Trei sferturi dintre consătenii de altădată ai comunei mele, Bărbătești, alături de părinții și bunicii mei, nu mai trăiesc. Odată cu moartea lor a murit, în parte, și toamna, anotimpul lunilor septembrie, octombrie și noiembrie. În locul bătrânilor duși au venit oameni noi, fără memorie, și o toamnă nouă și sărăcită, în care trăim triști, cu toții, și nostalgicii, și neo-țăranii cu internet. Am încercat să merg și prin alte comune, să aflu dacă tristețea de pe malul Gilortului a cuprins tot Gorjul. L-a cuprins, cum să nu! Iată un exemplu, întâlnit în comuna Albeni. Olimpia, o fostă colegă de liceu, povestește cu nostalgie: „Pe vremuri, cu 50 de ani în urmă, toamna era plină de rod. Acum, majoritatea locurilor lucrate sunt pârloagă. Satul nostru a îmbătrânit, găsești doar bătrâni, iar multe case sunt goale, dacă nu părăsite de tot. Cândva, pe marginea Gilortului, era zăvoi: arini și sălcii pletoase. Astăzi, râul este aproape secat și vegetația sălbăticită. Mă plimb și eu, întristată, pe malul râului: durere mare, au intrat cu excavatoarele în albie, au făcut gropi, prundișul este denivelat, zici că vine prăpădul. Dar nici prăpădul, nici sfârșitul lui noiembrie nu mai sperie satul, așa cum se întâmpla în trecut. De fapt, cum să-l sperie, dacă în el nu se mai mișcă nimic? Nici copii, nici tineri, nici animale… Aveam pe timpuri cireada satului. Acum nu mai are nimeni nici vaci, nici capre, nici oi… Câte un porc, ici-colo… Au tăiat prunii, nucii, au scos viile. Vor să facă agricultură intensivă, cu o tonă de otravă pe metru pătrat. Nu departe, în Câmpul Mare, pe o platformă de peste 200 de hectare, netede ca pista unui aeroport, erau meri, cireși, peri… Au tăiat tot… Agricultura intensivă n-a mai venit, și astăzi cresc mărăcini.” Tatăl Olimpiei, bătrânul Ciorei, s-a dus la ei: „Măi, oameni buni, să nu distrugem livezile și culturile, să nu desființăm c.a.p.-ul”… A fost amenințat că-i pun foc dacă mai susține colectiva… Asta e. Citesc că în Bărăgan și în nordul Ardealului, mai funcționează două c.a.p.-uri. Realizate de niște agronomi inteligenți, sunt ferme agricole uriașe, în care se lucrează cu un salariu lunar, iar posesorii de pământ primesc acțiuni, adică bani sau cereale, în fiecare toamnă. Prin comparație, Câmpul Mare arată sărac și dărăpănat, cine s-o mai ia de la capăt, tinerii Gorjului au plecat, și ei, în străinătate. Colega Olimpia își revede satul: „La vecina mea din stânga, Frânculescu, bătrânii au murit, iar copiii sunt în Italia. Alți vecini din casele următoare au murit. Copiii lor sunt plecați în Spania. Curțile sunt îmburuienate, pomii neîngrijiți, iarba necosită, plină de șerpi. Eu, în schimb, mă opun distrugerii, pe cât pot. În gospodăria rămasă de la părinți îngrijesc corcodușii, prunii și cireșii, ar pământul în fiecare an, numai ca să nu se sălbăticească. Dau toate produsele celor ce le vor. Toamna e anotimpul ultimelor roade ale pământului, și mă uit la ele ca la niște minuni. N-ar trebui să ne despărțim de satul nașterii, niciodată. E singurul loc din lume care în loc să ne fure puterile, ni le redă. Doar mirosul ăsta de noiembrie, cu foc de frunze arse și fum, mă face să plâng. Ce pierdem ține de suflet. Asta a fost, altădată, tăria Gorjului”.
