DACII DIN SPANIA – Regele Alfonso X el Sabio, urmașul lui Deceneu

FORMULA AS PE URME ROMÂNEȘTI

„Iar Dicineo i-a învățat pe geți aproape toată filozofia și fizica și teoria și practica și logica și rânduiala celor douăsprezece semne și cursul planetelor și creșterea și descreșterea lunii și mersul soarelui și astrologia și astronomia și științele naturale…”. (Alfonso X el Sabio, Estoria de España)

Am pornit să căutăm un rege. Un rege spaniol, un rege ca nimeni altul: Alfonso X de Castilia, rămas în istorie cu supra­numele de el Sabio (Înțe­lep­tul). Un rege care, vre­me de trei de­cenii și mai bine, din 1252 până în 1284, cât a durat domnia sa, s-a stră­duit să-și apro­pie și să ducă mai departe, prin toate faptele sale, înțe­lep­ciunea celui pe care l-a considerat strămoșul său de drept: Deceneu, da­cul. Pagini întinse din cronica scrisă sub îndrumarea lui povestesc despre un regat fabulos și îndepărtat, Daçia, cel din care au purces geții și goții, ca să cucerească lumea, despre Dunăre, despre strămo­șii săi: enigmaticul don Zal­mo­xen „minunat de înțelept în filosofie”, despre marele rege don Bo­ruista „care a luat pă­mânturile ger­ma­nilor” și despre don Di­cineo Înțe­leptul, sfetnic al lui Boruista și aproa­pe sfânt. Regele Alfonso așeza la temelia regatului său spa­niol, marea istorie dacică. Pen­tru el, nu există nicio îndoială: era unul dintre ei, ur­mașul lor de drept. Datoria lui, spusă ex­plicit în cărțile sale, era să le poarte gloria mai departe.

Dacia, ubi et Gothia

Suntem șase oameni. Șase jurnaliști care au plecat din țara lor, care astăzi se numește Ro­mânia, ca să descifreze tainele vechi ale istoriei spaniole. De la București la Ma­drid sunt mai bine de trei mii de kilometri. Trei mii și mai bine de kilometri de șosele și autostrăzi, ca să ajungi până în țara asta stranie, aproape pustie și nepă­mânteană, Spania. Sunt întinderi nesfârșite, în care pământul se vălurește până la orizont, acolo unde nu se mai află decât cerul. Cer și pământ: un pământ arid, roșu, stâncos, presărat din loc în loc cu așezări fanto­matice, albite de soare, mici oaze de viață din­tr-un peisaj încremenit. Prezen­tul, viața și zumzetul ei de acum au devenit, cumva, în tot decorul ăsta fantastic, o iluzie îndepăr­tată. Autostrada pe care te afli nu te mai poartă doar spre Madrid, ci în inima tim­pului, acolo unde trebuie să te întâlnești cu un rege ca nimeni altul. Și, totuși, prezentul e aici, în buzunarul tău, într-un telefon care sună. Salut! E un prieten din orașul tău, orașul tău care se află acum la trei mii de kilometri distanță. Te întreabă unde ești, îi spui. Te întreabă de ce te afli aici, îi spui și asta: pentru că un rege spaniol și-a făurit destinul pe temeiul stră­moșilor săi daci. Pentru că istoria Spa­niei a fost scrisă sub pecetea lui Za­molxe, Bu­rebista și De­ceneu. Prietenul tace, face o pauză și te întreabă dacă ești ne­bun. Nu, nu ești, îi răspunzi. Pentru că nu tu ai inventat toate astea, ci ele sunt scrise în toate cărțile vechi de istorie spaniolă.

Suntem șase oameni și nu suntem nebuni. Am venit până aici cu uimirea și întrebările noastre. Istoria a fost scrisă, bătută în cuie, a devenit impo­sibil de clintit. Nu e nicio îndoială: goții au ajuns în partea aceasta a Europei în anul 456, ca să înte­meieze marele regat spaniol. Aceeași isto­rie oficială pomenește însă de numele vechi al primelor triburi gotice: geații. În 271, de pildă, ni se spune că goții se stabilesc pe teritoriul vechii Dacii, aflată atunci sub stăpâ­nire romană. De aici vor mer­ge tot mai departe, pentru ca în 410, sub conducerea lui Ala­ric, să treacă prin foc și sabie Roma. Armatele lor sunt cele care aduc sfârșitul marelui Imperiu Roman de Apus. Viața glorioasă a Romei, așa cum o știm, înce­tează sub nă­vă­lirea gotică. Ca principa­lă sursă este citat Iordanes, cu a sa De origine actibusque Getarum (Des­pre originea și marile fapte ale geților sau, pe scurt, Getica). Ce nu mai citează, însă, istoria ofi­cială, este că același Iordanes, în aceeași lucrare, spune că goții sunt geți și că „în al doilea loc de ședere, adică pe pământul Daciei, l-au avut pe Zalmoxes, iar acesta era de o eru­diție filozofică admi­rabilă; de aceea goții s-au arătat mereu mai înțelepți ca toți barba­rii și ase­me­nea grecilor”. Aceasta este, deja, partea de isto­rie care nu mai e pomenită, deși ea a fost scri­să și a însemnat căpătâiul unor po­poare, veacuri și veacuri la rând. Getica lui Iordanes apărea în anul 551 și dispărea, ciudat, vreme de veacuri, ca să fie recu­perată și cinstită abia din secolul al XIII-lea. În schimb, istoricul creștin din antichitatea roma­nă, Paulus Orosius, refugiat în Afri­ca de groaza cuce­ritorilor goți, scria, la puțin timp după cu­cerirea Romei de către armata lui Alaric, Dacia, ubi et Gothia (Da­cia, unde e și Goția). Apoi conti­nua: „Iar nu de mult, geții, care se numesc astăzi goți, de care Ale­xandru cel Mare a zis că tre­buie să te ferești, de care Pirrhus s-a îngrozit și chiar și Cezar i-a ocolit, părăsindu-și și golindu-și sălașurile, au intrat cu toții în provinciile romane…”. După ce au supus întreaga Europă, plecați, cum o arată toate hărțile de azi, din Dacia, geții, care se numeau, în anul 456, goți, ajungeau și ră­mâneau în provincia romană din Spania. Nu, nu suntem nebuni: de asta am pornit într-un drum atât de lung, ca să ajungem la adevăr.

Jugul triumfului getic

Pe treptele uriașei Biblioteci Naționale din Madrid, unul lângă altul, împietriți în nemurire, se află un sfânt și un rege. Sfântul Isidor din Sevilia, născut în anul 560 și plecat la ceruri 76 de ani mai târziu, în 636, arhiepiscop hispanic și unul dintre marii Părinți apuseni ai Bisericii, și Regele Înțelept, Alfonso X, 1221-1284. Un bătrân erudit, cu privirea adâncită în taina lucrurilor lumii și un tânăr superb, care întinde spre oameni rodul înțelepciunii sale, o pagină scrisă… Ca să ajungi la intrarea în marea bibliotecă, unde te așteaptă statuile lui Lope de Vega și Cervantes, trebuie să treci printre Sfânt și Rege. Sunt acolo, primii, pe aceeași treaptă, la temelia fabuloasei culturi spaniole. Nu se putea altfel. Isidor din Sevilia, got (adică get) la origine, a fost primul mare cărturar al regatului spaniol. Iar Alfonso X este considerat astăzi poate cel mai cult rege din istoria monarhiilor lumii. La începutul secolului al VII-lea, când Isidor își scria operele, goții (geții) erau de mult în Spania și amintirea șederii lor în Dacia devenea obiect de preocupare is­torică. Isidor își scrie cronica sa Historia de re­gi­bus Gothorum, Wan­dalorum et Suevorum (Istoria despre regii goți­lor, vandalilor și suevilor) pentru a lăuda „fecundi­ta­tea glorioasă” a po­­po­rului gotic că­ruia „îi slujea ascultătoare Roma însăși”, doar că el por­nește de la afir­ma­ția lui Paulus Oro­sius, că goții sunt geții de altă­dată. Doar că ma­rele căr­­turar spa­niol merge mai departe de atât și, folosin­du-și co­pleșitoarea erudi­ție etimo­lo­gică și ge­nea­lo­gi­că, arată, prin­tr-o teorie pro­prie, că goții sunt chiar geții. Con­clu­ziile lucrării sale sunt lim­pezi: „Lo­cuind lângă împărăția scitică unde sunt munți înalți, ei stă­pâneau acești munți îm­pre­ună cu alte neamuri, de unde, alun­gați de năvala hunilor, au trecut Dunărea și s-au su­pus romanilor. Dar ne­putând suporta nedreptă­țile aces­tora, mâ­nioși, năvă­lesc în Tracia, pus­tiesc Italia, se în­dreap­tă asu­pra Galiliei și trecând fără împotrivire Munții Pirinei, ajung până în Spa­nia, unde și-au așe­zat sălașul vieții și al Im­periului lor”. Roma însăși, spune Isidor, a ajuns „să primească jugul trium­fului getic”. În elogiul adus Spaniei, în încheie­rea lucrării sale, Isidor scrie că aceasta este țara unde „înflorește glo­rioa­sa fecunditate a poporu­lui getic” (Ge­ticae gentis gloriosa fecun­ditas). Ce ar mai fi de spus, când lucrurile au fost de multe scrise, iar oamenii care au făcut-o te pri­vesc acum din nemurirea lor încremenită în piatră? Doar să urci treptele Bibliotecii Naționale și să te oprești o clipă între un sfânt și un rege. Apoi să intri ca să afli povestea unui manuscris pierdut.

Manuscrisul pierdut

În cei 32 de ani ai săi de domnie, Alfonso X el Sabio a scris sau a îndrumat scrierea a peste 20 de volume. Practic, nu este domeniu în care Regele Înțelept să nu-și fi lăsat cuvântul: poezie, proză, mu­zică, istorie, legislație, geografie, astro­no­mie, magie… „Un rege trebuie să știe! Cunoaș­terea nu este o simplă virtute sau o valoare intelec­tuală. Nu este delec­tare personală, nu este cunoaș­tere de dra­gul cunoașterii. Este datorie! Este funda­men­tal să știi, dacă vrei să guvernezi!”. În spatele acestor cuvinte, a acestui mod de a trăi, a acestei arte poetice regale, se află figura deja mitică a strămoșului său… Deceneu. El a fost înțeleptul care a dez­văluit ge­ților toate cu­noș­tin­țele lumii. Al­fon­so se simțea da­­tor să fa­că ace­lași lucru.

Să intri în ma­rea bibliotecă din Madrid este la fel de complicat ca într-un aeroport. Ești scanat tu și ba­gajul tău: un ca­iet, un pix, un re­portofon. Apoi aș­tepți. Aștepți vre­me îndelungată, până să apară ci­neva care să poată vorbi cu tine în lim­ba engleză. „Din partea a șa­sea și ultima a Is­toriei Generale, scri­să sub îndrumarea lui Alfonso X, nu se mai păstrează de­cât un mic frag­ment în manuscris, la Catedrala din Toledo. Dar dacă doriți să consultați un facsimil din ce s-a păstrat, vă pot sta la dis­poziție”. Istoria Ge­nera­lă a fost încer­carea Re­gelui Al­fon­so de a dez­vă­lui tai­nele întregii lumi, de la Creație până în mo­men­tul domniei lui. O încer­care titanică, în care ulti­ma parte, cea de la Hris­tos până în prezentul acela de la 1280, s-a pier­dut. „De ce?”, o întreb pe doamna aceasta sobră din fața mea, specia­lista în documentele Evului Mediu, Tereza Mesquita. „Alfonso nu a fost pe placul bise­ricii, deși a fost un rege creștin. S-a abătut de la dogmele vremu­rilor și a promovat legile naturii, o înțe­legere a lumii de dinainte de creștinism. Apoi, el a fost cel care a făcut posibilă Școala de Tra­ducători de la Toledo. În școala aceasta a strâns laolaltă cei mai de seamă intelectuali ai vremii – arabi, evrei și creștini – și i-a pus să lucreze împreună, să des­cifreze tainele manuscriselor antice. Prin asta, prin ecumenismul său pacifist în numele științei, și-a depășit cu mult vremea și a atras opro­briul bisericii. Regele Alfonso a fost, dacă vreți, un umanist, cu veacuri înainte ca epoca asta să existe. Ar trebui cândva să con­sultați și cărțile sale de astronomie… Știați că unul dintre cra­terele lunii poartă numele său?” Abia acum doamna Mesquita își permite să zâmbească. Zâmbește stângaci, ca un om care toc­mai și-a ridicat privirea din manuscrise străvechi ca să descopere un pui de pisică. Nu știam. Apoi zâm­besc și eu și o întreb cum de un om, Rege al Spaniei, cu o cultură atât de vastă și cu o armată de înțelepți latini, ebraici și islamici de partea sa, oameni care au tradus și descifrat întreaga cultură scrisă de până atunci, și-a proclamat în cealaltă carte de istorie a sa, Estoria de España, rădă­cinile dacice? De ce toți intelec­tualii adunați în Școala de Traducători de la To­ledo au fost de acord că goții sunt totuna cu geții? Doamna Mesquita nu mai zâmbește, își pleacă privirea iarăși în manuscrisele sale: „Pentru asta, domnule dragă, trebuie să stați de vorbă cu un istoric. Mai aveți vreo nelămurire?” Nu, nu mai am. Părăsesc biblioteca asta ca un templu, îmi iau rămas bun de la Sfânt și Rege, mă gândesc iarăși cum au dăruit ei omenirii toate cunoștințele lor. Doar că omenirea a păstrat doar o parte din ele și a ales să o uite pe cealaltă. E partea care ne interesează pe noi, partea nevăzută a lunii, acel adevăr întoc­mai unui manuscris pierdut.

Alfonso X: libertad

La etajul dedicat goților din Muzeul de Ar­heologie din Madrid s-au strâns sute de comori, mare parte cu teme creștine. Văd o hartă a traseu­lui pe care l-au parcurs vizigoții, ramura gotică a celor care s-au stabilit în Spania. Punctul de ple­care este același: România noastră de azi. Ici, colo, câte un însemn al unui blazon nobil cu în­semnul lupilor. O mică notație lapidară despre cul­tul lupului, animal venerat din timpuri stră­vechi. Știu că despre toate astea vor scrie colegii mei, așa că merg mai departe și încerc să vorbesc cu un specialist. Sunt refuzat: „Nu sunteți cer­cetător acreditat, sunteți doar jurna­list!”. Doar jurnalist, da, și am o singură între­bare. „Bun, vă ascult”, spune plictisit și îngă­duitor domnul arheolog din fața mea. Îi pome­nesc în întrebarea mea pe Iordanes, pe Paulus Orosius, pe Isidor din Sevilla, pe Rodrigo Jiménez de Rada, pe Al­fonso X, toți cei care au scris în istoriile lor că goții sunt geții de altădată. „Goții sunt o popu­lație de neam germanic”, răspunde. „Cărturarii pe care i-ați pomenit serveau, într-un fel sau altul, interesele puterii. Aveau, deci, niște mo­tive, altele decât istorice, să spună asta. În plus, față de istoricii mo­derni, ei nu se bazau pe dovezi ar­heologice concrete”. „Dar ce mo­tiv să fi avut să re­vendice toți o des­cendență daci­că?”. Domnul arheolog mă priveș­te aspru: „Ați spus că aveți o sin­gură întrebare. V-am răspuns”. Plouă în Madrid. Simt ploaia asta până la oase, o forță piezișă, rece, opacă. Plec mai departe spre Fa­cultatea de Istorie și Geografie. Este sâmbătă, o găsesc închisă. În schimb, în biblioteca fa­cultății sunt câțiva studenți cufun­dați în lectură. Îmi permit să-i de­ranjez. Nu, nu li s-a spus nimic la cursuri despre Zamolxe, Burebista sau Deceneu. Unul singur, Carlos, a auzit de teo­ria getică a lui Isidor, „dar e mult prea complicată de citit și de ur­mărit”. Își notează nu­mele dacice, i se pare fantastic ce îi spun. Apoi se luminează la față când îl întreb de Alfonso X: „A fost fabulos! Regele meu preferat din toată is­toria Spaniei. Politic, n-a avut cine știe ce mari realizări, dar ca inte­lectual a fost incredibil! El e pri­mul care renunță la limba la­tină, ca să scrie în limba castiliană de atunci. Îți dai seama?! Apoi Școala de Traducători de la To­ledo, toți creștinii, evreii și arabii împreună, descifrând secretele lumii! Oaaa! Hai să-ți arăt ceva, ca să înțelegi mai bine”. Carlos se ridică de la biroul lui și ieșim în curtea facultății. Îmi arată un zid. Pe zidul ăsta, cu vopsea neagră, cineva a scris cuvântul libertad. Apoi jos, cu majuscule, nu­mele lui Alfonso X. „Înțelegi acum ce înseamnă Regele Alfonso el Sabio azi? Dacă numele lui e scris pe ziduri și e sinonim cu libertatea?! E primul rege care a avut îndrăz­neala să se uite în trecut și în stele, ca să con­struiască apoi viitorul! Nu e vorba de statuile care îl reprezintă, sau de bulevardele și insti­tuțiile care-i poartă numele. E vorba că numele lui e scris pe ziduri azi, înțelegi?”.

Înțeleg. Înțeleg că regele acesta trăiește și azi în memoria Spaniei. Și că prin el, gloria dacilor din vechime este, și ea, vie. Sunt documentare de televiziune, conferințe și expoziții care i-au fost și îi sunt dedicate lui Alfonso X. În umbra lui, însă, dacă privești atent, se află mereu figura luminoasă a strămoșului pe care a încercat să-l urmeze în înțelepciune, dacul Deceneu.

„Dacă nu existau, Zamolxe și Deceneu trebuiau inventați”

Pe urmele unei umbre vii, drumul nostru merge mai departe, spre Sevilia. Aici, în sud, aproa­pe de Africa, unde leandrii sunt mereu înfloriți și străzile răsună de ritmurile flamenco, Alfonso X își doarme somnul de veci. Până la construcția Bazilicii Sfântului Petru din Roma, Catedrala din Sevilia a fost cea mai mare bise­rică a lumii. Istoria, însă, e un drum întortocheat și plin de surprize. Dacă i-ai spune cuiva, oricui, că aici, înăuntru, în tot acest labirint de firide și sculpturi fantastice, se află rădăcinile străve­chilor daci, ai fi privit, cum altfel?, ca un nebun. Singur, în peretele său maiestuos, în care trupul său a fost așezat pentru odihna veșnică, Alfonso X el Sabio știe, însă, cel mai bine.

Sunt peste 30 de grade afară, trec pe sub pal­mieri, spre o altă minune arhitecturală a lumii, Universitatea din Sevilia. „Sunteți român?! Ce țară fantastică aveți! Anul ăsta am vizitat-o!”. Rodrigo, cel care mă însoțește spre catedra de medievalistică a Facultății de Istorie, nu mai contenește cu laudele pentru România și români. „Dar știți ce am observat? Că nu sunteți con­știenți de cât de specială este țara voastră!”. Îi dau dreptate. Asta, și pentru că, la rescrierea istoriei, am fost dați la o parte aproape cu totul. Am ajuns. Stau de vorbă cu Carmen Benites, specialistă în istoria Evului Mediu. „Vedeți dum­neavoastră, regatul întemeiat de goți în Spania a durat în jur de 250 de ani. În 711, Spania era cucerită de arabi. În 1252, când începe domnia lui Alfonso X, Sevilia fusese recucerită de spa­nioli abia de 4 ani. Reconquista avea să mai dureze, iar pentru asta, regii Spaniei aveau nevoie de legitimitate. Așa că i-au invocat pe goți și pe strămoșii goților în lupta lor cu arabii. Aveau nevoie de rădăcini, de vechime, de o iden­titate nobilă, alta decât romană. Dacă nu exis­tau, Zamolxe și Deceneu trebuiau inventați”. Zâm­besc. Impor­tant este că a găsit o ex­plicație, fie ea și atât de facilă, de ce toții vechi isto­rici spanioli au spus că goții sunt geți. Nu mai este loc pentru daci în istoria oficială a Spaniei. Ce rămâne, însă, este viața fabuloasă a unui mare rege înțelept, trăită și asumată în numele stră­moșilor săi daci. Alfonso X el Sabio avea să pro­clame legile naturale ale pământului. Avea să-i protejeze pe ciobani și să le permită transhu­manța. Avea să înțe­leagă că fără întoarcerea la rădăcini, viitorul nu este posibil. Iar rădăcinile lui erau dacice. A scris și a trăit în felul ăsta. Iar asta nu a fost pe placul Bi­sericii: „A fost un intelectual superb și arogant. Un monarh care a privit cerul și stelele, fără să fie atent la pământ și la regate”, scria, trei se­cole mai târziu, cu ceva dispreț, un preot iezuit despre el. N-a fost în­țeles atunci. Însă gloria lui este vie astăzi.

Se înserează. Partea din Cate­drală unde este înmormântat Al­fon­so X este aproape pustie. Un singur om se mai află în biserică, pierdut în rugăciune. Se ridică, trece pe lângă mine fără să mă vadă și își sprijină palma de mormântul Re­gelui Înțelept. Apoi, în liniște, se strecoară afară. Rămân singur. Mă rog și eu în tăcere, apoi fac același lucru. Îmi las mâna să se odihnească pe mormântul Marelui Rege. Apoi ies. Pe stră­zile Seviliei e deja noapte. Prezentul, viața și zum­zetul ei de acum au devenit, cumva, o iluzie îndepărtată. Îmi ridic ochii. Deasupra mea, o lună plină, uriașă, își arunca umbra peste cate­drală. Luna: un ochi des­chis, mira­culos, care ne privește de la începu­turile tim­pului. Acolo, înăun­trul ei, trăindu-și viața mai departe, se află un crater cu numele unui urmaș al dacilor: Alfonsus.