eu ascult muzică diferită, jazz, am o emisiune la radio și încerc să țin pasul, să aflu ce-i nou. Mi-ar plăcea să pot spune că am găsit tru­pe noi ce-mi plac, ce au personalitate, dar nu ar fi adevărat. Eu încă mai aștept. Mai toate trupele noi sunt copia unei copii a unei copii. Cât despre scena punk, ea a ajuns să se stan­dardizeze, șă-și piardă spiritul. Părerea mea e că punk-ul a spus ce a avut de spus, și-a făcut datoria. Punkerii de azi își fac o groază de tatuaje și merg la cumpărături la mall. Nu așa merge treaba, numai pe dinafară. Trebuie să trăiești muzica asta ceas de ceas, e un stil de viață, nu o modă.

„Aș fi putut să mă retrag acum 20 de ani, dar inima-mi spunea să merg mai departe”

Şi românii se dezlănţuie

– Un stil de viață nu tocmai sănătos…

– Depinde de la individ la individ, cum se comportă fiecare. Eu încerc să mănânc sănătos, să mă mențin în formă, peste o oră urc pe scenă și bat la tobe. Dar, e adevărat, în tinerețe am făcut și eu toate prostiile posibile. Pe atunci, era un adevărat sport să faci mari tâmpenii.

– Cum ați resimțit despărțirea de Ramones, la jumătatea anilor 80?

– Băieții mi-au cerut să plec și să-mi rezolv problemele cu băutura. Am știut că-i o alegere bună. Mai rămânea o singură variantă, să mor. Pornești cu un vis de îndeplinit, apoi, când ai reușit, te ia valul, stai toată noaptea treaz, petreceri după petreceri, turnee, bei fără să te mai poți opri. Mă bucur că am putut ieși, că am fost capabil să renunț. Când am ascultat albumul pe care l-au scos fără mine, nu am avut resen­timente, mi-am spus „bravo lor că merg înainte”. Am stat acești ani departe de muzică, dar nu a fost chiar așa o perioadă neagră în viața mea. Aveam prieteni ce mă încurajau, bani puși deoparte. Nu trebuia să muncesc, dar am ascultat, și bine am făcut, sfatul cuiva care mi-a spus să-mi găsesc o ocupație. Să-mi țin mintea departe de băutură. Așa că am lucrat ca administrator la o casă pentru dependenți de he­roină, demolator de clă­diri în New York și cu­rier. Mi-a prins bine, mi-am revenit definitiv.

– Și revenirea în tru­pă cum a fost?

– Nici o dife­rență, cântam aceeași muzică, a fost ca și cum nu aș fi plecat. Nu a fost timp pen­tru prea multe emoții. Trebuia să trec la treabă cât mai repede, să bat la tobe și să pornesc la drum.

– V-ați bucurat de viața de turneu din acei ani?

– Da, de fiecare con­cert, a fost grozav. Am ajuns în locuri în care nu mi-aș fi imaginat că voi ajunge vreodată. Japonia, Dubai, India, China, Vietnam, Rusia. Nu mai vorbesc de America de Sud, unde am fost primiți de parcă eram Beatles. Am cântat în locuri atât de diferite de ceea ce știam, de parcă aș fi ajuns pe o altă planetă. Daca ai această oportunitate, n-o rata, umblă, călătorește, vezi lumea!

– Dar acum?

– Încă îmi place viața de turneu. Suntem în plin turneu european, ăsta-i al 21 lea concert într-o lună. Corpul îmi va spune când e cazul să mă opresc. Aș fi putut să mă retrag acum 20 de ani, aveam totul pregătit. Dar inima-mi spunea să merg mai departe, să bat la tobe, încă-mi place viața asta.

– Cum vă împăcați cu statutul de legendă?

– În nici un fel, nu mă gândesc niciodată la așa ceva.

*

Marky Ramone continuă să cutreiere lumea cu grupul său Blietzkrieg. La Costinești, unde a fost invitatul special al festivalului de patru zile, „Out of Doors”, el a urcat pe scenă, a făcut o plecăciune cu mâinile împreunate și s-a așezat la tobe, de unde a pornit un adevărat atac total (cum spune și numele trupei, „război fulger”). O oră de muzică aproape fără oprire, fără nici un cuvânt, pauze între piese, o demonstrație de forță, de ceea ce a însemnat muzica punk. O remarcă specială pentru publicul acestui festival, un public foarte tânăr, 18 ani să fi fost media de vârstă. În condițiile în care rock-ul nu mai este difuzat la radiouri și televiziuni, am găsit aici un public dedicat, înfocat, curat, civilizat. Nu mai știu cât timp a trecut de când nu am mai văzut la un concert spectatori total ne­preocupați de telefonul mobil, de selfiuri, veniți acolo nu pentru a „se distra”, ci pentru a se bucura împreună de muzică.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian