Există și câini fericiți – Moody

Și eu, ca multi alții, mi-am lăsat o mare parte din suflet în România, iar o parte din el e legat de o minune de cățelușă. Când a primit-o sora mea, nu avea mai mult de 6 săptămâni, iar din mormanul de blăniță albă și ciufulită nu puteai desluși decât trei puncte: două vii, calde și întrebătoare, unul mai măricel și rece. A trecut ce­va vreme până când blănița a început să se în­crețească și să se așeze frumos și până când a început – surpriză pentru noi! – să i se alun­geas­că nasul și urechile. O știam pe mămica ei, o prințesă de altfel, nu știu însă de ce cre­zu­serăm că ea va rămâne un că­țe­luș normal și nu va semăna cu rasa caniche, că­reia îi aparține. De-a lungul vremii, a fost cea mai mare bucurie a sufletului nostru. Mi-o amin­tesc când, mică și grăsuță, alerga prin casă (iar atunci când voia să se oprească sau să ia o curbă, fundulețul i se mai târa pe jos preț de o secundă, până a învățat să frâneze). Niciodată nu ni s-a părut un efort, niciodată nu am simțit că e prea greu să o creștem. Da, era greu până când trecea ziua și veneam acasă să o vedem, dar ce fericire era pe noi când ne întâlneam! Ne durea inima când ve­neam seara și îi auzeam plânsetele, de la parterul blocului. Ne simțea de departe pe scări, iar odată intrați în casă, trebuia să fim gata să arun­cam tot ce aveam în mâini și să ne pre­gătim brațele primitoare pentru bul­gă­rașul de zăpadă care, din prea mare grabă, mai mult se rostogolea, decât alerga spre noi. Următoarea jumatate de oră era în exclusivitate dedicată ei, nimeni și nimic nu putea întrerupe asta. Scân­cetele, lătrăturile, pupăcitul (cum îl numeam noi și care era mai degrabă un lim­băcit) nu ar fi încetat până dimineața, dacă am fi putut. Ce mă topea literalmente era felul în care venea să o iei în brațe, mai ales când eram pe afară și se speria de vreun cățel sau de altceva. Se sprijinea de tine și întindea lăbuțele din față, iar dacă te făceai că nu știi ce vrea, începea să sară pe tine până când o luai în brațe. Ce plânsete la veterinar pentru nimic, ce mofturi la mâncare când nu avea chef de ea… și asta se întâmpla tare des. Pentru că era așa mofturoasă, ajunsese să nu mănânce mai nimic și să slăbească tare mult. Pe lângă vitaminele date cu forța, ne puneam în patru labe lângă cas­tronelul ei și începeam să plescăim: „mmmmmm, ce bun e…”, în speranța că o vom păcăli să mănânce. Numele de Moody (ca­pri­cioa­sa) i l-a pus sora mea. Mai potrivit de atât nici că se putea, noi am crescut-o (din prea mul­tă iubire) ca pe prințesa din povestea cu bobul de mazăre. A fost pentru noi ca un copil răz­gâ­iat și foarte conștient de asta, dar niciodată obraznic. După plecarea mea, a devenit copilul tatei, om cu scaun la cap, de la țară, care nu s-ar fi gândit niciodată că va ajunge să se joace neîncetat cu un cățel „de la oraș”. Și nici nu s-a gândit că acel cățel își va cere dreptul de a dormi în patul stăpânului său, așa cum a fost învățat de mic și că el i-l va acorda. E greu să îi re­fuzi ceva prințesei noastre. Mai ales acum când, de două săptămâni, a adus pe lume cinci minuni mai mici. Aleargă, stă tot timpul pe afa­ră, are libertatea necesară unui animal, e fericită la țară. Eu nu sunt. Plâng foarte des când mă gân­desc la ea, mi-o doresc tot timpul lângă mine, însă nu m-aș gândi să o mai chinui într-o casă unde oamenii vin numai seara și unde nu i se aruncă nici măcar o vorbă peste zi. Poate vreodată, cine știe…

SIMONA – București