DOINA RUȘTI, Scriitoare – Despre romanul „Homeric” și ierburile magice din pădurea Cotroceni

Când scrisul e bucurie

Romanele Doinei Ruști sunt pline de ma­gie și poezie. Cărțile ei readuc la viață Bucureștiul de altădată, cu mahalalele lui pestrițe, dar și cu pădurile ce înconjurau, în trecut, Capitala, pline de taine și mister. O poveste numai bună de ascultat, în anotimpul acesta, când frun­zele se pregătesc să se așeze pe trotuar.

„Moartea mamei m-a apropiat de fanarioți”

– Trăiești o toamnă activă! În vremea aceasta, a campaniilor electorale, ai pornit și tu într-o cam­panie, literară, ce-i drept, de promovare a ulti­mului tău roman, „Homeric”. Și cum în el este vorba despre vechea pădure a Cotroceniului, de­mersurile tale sunt și ecologice…

– În recentul meu roman, Homeric, este vorba, printre altele, despre misterioasa pădure a Cotro­ce­nilor. Pe vremuri, a existat o pădure încâlcită și la­birintică, unde bucureștenii își pierdeau urma, așa cum a făcut-o, de pildă, Șerban Cantacuzino, în tim­puri de restriște. Urmărit de ucigașii tatălui său, a stat ascuns trei zile în desișul din Cotroceni, ceea ce nu doar că i-a salvat viața, dar l-a întărit, ulterior ajun­­gând pe tronul Țării Românești. Chiar dacă pă­durea a dispărut între timp, glumind puțin, aș spune că teritoriul respectiv poartă încă vechea aură mi­tică, fiind în continuare un areal ferit de ochiul omului de rând. În plus, turneul meu prin țară sea­mă­nă oare­cum unei campanii, căci anul acesta mi-am propus să merg în 16 orașe. Deja am fost prin Transilvania, unde m-am întâlnit cu cititorii mei fideli, dar și cu alții noi.

– De unde vine interesul tău pentru epoca fanariotă?

– Multă vreme, aproape de sufletul meu, s-a aflat Epoca Brâncovenească, am ținut despre ea și-un curs de literatură veche, la Facultatea de Litere din București. Abia pe la începutul anilor 2000, m-am apropiat de fanarioți, la puțin timp după moartea mamei mele. Des­părțirea de ea a fost cel mai răvă­și­tor moment al vieții mele, așa cum cred că este pentru oricine, la orice vârstă. La mine, au urmat câțiva ani de depresie. E­ram obsedată de schim­bă­rile care se pro­duseseră în comporta­men­tul mamei me­le cu puțin înainte de moar­te, iar ele mă făceau să acord credit unor obser­vații de genul „intrase în ceasul morții” sau „parcă își presimțea moartea, nu mai era la fel, vorbea di­ferit” etc. Pe fondul acesta m-am întâlnit cu Zogru, viitorul meu personaj, o entitate care intră în sân­gele oamenilor, schimbându-le comportamentul, pre­ferințele, une­ori chiar și caracterul. El este fiorul morții, dar și esența fericirii. Împreună cu el, am ajuns prin se­colul fanarioților. Voiam să scriu po­vestea lui Ienă­chiță Văcărescu, de fapt, voiam s-o folosesc ca pre­text pentru a întări conflictul roma­nului. Și mi-am dat seama că nu știam suficiente lucruri despre epocă și nici nu mi-ar fi plăcut să rămân la atmos­fera romanțată din „Principele” lui Eugen Barbu. Nu pentru că n-aș fi apreciat-o, ci pentru că datoria unui scriitor este să creeze, iar nu să copieze. Pe vremea respectivă, nu știam mai mult decât scrie în splendida cărticică a lui Ștefan Lemny („Sensibi­litate și istorie în secolul al XVIII-lea ro­manesc”), o mini-monografie a unui secol, scrisă cu dragoste și cu respect față de surse. De la Lemny am aflat de „Istoria românilor” a lui V. A. Urechia, o carte mo­nument, rară și vânată de cunoscători, în 14 volume (format mare, mii de pagini fiecare volum), cu do­cu­mente private și oficiale, trans­li­terate și co­men­tate, așezate cronologic. Testamente, scrisori, bile­țe­le, blesteme, ordine domnești, recla­ma­ții și măr­tu­rii sub jurământ – tot ceea ce în­seamnă istoria măruntă și adevărată a unei nații. Iar de aici și până la documentele încă nepublicate, din Biblioteca Academiei ori de la Arhivele Naționale, n-a mai fost mult. Dar toată această documentare n-ar fi în­semnat mare lucru, dacă înainte de ea nu s-ar fi aflat dragostea mea pentru Epoca Brân­co­ve­neas­că și toate celelalte lucruri care țin de edu­cația in­te­lec­tuală a unui scriitor. Pe scurt: Epoca Fana­rio­tă a fost o dragoste târzie, născută din iubiri vechi.

„Detest romanul istoric”

Harta Bucureștiului, realizată de autoare

– Este și noul tău roman, „Homeric”, o poveste de dragoste?

– „Homeric” este un roman diferit cu totul de cele anterioare. Deși face trimiteri vagi spre aceeași epocă, de fapt povestea este atemporală, nu are datări precise ori personaje bazate indubitabil pe realitate. De altfel, nu cred în romanul istoric, detest acea narațiune metodică ori romanțată, pe care o numim, de regulă, monografie. Nici „Manuscrisul fanariot” și nici „Mâța Vinerii”, celelalte cărți ale mele, n-au recurs la acel șablon. Eu cred în poveste, în construcția emoțională și mai cu seamă în nou­tatea scriiturii. „Homeric” respectă oarecum for­mula eposului de mistere, are tentă polițistă, aduce un gen de fantastic, dar, în esență, rămâne, cel puțin în intenția mea, o po­veste des­pre fantas­me­­le unor oa­meni bol­­navi de iu­bi­re, chiar dacă pe unii din­tre ei so­cie­tatea îi ține la dis­­tanță. Dar apoi nara­țiu­nea se con­cen­trează pe acele eve­ni­mente, mai mari sau mai mici, aflate în spa­tele sce­nei, în zona de penum­bră, ca fi­nal­men­te să aducă în prim-plan confesiunea po­ves­titorului. Cel mai mult mi-a plăcut să scriu partea aceasta ultimă a cărții, in­titulată Po­ves­tea mea, și-mi do­resc enorm, ca niciun cititor să nu înceapă cu ea, să nu se arunce pe final, căci această a patra parte capătă sens doar după parcurgerea celorlalte capitole.

O carte eveniment: „Botanica” lui Simion Florea Marian

– Pădurea Cotroceni este, și ea, un adevărat personaj, în cartea ta, o pădure misterioasă dar și bogată în ierburi pentru ceaiuri vindecătoare. Ce le-ai spune despre asta cititorilor noștri?

– Unul dintre personajele principale din roman, anume Mărmănjica, intră adeseori în pădurea tene­broasă, pentru a culege plante. Toată povestea se învârte în jurul unei flori pe care acest personaj o gă­sește presată în „Iliada” lui Homer, iar din acel moment, viața i se schimbă radical. Mitologia bo­tanică a românilor este foarte bogată, iar recenta apa­riție a „Botanicii” lui Simion Florea Marian m-a inspirat pentru această zonă a romanului. Și pentru că am ajuns aici, trebuie să povestesc puțin despre această carte-eveniment. Simion Florea Ma­rian (1847-1907), preot, etnolog, antropolog, a scris prin­tre multe altele și o botanică, în care a con­sem­nat mituri, credințe, rețete vrăjitorești sau me­dicale legate de plante. A fost ultima sa scriere pe care n-a mai apucat s-o publice. În fine, anii trecuți a văzut lumina tiparului, iar puțin înainte de a mă apu­ca de scris romanul „Homeric”, „botanica” aceas­ta bă­trâ­­nă a ajuns la mine, constituind un mo­tiv de ins­pi­rație. Cu toate că planta presată între pa­ginile „Iliadei” nu poate fi găsită la Simion Florea Ma­rian, ea are câte puțin din multe alte plante cuprinse în cartea lui. Plantele, mai ales cele ale pă­durii, as­cund duhuri și produc iluzii, sunt hipnotice, vrăjite și, desigur, multe dintre ele – terapeutice. Iar între toate, leușteanul mi se pare fabulos. Până pe la fi­nele secolului al XIX-lea, românii, ca și mulți alți eu­ropeni, nu plecau de-acasă fără să-și pună în bu­zunar o frunză de leuștean, sau leoștean, pe nu­mele lui vechi, a cărui etimologie se pierde în um­brele timpului. Despre această plantă există multe le­gende, în care ea apare ca erou protector și înar­mat, care ucide strigoi. Chiar și după moarte, trans­for­mat în plantă, își continuă cruciada.

„Iubesc Bucureștiul și misterele lui”

– Cărțile tale sunt și o declarație de dragoste că­tre București. Cum ai ajuns să iu­bești Bucu­reș­tiul?

– Aș putea să declar că Bucureștiul este orașul pe care l-am cucerit, prin efort îndelungat. Ca orice bătălie, și aceasta a avut parte de momentele ei de glorie, de episoade dramatice, de aliați și de adversari. Toate acestea, ca și aventurile trăite pe străzile sale, îmi dau dreptul să-l iubesc și să scriu despre el.

– Povestește-ne ceva despre locurile magice din București, cum e, de pildă, mahalaua Gorganilor.

– Din mahalaua Gorgani a rămas pâ­nă astăzi însuși Gorganul, de vizavi de Cișmigiu, as­cuns în spa­tele clădirilor de pe Bulevardul Eli­sabeta, o mo­vilă în vârful căreia se află Biserica Sfântul Ilie Gorgani. Desigur, pe vremuri era mai întins, cu alt relief, mai mlăștinos, cu mai multe ape. Făcea parte din Plasa Gorgani, care aduna la un loc mai multe ma­halale. Zona era vestită pentru femeile frumoase și pentru existența unei case de plăceri erotice, amă­nunt pe care l-am păstrat în roman prin povestea chi­ramelelor (cuvânt preluat din „Creșterea și des­creș­terea Imperiului Otoman” a lui Cantemir). Totodată, aici se aflau niște măcelării vestite, pră­vă­lii și mai­dane, plus un drum secret care ducea di­rect în Pă­du­rea Cotroceni (asta am pus-o de la mi­ne). Prin docu­men­tele răsfoite, am dat și de-un anu­me Tudorici lu­mânărarul, pe care l-am lăsat ca per­sonaj în „Ho­meric”, un negustoraș cu ifose multe, prieten cu Pelticul, mare vânzător de amnare. Dar toate astea le puteți afla și din harta care însoțește romanul.

– Ai putea să ne spui ce reprezintă scrisul pen­tru tine?

– Bucuria completă pe care ți-o dă un joc ra­fi­nat.

– Ne-am întâlnit la Iași, la Festivalul In­ter­național de Literatură și Traduceri. Cum ți s-a părut ediția de anul acesta a FILIT-ului?

– La Iași am început, cu acest festival, pro­mo­varea romanului. Spre deosebire de prima ediție, la care de asemenea am fost invitată, aceasta mi s-a părut mai puțin fastuoasă, dar asta, și pentru că am participat doar la partea de început a manifestărilor. Desigur, este un eveniment elaborat, foar­te atent organizat, foarte atent gândit.

– Care este subiectul viitorului tău roman, dacă nu e secret?

– Nu spun nimic! Sunt superstițioasă. Dar deja am o nouă poveste care începe să crească.

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian